100 de cuvinte pentru București

Nu ai cum să vorbești despre Centenar și să ignori istoria capitalei României.

Nu ai cum să te plimbi pe Calea Victoriei, fără să te oprești în fața Palatului Regal și fără să admiri impunătorul Palat CEC.

Nu ai cum să te plimbi prin centrul istoric fără să te gândești că pe acele străzi eleganța era dusă la rang de artă.

Nu ai cum să nu te gândești la faptul că în orașul în care trăiești zi de zi, s-a scris istorie.

Bucureștiul emană istorie, evoluție și dinamism prin toți porii, iar asta îl face un oraș atât de frumos.

Material realizat în cadrul Programului Cultural București-Centenar, cu sprijinul Primăriei Municipiului București, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.

Țară cu politicieni mici, caut viitor măreț. Rog seriozitate.

Serios, cam așa ar trebui să sune un anunț sincer pe care România să îl pună în ziare la rubrica „Sunt celebru, scoate-mă de aici”. Mi se pare că în ultimul timp e din ce în ce mai clar faptul că România n-are deloc politicieni de anvengură. România n-are un Macron mioritic sau o Merkel din Banat. În general pe aici se perindă doar politicieni mediocri spre slabi, mai degrabă incompetenți decât hoți și incapabili să inspire populația.

Cred foarte tare că politicianul, ca structură umană, trebuie să fie suficient de bine pregătit pentru postul pe care îl ocupă, dar asta nu-i singura cerință pentru job. Un om care ocupă un „scaun” important în stat ar trebui să fie o persoană care să adune mulțimile și să le facă să viseze. Știți voi episodul Traian Băsescu 2004? Ei bine, primarul capitalei de la acea vreme a reușit să facă un lucru pe care, doar sporadic, Iohannis l-a mai reușit în 2015. Atunci fostul președinte venea cu un mesaj anti-sistem și cu un slogan: „Să trăiți bine”. Nu-i important faptul că în 2009 același președinte s-a dezis de mesajul lui din 2004, important e că a reușit să adune în jurul ideii pe care el o promova extrem de mulți oameni gata să își pună ambele mâini în foc pentru fostul căpitan de vas.

Ei bine, situația la zi nu e foarte roz. Avem un președinte care tace prea mult în perioada asta. Mă rog, el a mai tăcut și în alte perioade, dar acum pare că societatea simte nevoia de un om care să poată fi o opoziție reală la PSD. La Guvern avem un om care dă declarații cel puțin ciudate, de la „pedeapsa cu moartea e prea puțin în unele cazuri” (de parcă ar există o altă pedeapsă „mai capitală” decât asta), la „dacă steagul Ținutului Secuiesc va flutura pe instituțiile române, vor flutura și ei lângă steag”. Da, sunt conștient că Tudose nu vrea să umble cu secuii în ștreang prin Harghita și Covasna, dar declarația asta, cel puțin nepotrivită, a dus România în centrul unui scandal de care n-avea nevoie acum.

Apropo, nu am scris în ghidul de călătorie, pentru că nu-și avea locul, dar vă spun acum. În cadrul turului de la Sinagoga de pe strada Dohany din Budapesta, ghidul a menționat de vreo cinci-șase ori faptul că Ungaria poseda teritorii mult mai mari înainte de 1920, și de aceea a intrat în război de partea lui Hitler, fiind singurul care le promisese liderilor ungari faptul că-și vor recăpăta teritoriile în cazul unei victorii. Ce vreau să spun cu asta este că și în Ungaria există un sentiment, mai degrabă mocnit aș spune, de nevoie de revansă. Nu, nu ne vor ataca maghiarii peste noapte și ne vor fura Transilvania de sub nas (bine, pot fura lejer județul Sălaj, pentru că oricum nu știm ce să facem cu el), dar nu cred că e bine să tot cultivăm un sentiment conflictual între noi.

Revenind. După Mihai Tudose, ar urma să ne uităm la cabinetul său, dar știm bine ce oameni sunt acolo, așa că vom trece direct la președinții celor două camere ale Parlamentului. Cel puțin teoretic, unul dintre ei era în funcție la momentul în care România a intrat în Uniunea Europeană. Ce s-a întâmplat cu traseul domnului Tăriceanu de atunci? Well, greu de spus. Cert este că a devenit una din vocile cele mai eurosceptice din țară. E drept, e și asta o nișă de exploatat. Celălalt președinte de cameră este Liviu Dragnea, poate cea mai urâtă persoană politică în momentul de față.

Mergând în jos, la partide, vedem un Ludovic Orban care n-are cum să inspire pe nimeni, un Dan Barna care spune lucruri corecte dar nu trece mai deloc sticla, un Tomac Eugen care e complet absent și un Kelemen Hunor care apără interesele maghiare, că doar de asta a fost trimis în Parlament. Era să uit: în toată ecuația asta avem un Cioloș, care, la fel ca Barna spune lucruri corecte, dar nu prea e carismatic și rar poate să inspire mase mari de oameni să-l urmeze.

Ce vreau să spun: în general națiunile mari s-au construit pe un vis. Visul american a ajutat la construirea Americii așa cum este ea astăzi, celebrul „I have a dream!” al lui Martin Luther King a ajutat persoanele de culoare să aibă un statut egal cu albii. La noi nu există așa ceva. Suntem în anul centenarului Marii Uniri, suntem la un an distanță de preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, iar șansele ca națiunea asta să se unească în jurul unui set comun de valori sunt aproape de zero. Și asta-i trist. Pentru că 100 de ani ar trebui să fie atât despre trecut, cât și despre viitor. Iar despre viitor pare că nimănui nu-i mai pasă.