Laudatio pentru Cluj

Campionatele Europene de Gimanstică sunt la final. A fost un eveniment bun pentru România, din care am obținut maximum. Avem patru medalii, două de aur, una de argint și una de bronz. Trei gimnaști au dus România pe podium: Marian Drăgulescu, Cătălina Ponor și Larisa Iordache.

M-am bucurat foarte mult pentru ei. De fapt, la ceremonia fetelor, am și plâns un pic. Mi-am dat seama că toată pofta cu care sportivii români au concurat a fost dată (și) de public. De faptul că sunt acasă și tribunele, de data asta, sunt de partea lor.

Campionate Europene

Foto: Manases Sándor/Inquam Photos

Dar pentru ca toate lucrurile astea să se întâmple, a fost nevoie de un loc. Inițial Campionatele Europene ar fi trebuit să se desfășoare la București, dar noua Sală Polivalentă, pe care o tot promitea domnul Oprescu, nu e gata nici acum. Desigur, nu-i primul eveniment major care s-a mutat la Cluj. FED Cup a fost acolo de două ori, naționala României de handbal a mers acolo și chiar naționala de fotbal. În câteva săptămâni, tot la Cluj, vor urma Campionatele Europene de Basket.

De ce se întâmplă asta? Ei bine, într-o mică măsură pentru faptul că oamenii de la București (indiferent dacă s-au numit Oprescu, Sava sau Firea) n-au vreo viziune. Da, știu, voturile nu se iau pe viziune, dar nu înseamnă că nu aștept asta. 

Motivul principal pentru care Bucureștiul nu mai găzduiește evenimente sportive importante îl reprezintă Sala Polivalentă de la Cluj. Acolo au găsit toate federațiile sportive un loc unde își pot desfășura, la un nivel comparabil cu cel european, competițiile.

Pentru că am scris în titlu că e un laudatio pentru Cluj, n-ar trebui să uităm de public. L-am văzut zilele astea în acțiune, l-am observat și cu alte ocazii. Întotdeauna a fost unul călduros cu românii și extrem de respectuos cu adversarii. Dacă nu mă credeți, căutați reacția publicului la exercițiul rusului Artur Dalaloyan, cel care l-a bătut pe Drăgulescu în finala de la sărituri, sau pe cel al lui Oleg Verniaiev de la paralele. De fiecare dată publicul a apreciat în picioare exercițiile de clasă ale sportivilor.

Pentru ca elementele astea să coexiste, mai avem nevoie de un jucător: administrația clujeană. Da, de Emil Boc e vorba. Știu foarte bine faptul că a fost un prim-ministru care n-a strălucit mai deloc, dar la Cluj lucrurile stau diferit. De altfel, ultimul mandat de primar a fost câștigat cu aproape 70% din voturi. Simpatia publicului clujean pentru Boc nu se vede doar în voturi. La ultima ceremonie de premiere, primarul Clujului a fost invitat să înmâneze medalia de bronz. În momentul în care numele lui s-a auzit la stația de amplificare, arena a luat din nou foc. N-am mai văzut de mult o reacție atât de caldă îndreptată spre un politician român. Vă mai aduceți aminte, sper, momentul în care Elena Udrea a fost menționată în timpul Galei Bute sau când Victor Ponta a intrat în arena în care juca Simona Halep, la București.

Emil Boc

Îmi doresc foarte tare ca autoritățile din București să învețe din ceea ce se întâmplă acum la Cluj. Nu de alta, dar avem Campionate Europene în mai puțin de trei ani, și n-aș vrea să le văd mutate, și pe acestea, în Transilvania.

Foto principală: Ioana Hameeda

Nu ne merităm campionii

Cam asta-i concluzia la care am ajuns după cele câteva zile de Jocuri Olimpice. Bine, știam asta deja, dar parcă toate frustrătile noastre au luat contur în același moment cu aprinderea flăcării olimpice. La Rio ea a fost aprinsă cu focul pornit din Atena, la noi a fost aprinsă cu ura venită, cel mai probabil, din adâncul frustrărilor noastre de zi cu zi.

Prima atinsă de asta a fost Simona Halep.  Înainte să câștige turneul de la București, Simona a anunțat că nu va participa la Jocurile Olimpice din cauza virusului Zika, virus ce se poate manifesta după mulți ani după ce l-ai contactat, asupra fătului pe care îl porți în burtică, prin microcefalii. După anunț, tona de ură, izvorâtă din frustrările zilnice, s-a revărsat. Au trecut de la ”joacă doar pe bani” și ”oricum nu avea ce să caute acolo” la ”e neprofesionistă” și ”nu ține deloc la țara asta”.
simona-ao
Adevărul e puțin altul. Simona e una din cele mai bune tenismene din lume. Asta e indiscutabil. E drept, are evoluții fluctuante, dar chiar și așa, n-a mai ieșit din top 10 WTA de mai bine de doi ani, iar asta spune multe despre capacitățile pe care ea le are. Faptul că nu participă la Jocurile Olimpice nu o descalifică din statutul de jucătoare extrem de talentată. E o alegere personală, iar viața privată n-ar trebui niciodată amestecată cu cea publică. Nici măcar atunci când e vorba de un sportiv atât de cunoscut precum e Simona.

