Serile Teatrului Studențesc sau maraton de teatru tânăr în București

Da, știu că a trecut aproape jumătate de an de când a XVIII-a ediție a Festivalului Național „Serile Teatrului Studentesc” a avut loc, dar pe atunci n-aveam blog, deci n-am avut unde să îmi scriu impresiile. Așa că o fac acum.

În cifre, STS a arătat așa: 14 trupe de teatru pe parcursul celor 5 zile, câteva zeci bune de voluntari ce au avut grijă ca totul să fie în regulă, peste 500 de spectatori în fiecare seară și un juriu numeros format din actori precum Vlad Corbeanu, Cristi Martin sau Vlad Rădescu.

Sigur, cifrele sunt importante, dar nu semnifică nimic dacă nu sunt puse în context. Iar contextul spune că timp de 5 seri, tinerii au consumat teatru jucat de oameni de vârsta lor și au avut ocazia să cunoască o nouă generație de actori ce vor popula teatrele românești în scurt timp. STS a fost de-a lungul timpului ocazia perfectă pentru actorii tineri să se descopere, să inoveze și să crească direct pe scenă, în fața unui public numeros. Atmosfera de la STS cred că a fost foarte bine surprinsă în reportajul PRO TV (pe care îl puteți vedea aici). Normal, acolo au fost surprinse și cozile imense, dar ăsta nu poate fi decât un lucru bun. Înseamnă că nevoia de teatru și de piese bune este încă foarte mare, iar evenimentul ăsta își găsește menirea în peisajul destul de aglomerat al culturii din București.

Peste toate, STS a însemnat emoție și cred că ăsta a fost marele plus al acestui maraton cultural. De la piesă la piesă spectatorii au experimentat un adevărat carusel al sentimentelor, trecând de la râs cu lacrimi, la întrebări existențiale despre sine și despre lumea în care trăim.

13062207_1400458956928330_8285149107088679604_n

N-am văzut toate piesele, dar, personal, ”Ambrios”, piesă jucată de oamenii de la Cuibul Artiștilor, mi s-a părut cea mai bună piesă pe care am văzut-o recent, depășită în topul meu doar de ”Paganini” de la Teatrul Metropolis. Impresiile pe care le-am avut atunci le puteți citi aici. ”Ambrios” a fost prima piesă  dintr-o zi extrem de aglomerată. Au fost alte trei spectacole în program, iar publicul a stat până spre miezul nopții ca să și vadă ultima piesă, ”Almost mâine”, pusă în scenă de Trupa nr. 9. Pentru că asta face STS: aduce mulți oameni sub același acoperiș pentru a se bucura de seri pline de cultură.

Mai cred, de asemenea, că STS este despre echipă și prietenii, iar dacă vorbim de echipă, oamenii din SiSC (Sindicatul Studenților din Cibernetică) merită toate laudele. Sigur, au mai fost sincope în organizare, dar au fost prea mici ca să conteze. Pe mulți dintre ei îi cunosc și știu că au lucrat de dimineața până seara multe săptămâni la rând ca acest eveniment să fie fără cusur. Și în mare măsură le-a ieșit asta.

13063405_1320478464635679_8242162605672837606_o

Ediția cu numărul XIX este deja în procesul de organizare și va fi cu siguranță peste așteptări. Mă rog, nu mi-au zis organizatorii asta, dar nu cred că se poate altfel. 😀

Mâine începe școala. Câte motive de bucurie avem?

Mâine începe din nou școala, dar avem aceleași probleme pe care le avem de ani de zile. Școala începe, pentru zeci de mii de copii, într-o insecuritate demnă de un stat aflat la capătul lumii. Avem 4221 de școli fără avize și autorizații de funcționare (conform MENCȘ), iar, preponderent în mediul rural, sunt școli care nu au grupuri sanitare, sau, mai rău, abia stau în picioare.

Pe lângă infrastructura deplorabilă, există o scădere dramatică în rândul celor care reușesc să treacă ”examenul maturității” (cam ironic, nu?). Anul trecut peste 40.000 de mii de tineri n-au reușit să ia, cumulat, nota 6. 40.000 de mii de oameni pentru care nu exită vreun fel de strategie și care se vor pierde undeva pe drum.

