Nu ne merităm campionii

Cam asta-i concluzia la care am ajuns după cele câteva zile de Jocuri Olimpice. Bine, știam asta deja, dar parcă toate frustrătile noastre au luat contur în același moment cu aprinderea flăcării olimpice. La Rio ea a fost aprinsă cu focul pornit din Atena, la noi a fost aprinsă cu ura venită, cel mai probabil, din adâncul frustrărilor noastre de zi cu zi.

Prima atinsă de asta a fost Simona Halep.  Înainte să câștige turneul de la București, Simona a anunțat că nu va participa la Jocurile Olimpice din cauza virusului Zika, virus ce se poate manifesta după mulți ani după ce l-ai contactat, asupra fătului pe care îl porți în burtică, prin microcefalii. După anunț, tona de ură, izvorâtă din frustrările zilnice, s-a revărsat. Au trecut de la ”joacă doar pe bani” și ”oricum nu avea ce să caute acolo” la ”e neprofesionistă” și ”nu ține deloc la țara asta”.
simona-ao
Adevărul e puțin altul. Simona e una din cele mai bune tenismene din lume. Asta e indiscutabil. E drept, are evoluții fluctuante, dar chiar și așa, n-a mai ieșit din top 10 WTA de mai bine de doi ani, iar asta spune multe despre capacitățile pe care ea le are. Faptul că nu participă la Jocurile Olimpice nu o descalifică din statutul de jucătoare extrem de talentată. E o alegere personală, iar viața privată n-ar trebui niciodată amestecată cu cea publică. Nici măcar atunci când e vorba de un sportiv atât de cunoscut precum e Simona.

În fine, Jocurile Olimpice au început, iar primul rezultat neașteptat a venit oarecum rapid. Mă refer la fetele din naționala de handbal. Au pierdut 19-23 în fața unei naționale a Angolei, nu foarte bună din punct de vedere tehnic, dar extrem de bine organizată și extrem de tare din punct de vedere fizic. Mă rog, comentatorii  au văzut doar faptul că portarul Angolei este destul de corpolent, neremarcând neapărat brațele extrem de tari ale interilor Guialo și Cazanga sau energia cu care extrema Dombaxe pleca de fiecare dată pe contraatac.

Nu mă înțelegeți greșit. Fetele au făcut un meci slab, asta e clar. Dar, citisem ceva mai devreme la Sandra Izbașa un lucru care-i foarte relevant în ecuația asta. Un campion are nevoie de susținere morală mai ales atunci când trece prin momente grele. Iar fetele trec, într-adevăr, printr-un moment dificil.  Un moment dificil. Atât. Nu o ratare a calificării în fazele eliminatorii ale Jocurilor Olimpice.
Firesc, au apărut din nou fanii de rezultat. Sunt aceiași oameni care, atunci când echipa națională reușea să cucerească bronzul mondial, iar, mai apoi, să învingă fără drept de apel, la Cluj, campioana olimpică și mondială Norvegia, aveau steagul României la poza de profil și distribuiau poze cu bucuria fetelor. Am citit doar câteva comentarii, pentru că n-am putut mai mult. În principiu se vorbea despre pariuri, despre cât de mult au câștigat fetele, financiar vorbind, din îngrângerea cu Angola și despre faptul că în afară de Cristina Neagu și Paula Ungureanu, celelalte se pot duce lejer să joace în sala de sport la Bragadiru, pentru că n-au valoare de altceva.
Din nou, adevărul e altul. Majoritatea fetelor din lotul naționale joacă la cel mai înalt nivel. Fie că e vorba de CSM București, HCM Baia Mare (până de curând), Buducnost sau Midtjylland, fetele joacă în Liga Campionilor, iar unele chiar au câștigat-o de curând.

În fine, ultimele care au intrat în colimator au fost fetele de la scrimă. Conduse de Ana-Maria Popescu (Brânză), fetele s-au oprit în fazele preliminarii ale probei de scrimă. Simona Gherman a fost eliminată de franțuzoaica Rembi, Simona Pop de canadianca Mackinnon, iar Ana-Maria Brânză de coreanca Choi.

Probabil că vă puteți imagina ce a urmat. ”Bătrânețe” și ”retragere” au fost primele cuvinte ce au apărut în online-ul românesc. Sigur, normal că adevărul e altul și că fetele au în parmales medalii atât de multe la cupele mondiale, campionatele europene, campionatele mondiale și olimpiade încât pot decora singure o cameră de muzeu.

Concluzionând într-un fel articolul ăsta, mi-e din ce în ce mai clar că nu ne merităm campionii pe care îi avem, și așa din ce în ce mai puțini. Nu reușim aproape niciodată să ne identificăm cu emoția pe care ei o simt atunci când fac o greșeală în timpul exercițiului, pentru că noi suntem perfecți. În viață, la locul de muncă, în relații, oricând. Suntem PERFECȚI. Iar perfecțiunea nu prea face casă bună cu greșeala, cu emoția, cu empatia, cu lipsa inspirației. Nu se înțelege cu mai nimic ce are legătură cu umanul.

Avem niște oameni la Rio. OAMENI. Care nu-s perfecți, dar care simt, au determinare și ar face orice pentru a vedea steagul României acolo sus. Să ne amintim de lacrimile Andreei Chițu după ratarea bronzului olimpic, de frustrarea vădită a Cristinei Neagu de după jocul cu Angola sau de vorbele pline de nerv ale Anei Brânză și să înțelegem că Jocurile Olimpice, în general, după cum bine zicea Mircea în cronica sa de astăzi, sunt despre povești de viață fabuloase, despre empatie, și prea puțin despre medalii.

Mai e mult din Olimpiada asta. Foarte mult. Și știți, atunci când eram în școală, la olimpiade ajungeau doar cei mai buni dintre noi. Mai ales la cele internaționale. Sportivii români ce sunt acolo au nevoie ACUM de încurajări, nu neapărat după ce au câștigat medaliile. Haideți să le oferim suportul nostru. Măcar așa vor avea în minte faptul că, la mii de kilometri distanță, cineva le ține pumnii indiferent de rezultate.

Hai, România!