Bobocii de la Cluj și marea conștiință a internetului

Probabil că, în cazul în care n-ați fost plecați ieri seară de pe internet, știți deja ce s-a întâmplat la un  Bal al Bobocilor din Cluj. Cu toate astea, dacă știrea asta n-a ajuns la urechile voastre, lucrurile stau cam așa: la Balul Bobocilor de la Colegiului Tehnic de Comunicații „Augustin Maior” din Cluj-Napoca, fetele au fost provocate (cred că într-o probă), să mănânce o banană dintre picioarele partenerului. 

Să  spunem asta de la început: cred că ceea ce s-a întâmplat e complet greșit, lipsit de maturitate și, probabil, probele pe care le-au acceptat acum niște tineri vor fi regretate, nu  după mult timp, fix de aceeași tineri.

Cred că ar trebui să plecăm de la un principiu care, după părarea mea, e general valabil. Tinerii, mai ales în perioada asta (14-16 ani) mor de nerăbdare să-și descopere corpul și da, la fel ca și noi, sunt atrași mai mult decât platonic de persoana din fața lor. Astfel, e funny pentru un adult să vadă un copil în genunchi mâncând o banana de pe un alt copil? Clar nu. E funny petru un copil să-și vadă colegele făcând asta? Probabil că da. E în natura lucrurilor să fie așa. Repet, la 14 ani, când probabil încă n-ai avut prima experiență sexuală, e interesant să vezi pe cineva care face lucruri pe care tu nu le-ai experimentat.

Vârsta e întotdeauna un lucru extrem de relevant în momentul în care vorbim despre experiențe cu tentă sexuală. Îmi aduc aminte de faptul că, aproape de fiecare dată când părinții sărbătoritei/sărbătoritului nu erau prin preajmă, acesta primea, aproape inevitabil, o „pedeapsă” în care trebuia să ia șervețele de pe vreun coleg, să spargă un balon folosind doar propriul corp sau, în cel mai soft caz, să introducă un pix într-o sticlă , pixul fiind legat cu o sfoară de talie. Îmi aduc aminte și de discuțiile interminabile despre sex pe care le aveam atât în liceu, cât și în generală. De ce făceam asta? Pentru că încă ni se părea un subiect despre care oamenii nu vorbesc atât de ușor, deci un subiect extrem de exploatabil pentru niște puști. Era ca și cum ne-ar fi întrebat cineva „Ce ai face cu un milion de dolari?”. Am fi putut vorbi despre asta o veșnicie.

Ce încerc să spun: condamnarea copiilor e greșită. E de așteptat ca niște puști în care urlă efectiv hormonii să fie entuziasmați când văd scene de genul ăsta. De asemenea, cred că uităm de multe ori cum gândeam și noi atunci când aveam 14 ani. „Pe vremea mea nu se întâmpla așa ceva” e doar o perspectivă pe care tu o ai, pe baza experiențele pe care tu le-ai trăit. Asta nu înseamnă nici faptul că oamenii din jurul tău nu făceau asta, nici faptul că, în general, nu se întâmpla așa ceva. 

Copiii sunt copii și cred că ar trebui să le oferim mai mult credit și mai multă încredere. Faptul că 10 copiii s-au pus în situația asta nu înseamnă nici că nu se vor mai angaja niciodată, nici că vor avea o etichetă pusă pe frunte în momentul în care vor ieși pe stradă. Să arunce cu piatra omul care nu regrată NIMIC, dar NIMIC din copilărie și, în general, omul care nu e stânjenit de vreun lucru pe care l-a făcut atunci când era mic. Privită în felul ăsta, problema parcă nu mai pare așa de simplă și ușor de judecat, nu? Mă gândeam eu. 

Soluții? Desigur, sunt, dar probabil că nu vă vor plăcea. În primul rând cred că părinții au un rol destul de mare aici. Ar trebui ca sexualitatea să nu mai fie un tabu, iar la întrebarea „Mami, de unde vin copiii?” să nu li se mai răspundă copiilor chiar și la vârste extrem de mari cu „Îi aduce barza”. Pe lângă asta, cred că un părinte ar trebui să aibă o discuție serioasă, la vârsta la care copiii încep să înțeleagă ce se întâmplă cu viața lor.  