Școala mai începe în multe locuri fără profesori sau cu profesori suplinitori.  În general mulți dintre ei n-au reușit să treacă examenul de definitivat, deci n-au reușit să dovedească faptul că au abilitățile și cunoștințele necesare pentru a preda la catedră. În condițiile astea, nu știu cum ar putea să le insufle copiilor plăcerea de a învăța, dar nu sunt aici pentru a trage concluzii.

Școala începe cu decontul transportului școlar sub 50%, măsură ce a dus abandonul școlar la cote greu de imaginat într-un stat european. Începe, deci, cu foarte mulți copii pentru care nu se asigură măcar transportul spre școală, nemaivorbind de rechizite sau manuale.

Un ultim lucru ciudat, în multitudinea de lucruri ciudate, este că școala începe într-un cadru deloc propice învățării. Statisticile arată că majoritatea copiilor văd școala ca pe o corvoadă, iar cele 4, 5, 6 sau 7 ore pe care le petrec acolo îi fac extrem de nefericiți.

Cu toate astea, mâine veți auzi discursuri din partea politicienilor (Dacă n-au fost prezenți la deschiderile trecute de an școlar, fiți siguri că vor veni acum. Nu de alta, dar campania electorală e după colț.) ce vă vor spune cât de bine au avut grijă de școlile pe care le-au avut sub patronaj, cât de mult s-au ocupat ca viața elevilor să fie bună și, în principiu, cât de mult merită să mai primească încă un mandat din partea noastră.
Unii poate au făcut asta, personal am chiar exemple concrete, dar majoritatea aleșilor n-au dat doi bani pe educație. S-au ascuns întotdeauna după sintagma ”Nu sunt bani” și le-a fost de ajuns.

Da, poate nu sunt bani. Dar ghiciți ce? Dacă nu o să investim în educația copiilor noștri, nici nu o să avem vreodată bani. Știți voi, c-așa-i circuitul banului în natură. Educația a fost și este prioritate declarată a fiecărui Guvern și al fiecărui Președinte al României. Cât de mult contează asta? Istoria recentă ne dovedește că nu foarte mult. Hai, poate de data asta ne iese.

Nu ne merităm campionii

Cam asta-i concluzia la care am ajuns după cele câteva zile de Jocuri Olimpice. Bine, știam asta deja, dar parcă toate frustrătile noastre au luat contur în același moment cu aprinderea flăcării olimpice. La Rio ea a fost aprinsă cu focul pornit din Atena, la noi a fost aprinsă cu ura venită, cel mai probabil, din adâncul frustrărilor noastre de zi cu zi.

Prima atinsă de asta a fost Simona Halep.  Înainte să câștige turneul de la București, Simona a anunțat că nu va participa la Jocurile Olimpice din cauza virusului Zika, virus ce se poate manifesta după mulți ani după ce l-ai contactat, asupra fătului pe care îl porți în burtică, prin microcefalii. După anunț, tona de ură, izvorâtă din frustrările zilnice, s-a revărsat. Au trecut de la ”joacă doar pe bani” și ”oricum nu avea ce să caute acolo” la ”e neprofesionistă” și ”nu ține deloc la țara asta”.
simona-ao
Adevărul e puțin altul. Simona e una din cele mai bune tenismene din lume. Asta e indiscutabil. E drept, are evoluții fluctuante, dar chiar și așa, n-a mai ieșit din top 10 WTA de mai bine de doi ani, iar asta spune multe despre capacitățile pe care ea le are. Faptul că nu participă la Jocurile Olimpice nu o descalifică din statutul de jucătoare extrem de talentată. E o alegere personală, iar viața privată n-ar trebui niciodată amestecată cu cea publică. Nici măcar atunci când e vorba de un sportiv atât de cunoscut precum e Simona.

În fine, Jocurile Olimpice au început, iar primul rezultat neașteptat a venit oarecum rapid. Mă refer la fetele din naționala de handbal. Au pierdut 19-23 în fața unei naționale a Angolei, nu foarte bună din punct de vedere tehnic, dar extrem de bine organizată și extrem de tare din punct de vedere fizic. Mă rog, comentatorii  au văzut doar faptul că portarul Angolei este destul de corpolent, neremarcând neapărat brațele extrem de tari ale interilor Guialo și Cazanga sau energia cu care extrema Dombaxe pleca de fiecare dată pe contraatac.

