Seriale la care merită să te uiți: The Crown (II)

Întotdeauna m-au atras poveștile cu prinți și prințese, de asta poate The Crown m-a prins din trailer.

Povestea începe cu momentul în care tatăl Reginei Elisabeta, da, cea care e și astăzi pe tronul Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord, se pregătește să îl facă pe soțul Elisabetei, Philip, fost ofițer de marină și fost print al casei regale a Greciei, cetățean englez.

În ciuda piedicilor puse de familie, parlament și Guvern, Elisabeta reușește să se căsătorească pana la urmă cu Philip, iar tatăl său, Regele George trece printr-o extirpare a unei părți din plămân, fiind diagnosticat apoi cu cancer.

Regele moare într-un timp relativ scurt după aceea, iar pe tronul monarhiei engleze vine chiar Elisabeta, în anul 1952, avându-l ca prim-ministru pe Winston Churchill, cel care câștigase alegerile cu puțin timp în urmă. Înainte să moară, regele i-a cerut primului-ministru să o ajute pe viitoarea regină, iar timp de câțiva ani, până la demisia lui Churchill din fruntea guvernului, Winston încearcă să ii tot dea lecții despre cum se comportă un monarh adevărat.

Peste toate astea, la doar 25 de ani, Elisabeta are de ținut în frâu o casă regală aproape dezbinată, o soră care vrea să se mărite cu un tip divorțat și cu doi copii, precum și cu o mamă întrată în depresie după moartea soțului și a soacrei, dar și după pierderea relevantei în rândul casei regale.

Am văzut doar primul sezon, mai am unul, dar cu siguranță îl voi decora cât de curând și pe acela. Episoadele sunt relativ lungi, spre o oră duce fiecare, dar primul sezon a avut doar 10 episoade, deci cumva se compensează.

The Crown e de găsit pe Netflix, iar dacă începeți să vă uitați, să îmi spuneți cum vi s-a părut. 😀

 

Ce-am văzut și mi-a plăcut la FITS 2018

Deja știți faptul că Sibiul în timpului Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu e singurul loc în care merită să fii la începutul lunii iunie, așa că nu mă mai străduiesc să vă spun unde ar trebui să fiți weekendul următor, da?

Am stat 4 zile la Sibiu și am reușit să văd suficiente spectacole încât să reușesc să vă spun și vouă câteva cuvinte despre fiecare în parte. Vineri am văzut Limbo, un spectacol gândit ca o combinație între dans, muzică și circ contemporan. Oamenii sunt din Australia și își promovează show-ul cam așa: Don’t miss the show so hot, Madonna came twice. A fost bun. Atât de bun încât pe tipul care dansa step și avea o față atât de expresivă încât putea să joace lejer într-o reeditare a filmului Masca l-aș fi luat acasă. Bine, poate și pe doamna care scotea foc din plămâni, dar să nu mă spuneți, ok? Rămâne între noi, sper.

Pentru oamenii care nu știu, la FITS nu e vorba doar despre lucrurile minunate care se întâmplă în săli. E vorba și despre miile (poate zecile de mii) de oameni care trec pe străzile Sibiului începând cu ora 16, în fiecare zi de festival, și admiră câteva reprezentații de teatru stradal. Cred foarte tare că ceea ce deosebește FITS de FNT (Festivalul Național de Teatru) este tocmai componenta asta de interacțiune directă cu oamenii. Sibiul reușește an de an să creeze un mediu în care artiștii se apropie de oameni și oamenii de artiști, iar asta face ca oamenii să se apropie la rândul lor de teatru și să își dorească să intre și în săli. Dar despre asta vorbim în curând. Și despre vibe-ul pe care îl are orașul. Și despre asta trebuie să vorbim. Atât de multă politețe n-am mai văzut de mult. Uitasem cum e. Dar va urma. Să revenim.