Mai cred și faptul că în școală lucrurile n-ar trebui să fie tabu. Probabil că o oră de educație sexuală ar fi mult prea mult pentru o societate care este, din păcate, încă foarte sensibilă la astfel de proiecte. În schimb, cred că profesorii de biologie, atât cei de la generală, cât și cei de la liceu, ar trebui să nu mai sară peste lecția aia incomodă despre sistemul reproducător. Dacă ăștia mici nu vor afla nici de la părinți, nici de la școală, lucruri despre corpul lor și cum anume funcționează el, vor căuta lucruri pe net, iar subiectul va fi perceput ca unul de care se ferește toată lumea „adultă” cu care are contact. Deci exact acel tip de subiect care e extrem de interesant pentru un puști sau o puștoaică.

P.S.: N-o să dau poze. N-o să dau nici măcar un link spre vreun articol care prezintă poze  dintr-un motiv foarte simplu. Nu mi se pare moral. Sunt niște copii de 14 ani. Pe lângă asta, dragă presă din România, nu-s ceva legi care interzic publicarea pozelor cu puști minori? Mă rog, pe de altă parte, știu și eu bine că traficul pe site-uri a fost bun tare aseară. Despre ceva etică în presă discutăm? Ah, nu. Mbine.

Laudatio pentru Cluj

Campionatele Europene de Gimanstică sunt la final. A fost un eveniment bun pentru România, din care am obținut maximum. Avem patru medalii, două de aur, una de argint și una de bronz. Trei gimnaști au dus România pe podium: Marian Drăgulescu, Cătălina Ponor și Larisa Iordache.

M-am bucurat foarte mult pentru ei. De fapt, la ceremonia fetelor, am și plâns un pic. Mi-am dat seama că toată pofta cu care sportivii români au concurat a fost dată (și) de public. De faptul că sunt acasă și tribunele, de data asta, sunt de partea lor.

Campionate Europene

Foto: Manases Sándor/Inquam Photos

Dar pentru ca toate lucrurile astea să se întâmple, a fost nevoie de un loc. Inițial Campionatele Europene ar fi trebuit să se desfășoare la București, dar noua Sală Polivalentă, pe care o tot promitea domnul Oprescu, nu e gata nici acum. Desigur, nu-i primul eveniment major care s-a mutat la Cluj. FED Cup a fost acolo de două ori, naționala României de handbal a mers acolo și chiar naționala de fotbal. În câteva săptămâni, tot la Cluj, vor urma Campionatele Europene de Basket.

De ce se întâmplă asta? Ei bine, într-o mică măsură pentru faptul că oamenii de la București (indiferent dacă s-au numit Oprescu, Sava sau Firea) n-au vreo viziune. Da, știu, voturile nu se iau pe viziune, dar nu înseamnă că nu aștept asta. 

Motivul principal pentru care Bucureștiul nu mai găzduiește evenimente sportive importante îl reprezintă Sala Polivalentă de la Cluj. Acolo au găsit toate federațiile sportive un loc unde își pot desfășura, la un nivel comparabil cu cel european, competițiile.

Pentru că am scris în titlu că e un laudatio pentru Cluj, n-ar trebui să uităm de public. L-am văzut zilele astea în acțiune, l-am observat și cu alte ocazii. Întotdeauna a fost unul călduros cu românii și extrem de respectuos cu adversarii. Dacă nu mă credeți, căutați reacția publicului la exercițiul rusului Artur Dalaloyan, cel care l-a bătut pe Drăgulescu în finala de la sărituri, sau pe cel al lui Oleg Verniaiev de la paralele. De fiecare dată publicul a apreciat în picioare exercițiile de clasă ale sportivilor.

Pentru ca elementele astea să coexiste, mai avem nevoie de un jucător: administrația clujeană. Da, de Emil Boc e vorba. Știu foarte bine faptul că a fost un prim-ministru care n-a strălucit mai deloc, dar la Cluj lucrurile stau diferit. De altfel, ultimul mandat de primar a fost câștigat cu aproape 70% din voturi. Simpatia publicului clujean pentru Boc nu se vede doar în voturi. La ultima ceremonie de premiere, primarul Clujului a fost invitat să înmâneze medalia de bronz. În momentul în care numele lui s-a auzit la stația de amplificare, arena a luat din nou foc. N-am mai văzut de mult o reacție atât de caldă îndreptată spre un politician român. Vă mai aduceți aminte, sper, momentul în care Elena Udrea a fost menționată în timpul Galei Bute sau când Victor Ponta a intrat în arena în care juca Simona Halep, la București.

Emil Boc

Îmi doresc foarte tare ca autoritățile din București să învețe din ceea ce se întâmplă acum la Cluj. Nu de alta, dar avem Campionate Europene în mai puțin de trei ani, și n-aș vrea să le văd mutate, și pe acestea, în Transilvania.

Foto principală: Ioana Hameeda