Nu mă înțelegeți greșit. Fetele au făcut un meci slab, asta e clar. Dar, citisem ceva mai devreme la Sandra Izbașa un lucru care-i foarte relevant în ecuația asta. Un campion are nevoie de susținere morală mai ales atunci când trece prin momente grele. Iar fetele trec, într-adevăr, printr-un moment dificil.  Un moment dificil. Atât. Nu o ratare a calificării în fazele eliminatorii ale Jocurilor Olimpice.
Firesc, au apărut din nou fanii de rezultat. Sunt aceiași oameni care, atunci când echipa națională reușea să cucerească bronzul mondial, iar, mai apoi, să învingă fără drept de apel, la Cluj, campioana olimpică și mondială Norvegia, aveau steagul României la poza de profil și distribuiau poze cu bucuria fetelor. Am citit doar câteva comentarii, pentru că n-am putut mai mult. În principiu se vorbea despre pariuri, despre cât de mult au câștigat fetele, financiar vorbind, din îngrângerea cu Angola și despre faptul că în afară de Cristina Neagu și Paula Ungureanu, celelalte se pot duce lejer să joace în sala de sport la Bragadiru, pentru că n-au valoare de altceva.
Din nou, adevărul e altul. Majoritatea fetelor din lotul naționale joacă la cel mai înalt nivel. Fie că e vorba de CSM București, HCM Baia Mare (până de curând), Buducnost sau Midtjylland, fetele joacă în Liga Campionilor, iar unele chiar au câștigat-o de curând.

În fine, ultimele care au intrat în colimator au fost fetele de la scrimă. Conduse de Ana-Maria Popescu (Brânză), fetele s-au oprit în fazele preliminarii ale probei de scrimă. Simona Gherman a fost eliminată de franțuzoaica Rembi, Simona Pop de canadianca Mackinnon, iar Ana-Maria Brânză de coreanca Choi.

Probabil că vă puteți imagina ce a urmat. ”Bătrânețe” și ”retragere” au fost primele cuvinte ce au apărut în online-ul românesc. Sigur, normal că adevărul e altul și că fetele au în parmales medalii atât de multe la cupele mondiale, campionatele europene, campionatele mondiale și olimpiade încât pot decora singure o cameră de muzeu.

Concluzionând într-un fel articolul ăsta, mi-e din ce în ce mai clar că nu ne merităm campionii pe care îi avem, și așa din ce în ce mai puțini. Nu reușim aproape niciodată să ne identificăm cu emoția pe care ei o simt atunci când fac o greșeală în timpul exercițiului, pentru că noi suntem perfecți. În viață, la locul de muncă, în relații, oricând. Suntem PERFECȚI. Iar perfecțiunea nu prea face casă bună cu greșeala, cu emoția, cu empatia, cu lipsa inspirației. Nu se înțelege cu mai nimic ce are legătură cu umanul.

Avem niște oameni la Rio. OAMENI. Care nu-s perfecți, dar care simt, au determinare și ar face orice pentru a vedea steagul României acolo sus. Să ne amintim de lacrimile Andreei Chițu după ratarea bronzului olimpic, de frustrarea vădită a Cristinei Neagu de după jocul cu Angola sau de vorbele pline de nerv ale Anei Brânză și să înțelegem că Jocurile Olimpice, în general, după cum bine zicea Mircea în cronica sa de astăzi, sunt despre povești de viață fabuloase, despre empatie, și prea puțin despre medalii.

Mai e mult din Olimpiada asta. Foarte mult. Și știți, atunci când eram în școală, la olimpiade ajungeau doar cei mai buni dintre noi. Mai ales la cele internaționale. Sportivii români ce sunt acolo au nevoie ACUM de încurajări, nu neapărat după ce au câștigat medaliile. Haideți să le oferim suportul nostru. Măcar așa vor avea în minte faptul că, la mii de kilometri distanță, cineva le ține pumnii indiferent de rezultate.

Hai, România!

Airbus are un mesaj pentru Boeing

Airbus și Boeing sunt cei mai mari doi constructori de aeronave de pe glob, cu zeci de mii de angajați și, probabil, zeci de mii de avioane ce zboară zi de zi pe cerul lumii.

Pe 15 iulie cei de la Boeing au împlinit 100 de ani de existență, iar angajații Airbus au ținut să le transmită un mesaj.

