Ce-am văzut și mi-a plăcut la FITS 2018

Deja știți faptul că Sibiul în timpului Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu e singurul loc în care merită să fii la începutul lunii iunie, așa că nu mă mai străduiesc să vă spun unde ar trebui să fiți weekendul următor, da?

Am stat 4 zile la Sibiu și am reușit să văd suficiente spectacole încât să reușesc să vă spun și vouă câteva cuvinte despre fiecare în parte. Vineri am văzut Limbo, un spectacol gândit ca o combinație între dans, muzică și circ contemporan. Oamenii sunt din Australia și își promovează show-ul cam așa: Don’t miss the show so hot, Madonna came twice. A fost bun. Atât de bun încât pe tipul care dansa step și avea o față atât de expresivă încât putea să joace lejer într-o reeditare a filmului Masca l-aș fi luat acasă. Bine, poate și pe doamna care scotea foc din plămâni, dar să nu mă spuneți, ok? Rămâne între noi, sper.

Pentru oamenii care nu știu, la FITS nu e vorba doar despre lucrurile minunate care se întâmplă în săli. E vorba și despre miile (poate zecile de mii) de oameni care trec pe străzile Sibiului începând cu ora 16, în fiecare zi de festival, și admiră câteva reprezentații de teatru stradal. Cred foarte tare că ceea ce deosebește FITS de FNT (Festivalul Național de Teatru) este tocmai componenta asta de interacțiune directă cu oamenii. Sibiul reușește an de an să creeze un mediu în care artiștii se apropie de oameni și oamenii de artiști, iar asta face ca oamenii să se apropie la rândul lor de teatru și să își dorească să intre și în săli. Dar despre asta vorbim în curând. Și despre vibe-ul pe care îl are orașul. Și despre asta trebuie să vorbim. Atât de multă politețe n-am mai văzut de mult. Uitasem cum e. Dar va urma. Să revenim.

Sâmbătă am văzut Povestea Prințesei Deocheate, noul spectacol regizat de Silviu Purcărete. Da, în caz că vă întrebați, nu, n-am văzut FAUST încă, pentru că de fiecare dată când se joacă îmi e complet imposibil să ajung. Povestea Prințesei Deocheate mi s-a părut că e pentru oamenii pasionați de culturile asiatice.  Nu vă dau spoilere, vă spun doar că sunt peste 30 de oameni pe scenă, iar în distribuție se află, the one and only Ofelia Popii. Spectacolul „Povestea prințesei deocheate” are la bază un scenariu semnat de Silviu Purcărete, care pornește de la piesa kabuki a lui Tsuruya Nanboku al IV-lea. Inspirat de această tradiție teatrală, Silviu Purcărete își propune să facă un spectacol european, folosind textul, regulile și spațiul kabuki, reinterpretate într-o manieră personală.

Duminică am văzut Yakish and Poopche o tragi-comedie pusă în scenă de o companie de teatru din Israel. În piesă este vorba de un el și o ea, ambii extrem de urâți, care nu-și găsesc perechea de ani de zile, dar care ar face orice pentru plăcerea de a avea un suflet drag lângă ei. Sau pentru plăcerea carnală. De fapt doar pentru plăcerea carnală. Cei doi tineri se întâlnesc prin intermediul unui pețitor, un fel de cupidor care n-a reușit în viață. Toată povestea piesei e ușor irelevantă, pentru că probabil oricum n-o să o puteți vedea pe nicăieri, așa că trecem direct la final. Finalul e destul de profund, pe scenă rămân doar cei doi miri, într-un pat, încercând să își accepte defectele pe care fiecare le purta pe umeri și, în definitiv, să se accepte pe ei așa cum sunt. Pentru că fericirea va fi întotdeauna despre alegerile și așteptările pe care noi le facem sau le avem.

Luni am văzut trei spectacole. Am început de la 16:00 cu EINE KLEINE NACHTMUSIC, un spectacol de dans contemporan regizat de maestrul Gigi Căciuleanu, un dansator pe care-l ador pur și simplu. One Man Show a fost Lari Giorgescu, un tip care-i atât de carismatic încât a reușit să mă introducă în povestea pe care o spunea el pe scenă din primele minute, deși nu venisem tocmai cu vibe bun acolo. Cred că n-ar trebui să vă spun decât faptul că, în momentul în care vedeți un afiș pe care scrie EINE KLEINE NACHTMUSIC, ar trebui să vă scotociți bine, bine buzunarele și să intrați la spectacol.

And last but not least, nu există FITS fără Gospel. Nu pentru mine cel puțin. Am văzut Gospel de două ori, duminică și luni. Oamenii de la London Community Gospel Choir, deși prezenți în număr de doua 6 membri la Sibiu, au reușit să umple de bună dispoziție sala în care cântau. Povestea cu Gospelul e veche. De prin 2014-’15, atunci când am intrat prima dată la un concert Gospel, întâmplătot tot în Sibiu și tot la Festivalul Internațional de Teatru. It’s love at first sight, iar dacă n-ați văzut Gospel până acum, eu cred că ar trebui urgent să rezolvați problema asta. Nu puneți întrebări, vă rog, doar mulțumiți-mi mai târziu, ok? Perfect!

Also, în ultima zi de festival pentru mine, adică luni, m-am jucat puțin și pe contul de Instagram al Festivalului. Ce-a ieșit, puteți vedea în link-ul ăsta.