Sâmbătă am văzut Povestea Prințesei Deocheate, noul spectacol regizat de Silviu Purcărete. Da, în caz că vă întrebați, nu, n-am văzut FAUST încă, pentru că de fiecare dată când se joacă îmi e complet imposibil să ajung. Povestea Prințesei Deocheate mi s-a părut că e pentru oamenii pasionați de culturile asiatice.  Nu vă dau spoilere, vă spun doar că sunt peste 30 de oameni pe scenă, iar în distribuție se află, the one and only Ofelia Popii. Spectacolul „Povestea prințesei deocheate” are la bază un scenariu semnat de Silviu Purcărete, care pornește de la piesa kabuki a lui Tsuruya Nanboku al IV-lea. Inspirat de această tradiție teatrală, Silviu Purcărete își propune să facă un spectacol european, folosind textul, regulile și spațiul kabuki, reinterpretate într-o manieră personală.

Duminică am văzut Yakish and Poopche o tragi-comedie pusă în scenă de o companie de teatru din Israel. În piesă este vorba de un el și o ea, ambii extrem de urâți, care nu-și găsesc perechea de ani de zile, dar care ar face orice pentru plăcerea de a avea un suflet drag lângă ei. Sau pentru plăcerea carnală. De fapt doar pentru plăcerea carnală. Cei doi tineri se întâlnesc prin intermediul unui pețitor, un fel de cupidor care n-a reușit în viață. Toată povestea piesei e ușor irelevantă, pentru că probabil oricum n-o să o puteți vedea pe nicăieri, așa că trecem direct la final. Finalul e destul de profund, pe scenă rămân doar cei doi miri, într-un pat, încercând să își accepte defectele pe care fiecare le purta pe umeri și, în definitiv, să se accepte pe ei așa cum sunt. Pentru că fericirea va fi întotdeauna despre alegerile și așteptările pe care noi le facem sau le avem.

Luni am văzut trei spectacole. Am început de la 16:00 cu EINE KLEINE NACHTMUSIC, un spectacol de dans contemporan regizat de maestrul Gigi Căciuleanu, un dansator pe care-l ador pur și simplu. One Man Show a fost Lari Giorgescu, un tip care-i atât de carismatic încât a reușit să mă introducă în povestea pe care o spunea el pe scenă din primele minute, deși nu venisem tocmai cu vibe bun acolo. Cred că n-ar trebui să vă spun decât faptul că, în momentul în care vedeți un afiș pe care scrie EINE KLEINE NACHTMUSIC, ar trebui să vă scotociți bine, bine buzunarele și să intrați la spectacol.

And last but not least, nu există FITS fără Gospel. Nu pentru mine cel puțin. Am văzut Gospel de două ori, duminică și luni. Oamenii de la London Community Gospel Choir, deși prezenți în număr de doua 6 membri la Sibiu, au reușit să umple de bună dispoziție sala în care cântau. Povestea cu Gospelul e veche. De prin 2014-’15, atunci când am intrat prima dată la un concert Gospel, întâmplătot tot în Sibiu și tot la Festivalul Internațional de Teatru. It’s love at first sight, iar dacă n-ați văzut Gospel până acum, eu cred că ar trebui urgent să rezolvați problema asta. Nu puneți întrebări, vă rog, doar mulțumiți-mi mai târziu, ok? Perfect!

Also, în ultima zi de festival pentru mine, adică luni, m-am jucat puțin și pe contul de Instagram al Festivalului. Ce-a ieșit, puteți vedea în link-ul ăsta.

Un pas în urma serafimilor – în topul filmelor românești văzute de mine

Am văzut ieri seară postarea Ralucăi Mateiu despre „Un pas în urma serafimilor” și mi-am dat seama că nu v-am zis impresiile mele despre film. L-am văzut acum vreo două săptămâni, la Afi. Nu era plină sala, probabil că nici jumătate nu era ocupată, dar oamenii care au venit la film chiar mi s-au părut mișto. Știau să râdă la glumele din film, n-au fluerat atunci când în cadru a apărut o pereche de sâni, deci chiar bine.

Din capul locului o să spun faptul că îmi plac poveștile care se termină fericit. Și îmi plac poveștile care se termină, în general. Da, știu, pare stupid, dar la prea multe filme românești am avut impresia că povestea nu se termină. Sau cel puțin că finalul nu ne este spus nouă, spectatorilor. Că ne este ținut secret pentru că, nu-i așa, nu suntem suficient de perspicace încât să înțelegem lucrurile fine descrise în film.