Cred că astfel de campanii între ”giganți” ar trebui făcute mai des. Sunt curios cum ar arăta un filmeț trimis de KFC către McDonald’s sau de Beck’s către Carlsberg. 😀

Isteria Pokémon GO

Pentru cei ce nu știu, Pokémon GO este noul joc dezvoltat de cei de la Nintendo, exclusiv pentru telefon sau tabletă și, după cum probabil ați observat, este subiectul principal pe internetul din România și din lume. 

Lansarea Pokemon GO, precum și toată bula mediatică ce a urmat, le-a adus dezvoltatorilor o creștere de peste 100% a acțiunilor, depășind astfel companii precum Sony. Jocul este liderul descărcărilor atât în App Store cât și în Google Play și, după cum spuneam la un moment dat, e deja mult mai folosit decât Tinderul. 

Acum, povestea asta seamană foarte tare cu povestea altor aplicații precum Candy Crush Saga sau Flappy Bird. Ambele au adus profituri uriașe pentru firmele dezvoltatoare, dar, cel puțin în cazul Flappy Bird, nebunia a durat cam o lună, maximum două. Mai văd în metrou câteva doamne jucându-se Candy Crush Saga, dar mi-e cam clar că marea majoritate a renunțat deja la el. Da, cel mai probabil așa se va întâmpla și cu Pokemon GO. Probabil până la începutul anului viitor deja va fi istorie. Și e normal. E un joc pentru telefon până la urmă. 

Cu toate că am făcut ceva glume despre el, astăzi, dacă tot aveam o plimbare deja stabilită, l-am instalat și eu. Și mi-am dat seama și de ce a prins atât de bine la public. Eu fac parte din generația care l-a văzut la televizor pe Ash cum îl apără cu prețul vieții pe Pikachu sau cum Echipa Rachetă nu reușea niciodată să ducă la bun sfârșit sarcinile ce le erau trasate. Și ne-am dorit întotdeauna să prindem și noi pokemoni. Câți dintre noi nu am strigat vreodată ”Bulbasaur, te aleg pe tine!”? Exact. E un joc făcut, din punctul meu de vedere, pentru oamenii ce au crescut cu Pokemon la televizor, fără a ignora potențialii utilizatori care nu știu ce e acela un pokemon sau de ce arunci o mingiuță alb-roșie într-un animăluț.

N-am reușit să fiu foarte productiv până acum, capturând doar 4 pokemoni care nu-s foarte puternici, dar promit că mă țin de treabă. Eu aș mai scrie despre asta, dar am un parc în preajmă în care am auzit că se găsesc pokemoni rari. Revin cu un articol despre alți oameni care joacă Pokemon Go. 

#PegasDor

Pegas e unul din cele mai îndrăgite branduri românești. Istoria începe în anul 1972, atunci când ieșeau pe poarta Uzinei Mecanice Tohan primele biciclete, construite pentru adulți. Ușor, ușor, românii au început să cumpere tot mai mult Pegasul, iar pentru mulți brandul e sinonim cu primul mers pe bicicletă, cu prima gleznă julită sau cu prima plimbare în parc împreună cu prietena.

În anii ’90 piața românească a fost împânzită cu tot felul de biciclete, multe dintre ele fiind doar copii ieftine ale unor branduri din străinătate, precum BMX. În condițiile astea, Pegas n-a rezistat prea mult și a fost nevoit să își închidă porțile. Părea o poveste clasică de îngropare a unui brand românesc. Numai că doi antreprenori din București, pe numele lor Alexandru Manda și Andrei Botescu, s-au încăpățânat să facă ceva.

Așa că au luat brandul Pegas și l-au readus la viață. Au început să producă din nou în 2010, iar în perioada asta desfășoară o campanie foarte drăguță pentru românii plecați în străinătate. Tot ce trebuie să faci este să te filmezi într-un loc mișto din orașul ce tocmai te-a adoptat, să spui câte ceva despre tine, precum și de ce anume îți este cel mai dor din România, iar apoi să urci clipul pe www.pegasdor.ro. Pe lângă lucrul de care îți este dor, omuleții de la Pegas îți vor aduce și o bicicletă, să te mândrești cu ea prin oraș.

Campania e explicată foarte bine de Alexandru în clipul de mai jos:

Tu ce făceai la 18 ani?

Urmăresc Formula 1 de când TVR-ul încă avea dreptul de transmisiune, adică de când aveam vreo 9-10 ani.  În decursul anilor, cursele de F1 au devenit din ce în ce mai sigure, iar spectacolul creat de piloți a început să fie din ce în ce mai puțin întâlnit. 