În fine, Jocurile Olimpice au început, iar primul rezultat neașteptat a venit oarecum rapid. Mă refer la fetele din naționala de handbal. Au pierdut 19-23 în fața unei naționale a Angolei, nu foarte bună din punct de vedere tehnic, dar extrem de bine organizată și extrem de tare din punct de vedere fizic. Mă rog, comentatorii  au văzut doar faptul că portarul Angolei este destul de corpolent, neremarcând neapărat brațele extrem de tari ale interilor Guialo și Cazanga sau energia cu care extrema Dombaxe pleca de fiecare dată pe contraatac.

Nu mă înțelegeți greșit. Fetele au făcut un meci slab, asta e clar. Dar, citisem ceva mai devreme la Sandra Izbașa un lucru care-i foarte relevant în ecuația asta. Un campion are nevoie de susținere morală mai ales atunci când trece prin momente grele. Iar fetele trec, într-adevăr, printr-un moment dificil.  Un moment dificil. Atât. Nu o ratare a calificării în fazele eliminatorii ale Jocurilor Olimpice.
Firesc, au apărut din nou fanii de rezultat. Sunt aceiași oameni care, atunci când echipa națională reușea să cucerească bronzul mondial, iar, mai apoi, să învingă fără drept de apel, la Cluj, campioana olimpică și mondială Norvegia, aveau steagul României la poza de profil și distribuiau poze cu bucuria fetelor. Am citit doar câteva comentarii, pentru că n-am putut mai mult. În principiu se vorbea despre pariuri, despre cât de mult au câștigat fetele, financiar vorbind, din îngrângerea cu Angola și despre faptul că în afară de Cristina Neagu și Paula Ungureanu, celelalte se pot duce lejer să joace în sala de sport la Bragadiru, pentru că n-au valoare de altceva.
Din nou, adevărul e altul. Majoritatea fetelor din lotul naționale joacă la cel mai înalt nivel. Fie că e vorba de CSM București, HCM Baia Mare (până de curând), Buducnost sau Midtjylland, fetele joacă în Liga Campionilor, iar unele chiar au câștigat-o de curând.

În fine, ultimele care au intrat în colimator au fost fetele de la scrimă. Conduse de Ana-Maria Popescu (Brânză), fetele s-au oprit în fazele preliminarii ale probei de scrimă. Simona Gherman a fost eliminată de franțuzoaica Rembi, Simona Pop de canadianca Mackinnon, iar Ana-Maria Brânză de coreanca Choi.

Probabil că vă puteți imagina ce a urmat. ”Bătrânețe” și ”retragere” au fost primele cuvinte ce au apărut în online-ul românesc. Sigur, normal că adevărul e altul și că fetele au în parmales medalii atât de multe la cupele mondiale, campionatele europene, campionatele mondiale și olimpiade încât pot decora singure o cameră de muzeu.

Concluzionând într-un fel articolul ăsta, mi-e din ce în ce mai clar că nu ne merităm campionii pe care îi avem, și așa din ce în ce mai puțini. Nu reușim aproape niciodată să ne identificăm cu emoția pe care ei o simt atunci când fac o greșeală în timpul exercițiului, pentru că noi suntem perfecți. În viață, la locul de muncă, în relații, oricând. Suntem PERFECȚI. Iar perfecțiunea nu prea face casă bună cu greșeala, cu emoția, cu empatia, cu lipsa inspirației. Nu se înțelege cu mai nimic ce are legătură cu umanul.

Avem niște oameni la Rio. OAMENI. Care nu-s perfecți, dar care simt, au determinare și ar face orice pentru a vedea steagul României acolo sus. Să ne amintim de lacrimile Andreei Chițu după ratarea bronzului olimpic, de frustrarea vădită a Cristinei Neagu de după jocul cu Angola sau de vorbele pline de nerv ale Anei Brânză și să înțelegem că Jocurile Olimpice, în general, după cum bine zicea Mircea în cronica sa de astăzi, sunt despre povești de viață fabuloase, despre empatie, și prea puțin despre medalii.

Mai e mult din Olimpiada asta. Foarte mult. Și știți, atunci când eram în școală, la olimpiade ajungeau doar cei mai buni dintre noi. Mai ales la cele internaționale. Sportivii români ce sunt acolo au nevoie ACUM de încurajări, nu neapărat după ce au câștigat medaliile. Haideți să le oferim suportul nostru. Măcar așa vor avea în minte faptul că, la mii de kilometri distanță, cineva le ține pumnii indiferent de rezultate.

Hai, România!