Lucrul ăsta s-a repetat la filmele care, deși mi-au plăcut super mult, au avut aceeași caracteristică: ori finalul era foarte grăbit și comprimat în 5 minute de filmare (în cazul „Câini„), ori filmul se termina dintr-odată, fără un deznodământ extrem de clar. (în cazul „Poziția copilului„) De precipitarea asta, sau de neștiința de a încheia un film, mi se pare că suferă întreg filmul european. Am văzut recent la Les Films de Cannes a Bucarest „A Man of Integrity„, un film care are o intrigă bună, un film care a fost premiat cu „Certain Regard”, dar un film care nu are neapărat un sfârșit.

Știu, e vorba de gusturi aici, sau de faptul că nu-s suficient de inteligent încât să prind finalurile incerte, da’ aia e. Nimeni nu-i perfect, nu?

Anyway. Un pas în urma serafimilor. Că doar pentru asta ne-am adunat aici. Filmul ăsta e lung. Băi, dar foarte lung. Are peste 2 ore și ai nevoie de multă răbdare ca să-l vezi. Partea bună e că n-are deja celebrele cadre din filmele românești în care se mănâncă obsesiv ciorbă. Știu e greu de crezut, dar se poate. Se poate face un film românesc fără ciorbă.

În primul rând „Un pas în urma serafimilor” e făcut după o poveste reală. Filmul este, în fapt, despre o întreagă generație care intră la Seminarul de Teologie și descoperă că acolo lucrurile nu se fac tocmai… ecumenic. Acțiunea se concentrează pe experiențele lui Gabriel (Ștefan Iancu), un copil care intră printre ultimii la seminar și care va trebui să suporte pe tot parcursul filmului comparațiile pe care părinții lui le vor face între el și Tudor, copilul de 10.

Pe parcurs, Tudor își dă seama că Preotul Ivan (Vlad Ivanov) nu e chiar prietenul lui cel mai bun al lui și că, în general, se folosește de mărturisirile diferiților elevi pentru a putea să își atingă scopurile care erau de multe ori personale, nu neapărat în interesul organizației pe care o reprezenta. Vlad Ivanov face un rol foarte bun. La fel cum zicea și Raluca în postarea sa, simți și dragoste și ură în același timp. Face un rol atât de bun, încât n-ai cum să nu îi apreciezi calitățile actoricești, iar pe de altă parte nu prea poți să iubești personajul pe care îl interpretează.

N-o să vă descriu intriga, pentru că nu aș vrea să pierdeți nimic din experiența filmului. Vă  spun, totuși, că la un moment dat, într-o scenă cu destul suspans, Tudor este întrebat de ce anume a venit la seminar, iar el spune că a venit să îl caute pe Dumnezeu, dar din păcate, l-a găsit prea puțin. Aș vrea să vă spun că la final binele învinge.  Mă rog, mai degrabă că adevărul învinge în fața imposturii. Oricum ar fi, e de bine. Film cu happy-end, doar v-am spus.

Din păcate filmul nu se poate vedea decât în câteva orașe, iar feeling-ul meu este că nu va mai rula mult în cinematografe, așa că  mergeți să-l vedeți. Nu încercați să-l tratați altfel decât ca pe un act artistic. Chiar nu mi se pare că e altceva.

Programul Un pas în urma serafimilor în perioada 30 octombrie – 3 noiembrie

BUCUREȘTI
Cinema City Romania – AFI Palace Cotroceni:
Miercuri-Joi : 19:20 22:10
Sâmbătă-Duminică : 18:40 21:40,

MOVIEPLEX CINEMA – joi : 16:15

Cinema Muzeul Țăranului – sâmbătă : 19:45

Hyperfest – International Student Film Festival – Cinema Europa Marti ora 20:00

ARAD
Cinema Arta – sâmbătă ora 19:00

IAȘI
Cinema Iași (Cinema Ateneu) – miercuri ora 19:30

SFÂNTU GHEORGHE
Cinema Arta • Művész Mozi – by Cityplex – miercuri : 21:00