Anul acesta, însă, Red Bull Racing a ales să promoveze un pilot din propria academie. Numele lui este Max Verstappen, este olandez și are 18 ani. Max are deja o etapă de F1 câștigată la Barcelona și este pe locul 6 în clasamentul piloților, în fața campionului mondial Fernando Alonso și a experimentatului Felipe Massa. 
Verstappen este unul din cei mai spectaculoși piloți de anul acesta din Formula 1, iar dacă menține nivelul ăsta, probabil într-un an sau doi se va bate pentru titlul de campion mondial cu Lewis Hamilton sau Sebastian Vettel.

Max are 18 ani și conduce mașini ce ating peste 300 de km pe oră. Tu ce făceai sau ce îți propui să faci la 18 ani? 

Cam așa arată o cursă tipică pentru Max Verstappen:

#RoadtoFITS sau cum am traversat munții în 5 ore

Sibiul, prin Festivalul Internațional de Teatru, este, de mai bine de cinci ani, a doua casă. E o „casă” în care nu merg des, dar atunci când merg, mă surprinde de fiecare dată câte ceva în interiorul ei.

Aseară, după examenul pe care l-am avut mult, mult prea târziu programat am plecat, la 20:30, din București. Domnul Costi, căci așa îl chema pe șoferul BlaBlaCar, mi-a pregătit o surpriză: ”O să mai fie o fată care merge cu noi. Vă întâlniți și după o să vin să vă iau, bine?”. Ceea ce a uitat domnul Costi să menționeze era faptul că fata de care vorbea nu era o turistă tocmai obișnuită. Numele ei este Edyta și este născută în Piotrków Trybunalski, un orășel extrem de cochet din Polonia, ce are aproximativ 70 de mii de locuitori. I-am spus Edytei, căci așa o cheamă, că orașul ei seamănă puțin cu Brașovul. N-a fost neapărat de acord, dar n-am insistat să o contrazic. Ea știe mai bine. Ah, era să uit. Scriu în română pentru un motiv foarte simplu: Edyta vorbește foarte bine limba română.

Pe drum, domnul Costi a condus exemplar și probabil că am fi făcut aproximativ 3 ore dacă Valea Oltuluipe Valea Oltului nu s-ar fi făcut lucrări de reabilitare a drumurilor și dacă nu am fi așteptat aproape 25 de minute să trecem de un semafor. Domnul Costi ne-a mărturisit că e prima dată când vede atât de multe mașini micuțe, la ore atât de târzii, pe Valea Oltului. Poate nu mergeau cu toții la FITS, dar mulți dintre ei mergeau, iar asta nu poate decât să mă bucure.

După lungi urări de bine adresate colegilor de trafic, am ajuns, în sfârșit în Sibiu. Aici, până și aerul e altul, iar în timpul Festivalului Internațional de Teatru, lucrurile devin excelente.

Anul acesta, FITS este la superlativ!

Foto descriere: TVR.ro
Foto articol: voceavalcii.ro

 

Victorie și calificare

De-a lungul istoriei fotbalistice, participarea României la Campionatele Europene n-a fost niciodată încununată cu mari succese. Nici măcar ”Generația de Aur” nu a reușit mai mult decât ieșirea din grupe.
Haideți să vedem care au fost performanțele noastre:

  • în anul 1984, la prima calificare a României la Campionatul European de Fotbal, naționala reușea să facă 1 punct, fiind trimisă acasă din faza grupelor;
  • în anul 1996, România pleca acasă încă din faza grupelor, cu trei înfrângeri, administrate de Spania, Bulgaria și Franța;
  • în anul 2000, naționala reușește prima victorie din istorie la Europene, în fața Angliei, învingând prin golul lui Ionel Ganea (89′) din penalty. România iese din grupe, dă peste Italia în sferturi și pierde cu 2-0, fiind învinsă de golurile lui Totti și Inzaghi;
  • în anul 2008 naționala României pare că e pregătită să iasă din nou din grupele Campionatului European. Începe cu un egal cu Franța, continuă cu un egal cu Italia (penalty-ul ratat de Mutu încă mai plutește prin amintiri), dar pierde cu 2-0 în fața Olandei și este trimisă acasă de pe locul 3.

Recapitulând, avem o singură victorie în toate meciurile pe care le-am jucat la Campionatul European.

Acum, revenind în prezent, haideți să ne uităm puțin ce echipe avem în grupă:

  • Franța: este gazda europeanului din acest an, locul 17 în lume și locul 10 în Europa, conform clasamentului FIFA. 
  • Elveția: s-a calificat la Europene de pe locul 2, într-o grupă unde Anglia și-a câștigat toate cele 10 meciuri, ocupă locul 15 în lume și locul 9 în Europa.
  • Albania: a ajuns la EURO dintr-o grupă cu Portugalia, Danemarca și Serbia, este ocupanta locului 42 în lume și locului 24 în Europa.

România ocupă locul 22  în lume și locul 15 în Europa, s-a calificat la turneul final tot de pe locul 2 (la fel ca Elveția și Albania – Franța fiind calificată direct, din postura de țară gazdă), are cea mai bună apărare din preliminarii și o serie de trei meciuri fără gol marcat.

Astea-s datele. La acest European, România a fost aproape să obțină un egal cu Franța, dar a fost învinsă în minutul 89 de un gol fabulos al lui Payet, apoi a tras cu dinții și a obținut un egal în meciul cu Elveția. 
Avem un punct, iar la cum arată grupa noastră, putem spera chiar la locul 2, dacă România bate Albania la o diferență mai mare de un gol. Da, singura șansă ca România să treacă din nou de grupe la un Campionat European rămâne victoria în meciul de duminică. Ar fi abia a doua victorie pe care ”tricolorii” o obțin în toată istoria participărilor la turneele finale europene.

Avem un punct și un meci decisiv. Se putea mai mult? Poate. Dar nu cred că e momentul să vorbim despre asta. Nu cred că e momentul ca din țară să vină către jucători ”urări de bine”. Sunt convins că și ei și-au dorit mai mult. Sunt convins că, dacă ar fi putut, astăzi am fi avut 4 puncte și nu unul singur. Dar așa e sportul.

Oricum ar fi, la Paris am avut niște fani superbi. Și da, cred că asta e imaginea cu care trebuie să rămânem în minte după ziua de ieri. Imaginea cu fanii români mărșăluind pe străzile Parisului  și strigând ”România, România”.

Mai avem un singur meci de jucat. Sau poate două. Sau trei. Cine știe?
Hai, România!

Foto : FRF.ro

Începe Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

Mâine, pe 10 Iunie, se va da startul celei de-a XXIII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. FITS este organizat de Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu și este unul din cele mai mari festivaluri de teatru din Europa. Acesta se desfășoară între 10 și 19 Iunie și adună 2850 de invitați din peste 70 de țări.

Merg la FITS din 2012, cu o pauză de un an din cauza BAC-ului, și am simțit întotdeauna aceeași bucurie cu care festivalul ăsta este realizat. Aceeași energie a voluntarilor care sunt ca albinuțele prin tot centrul Sibiului, aceeași energie a organizatorilor, care fac tot posibilul ca lucrurile să fie întotdeauna puse la punct și, nu în ultimul rând, aceeași energie a artiștilor, care vin în fiecare an să dăruiască publicului sibian (și nu numai) tot ceea ce au ei mai de preț: talentul și dăruirea. 
Anul acesta, deviza FITS este ”Construind încredere”, iar timp de 10 zile vor avea loc 452 de evenimente în 67 de locații din Sibiu.

2-festivalul-international-de-teatru-sibiu-2012-1480688646
Photo: sibiul.ro

Oamenii care mă cunosc știu faptul că unul dintre regretele mele din viața de liceu, n-am multe, din fericire, e acela că nu m-a dus capul să fac și puțin teatru. Așa că merg să îl văd. În ultimul weekend al festivalului, cel mai probabil, voi fi la Sibiu, de unde voi încerca să scriu lucruri drăguțe, să fac niște live-uri pe pagina mea și să vă transmit un pic din atmosfera festivalului.

FITS reprezintă magie în stare pură, iar dacă nu ai mers până acum acolo, poate e timpul să te gândești la asta. Încă mai e timp. FITS e o combinație aparte între teatru clasic, adică cel în sălile de spectacol, teatru stradal, lansări de carte și concerte. Adică tot ce îi trebuie unui festival de dimensiunile acestea.

Festivalul International de Teatru de la SibiuFestivalul International de Teatru de la SibiuFestivalul International de Teatru de la Sibiu

 

 

 

 

Clipul de prezentare din acest an îl găsiți aici: