Cred că vorbim prea puțin despre problemele femeilor din România

Ieri seară, Anne-Marie Chelariu, vlogger cu ani de experiență și aproape 250.000 de subscriberi pe Youtube, a făcut un video în care se plângea despre agresiunile pe care femeile le suportă în societate, dar și despre niște lucruri pe care ea le-a trăit până acum. Unele-s de-a dreptul șocante, iar înainte, sau după ce terminați articolul ăsta, ar trebui să intrați să vedeți clipul. Ca un considerent personal, o știu pe Anne de când nu avea decât vreo 10.000 de oameni care o urmăreau și mă bucur să văd că și-a păstrat stilul de la început și că ”Vlogul de Marți” a crescut atât de frumos. Bun, să începem.

Voiam să scriu articolul ăsta acum vreo câteva zile când remarcasem că, pentru prima oară în ultimii mulți ani, la cârma unor partide importante se află femei: Alina Gorghiu (președinte al Partidului Național Liberal) și Clotilde Armand (un fel de copreședinte neoficial al Uniunii Salvați România). Articolul probabil ar fi fost unul laudativ pentru că ăsta este, poate, primul pas către prima doamnă președinte a României. Sigur, drumu-i lung, dar trebuie început de undeva.

Dacă l-aș fi scris atunci, aș fi omis câteva lucruri. Omiteam, de exemplu, faptul că, în România reală, adică aia de care ne lovim atunci când ieșim din pătrățica noastră, femeile încă nu-s egale cu bărbații. În țară, atât în sate, cât și în orașele mari, o bună parte dintre femei au doar rolul de a se ocupa de casă, a face mâncare și a avea grijă de copii. Sigur, o femeie poate face toate astea atunci când nu este lovită pentru faptul că… becul nu se aprinde, ciorba nu are exact temperatura potrivită sau pentru că pur și simplu plânge copilul.Asta-i inacceptabil, dar refuzăm deseori să aducem probleme astea în discuție. Pare un subiect tabu în societatea românească și multă lume are impresia că ”Haide, că a fost doar o palmă” este un răspuns ok la problema asta. Nu-i. Deloc.

Dar nu doar violența asupra femeilor este o problemă. Problemele apar și atunci când o fată nu e neapărat în siguranță atunci când iese în club, când iese să se plimbe, sau când se duce să își ia ceva de mâncare. Mulți bărbați consideră că este, într-un fel, de datoria lor să încerce să le abordeze. Dar probabil că abordarea de genul ”Bună, ce faci?” nu mai e la modă, așa că mulți dintre ei trec direct la a atinge femeia care i-a atras atenția. În cele mai multe cazuri, din ce zice și Anne, dar și din ce am aflat și de la câteva prietene pe care le-am consultat înainte să scriu articolul ăsta, nu prea ai ce să faci. Trebuie să zâmbești, să îi explici domnului ce tocmai te-a atins că nu vrei ca el să mai facă asta, să minți că ai prieten, sau să pleci discret de acolo. Eu nu ies des în club în general, dar când ies, văd cel puțin 3-4 băieți care-s ca vulturii care își țintesc prada.

Sigur, sunt multe alte probleme, unele provenind din lipsa de educație, altele din ”tradiție”. Ceea ce mi se pare mie trist e că în multe din cazurile astea sunt părtașe alte femei. Sigur, nu prin fapte, ci prin gândire. Probabil că ați văzut destul de des oameni care motivează un viol, de exemplu, prin ”Cum să te îmbraci așa provocator când ieși pe stradă?”. Asta e ca și cum în fața unui fast-food ar fi oameni care ar spune ”Cum să mănânci din shaworma aia cu de toate? Nu vezi că le faci poftă oamenilor care sunt la dietă?”.

N-am neapărat o rezolvare la problema asta. Mă gândesc doar la sistemul de educație din România care ar trebui să ne învețe că bătăia nu e ruptă din rai și că nu e ok să ai impresia că poți să pui stăpânire peste corpul altcuiva. Mă gândesc și la femeile agresate într-o căsnicie sau relație care ar trebui să fie un pic mai curajoase și să nu mai spere că după prima palmă nu vine și cea de-a doua. Știu, aici e un pic mai complicat, dar cred că ar trebui să vorbim și de puterea statului de a le proteja pe femeile în cauză. Mă gândesc la faptul că noi, ca societate, trebuie să conștientizăm faptul că asta-i o problemă majoră și doar pentru faptul că, poate printr-o conjunctură fericită ea ne-a ocolit pe noi sau pe femeile care ne sunt dragi, nu înseamnă că ea nu există și nu trebuie combătută.

Ca să nu uitați, clipul lui Anne îl găsiți aici.

De ce avem impresia că suntem superiori?

Cred foarte tare în ideea care spune că ”toți oamenii sunt egali”. Dar nu, nu cred neapărat în faptul că toți au avut aceleași șanse, pentru că asta ar fi complet fals și s-ar întâmpla doar într-o societate idealizată, ci în faptul că toți oamenii trebuie tratați fix la fel.

Bun, hai să vedem de la ce m-am luat. Văd tot mai des în magazine sau pe stradă oameni care privesc de sus persoanele care sunt puse acolo pentru a-i servi. Nu înțeleg de ce unii dintre noi avem senzația că suntem mai sus pe scara socială doar pentru că alte persoane muncesc în magazine comerciale, de exemplu.
De curând, o domnișoară de la KFC împlinea un an în cadrul companiei fix în ziua în care mă trezisem eu că îmi e poftă de niște pui picant. Era suficient de liber la casă, iar Roxana, căci așa o chema, era destul de fericită, așa că am purtat o scurtă conversație. Îmi spunea că zilnic sunt zeci de oameni care se uită la ea într-un mod în care n-ar trebui și că se simte de multe ori foarte prost atunci când interacționează cu clientul. Ceea ce e trist și pare că e o practică foarte ciudată a societății: desconsiderăm oamenii pe care îi întâlnim doar pentru că le oferim privilegiul de a purta o discuție cu noi.

Hai să ne imaginăm pentru un moment cum ar fi viața noastră dacă n-ar exista oamenii care mătură strada, scara sau care adună gunoiul. Viața n-ar mai fi atât de plăcută, așa-i? Atunci, dacă tot nu-i plăcut, hai să învățăm să interacționăm cu ei nu ca paria societății, ci ca parteneri egali de discuție. Sunt convins că în felul ăsta oamenii chiar ar simți că fac un lucru extrem de folositor pentru comunitate. Ceea ce și fac.

Cred că e extrem de greșit să abordezi oamenii în moduri diferite doar pentru faptul că unii sunt acolo să te servească. Da, sunt acolo să presteze niște servicii, nu să fie sclavii cuiva. Hai să nu-i mai privim de sus pe oamenii cu care interacționăm. Personal, consider că o astfel de atitudine o regăsim doar la oamenii extrem de ignoranți ce se iau mult prea tare în serios, așa cum zice Alexandru Negrea aici. Să nu mai fim, zic.

Voi cum vă comportați cu oamenii cu care interacționați?

Fetele codează excelent (P)

Ca student ce învață IT-ul combinat cu economie, îmi dau seama în fiecare zi că fetele sunt niște programatori excelenți. Sigur că văzusem reportaje și știri despre puterea lor de înțelegere și de rezolvare a problemelor, dar am și experimentat asta.

În peisajul internațional sunt tot felul de inițiative ce își propun să atragă atenția atât părinților, cât și copiilor, asupra importanței învățării unuia sau a mai multor limbaje de programare. ”Girls who code” sau ”Hour of code” sunt doar două din exemplele ce încep să prindă, ușor, ușor și pe la noi.

Code School este, după cum îi spune și numele, o școală de programare pentru cei cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani.  Orele de programare  sunt importante tocmai pentru că le arată copiilor că pot realiza și altceva cu un computer sau o tabletă: aceștia învaţă să utilizeze limbaje de programare complexe, cu ajutorul jocurilor şi al roboţilor, reuşind la final să îşi creeze propriile jocuri, programe şi aplicaţii. Jocuri, programe și aplicații, da? Citisem de curând faptul că pe glob sunt câțiva puști care dețin companii ce valorează câteva milioane bune de euro/dolari. Cât de tare ar fi să aveți un antreprenor de succes în casă?

Ca să punem în context demersul oamenilor de la Code School, e suficient să ne uităm la poveştile unor persoane ce au revoluţionat tehnologia şi internetul: Jack Dorsey, co-fondatorul Twitter, a primit primul său computer la vârsta de 8 ani și, treptat, a învățat să creeze tot felul de programe, iar Mark Zuckerberg şi-a descoperit pasiunea pentru programare în clasa a şasea, pentru că şi-a dorit să inventeze ceva distractiv pentru el şi surorile sale. Ambele sunt acum giganți ai lumii online.

Code School, clubul de tehnologie creat de Adfaber pentru a-i iniţia pe copiii între 6 si 14 ani în domeniul IT, oferă o reducere de 10% fiecărei fete înscrise până la finalul anului 2016.

Mai multe detalii despre Code School, dar și despre metoda de înscriere găsiți aici.
Foto: http://jackiedeals.com/

Festival în Cuib 1-16 octombrie

V-am mai povestit despre oamenii extrem de talentați ce s-au reunit sub acoperișul ”Cuibului Artiștilor”, despre pasiunea cu care fac lucrurile și despre cât de bine le ies spectacolele.
Povestea din spatele Cuibului Artiștilor este fabuloasă și probabil ar trebui auzită de orice tânăr actor. Tot ce pot să vă spun este că au trecut prin momente de cumpănă, iar tot proiectul a fost pus la îndoială din cauza unor motive administrative. Din fericire le-au depășit și au găsit o ”casă” stabilă unde pot să se desfășoare.
Acum, după mai bine de un an și jumătate de la primele reprezentații, au ”în palmares” peste 300 de spectacole, peste 13.000 de aprecieri pe Facebook, o comunitate activă și nenumărate premii acordate de către festivalurile de profil.

Stagiunea de toamnă a Cuibului începe cu un festival de teatru. Se numește ”Festival în Cuib” și se află la prima ediție.
Programul reprezentațiilor este următorul:

1 – 2 Octombrie – Avanpremieră – „Ce vine după” – ora 19:00; ora 21:00

3 – 4 Octombrie – „A(mor)” – ora 19:00; ora 21:00

5 – 6 Octombrie – „One life show” – ora 19:00; ora 21:00

7 Octombrie – „Mai bine nu veni” – ora 19:00; ora 21:00
Locaţie – Casa EFdeN, 25 locuri disponibile

8 – 9 Octombrie – „O zi de vară” – ora 19:00; ora 21:00

10 – 11 Octombrie – „Cine sapă groapa?” – ora 19:00; ora 21:00

12 – 13 Octombrie – „Aventuri contemporane” – ora 19:00; ora 21:00

14 Octombrie – „Mai bine nu veni” – ora 19:00; ora 21:00
Locaţie – Casa EFdeN, 25 locuri disponibile

15 – 16 Octombrie – „Ambrios” – ora 19:00; ora 21:00.

Intrarea este liberă, exceptând spectacolul ce se joacă la ”Casa EFdeN”, iar pentru mai multe detalii, dar și pentru rezervări, puteți arunca un ochi pe evenimentul de pe Facebook.

În principiu, dacă puteți să fiți prezenți la fiecare spectacol, ar fi perfect. Din punctul meu de vedere nu aveți voie să ratați vreunul. Totuși, dacă nu puteți să ajungeți la toate, cel pe care TREBUIE să îl vedeți este Ambrios. Impresiile mele despre spectacol le găsiți aici.

Deci, cu cine ne vedem la ”Festival în Cuib”?

Serile Teatrului Studențesc sau maraton de teatru tânăr în București

Da, știu că a trecut aproape jumătate de an de când a XVIII-a ediție a Festivalului Național „Serile Teatrului Studentesc” a avut loc, dar pe atunci n-aveam blog, deci n-am avut unde să îmi scriu impresiile. Așa că o fac acum.

În cifre, STS a arătat așa: 14 trupe de teatru pe parcursul celor 5 zile, câteva zeci bune de voluntari ce au avut grijă ca totul să fie în regulă, peste 500 de spectatori în fiecare seară și un juriu numeros format din actori precum Vlad Corbeanu, Cristi Martin sau Vlad Rădescu.

Sigur, cifrele sunt importante, dar nu semnifică nimic dacă nu sunt puse în context. Iar contextul spune că timp de 5 seri, tinerii au consumat teatru jucat de oameni de vârsta lor și au avut ocazia să cunoască o nouă generație de actori ce vor popula teatrele românești în scurt timp. STS a fost de-a lungul timpului ocazia perfectă pentru actorii tineri să se descopere, să inoveze și să crească direct pe scenă, în fața unui public numeros. Atmosfera de la STS cred că a fost foarte bine surprinsă în reportajul PRO TV (pe care îl puteți vedea aici). Normal, acolo au fost surprinse și cozile imense, dar ăsta nu poate fi decât un lucru bun. Înseamnă că nevoia de teatru și de piese bune este încă foarte mare, iar evenimentul ăsta își găsește menirea în peisajul destul de aglomerat al culturii din București.

Peste toate, STS a însemnat emoție și cred că ăsta a fost marele plus al acestui maraton cultural. De la piesă la piesă spectatorii au experimentat un adevărat carusel al sentimentelor, trecând de la râs cu lacrimi, la întrebări existențiale despre sine și despre lumea în care trăim.

13062207_1400458956928330_8285149107088679604_n

N-am văzut toate piesele, dar, personal, ”Ambrios”, piesă jucată de oamenii de la Cuibul Artiștilor, mi s-a părut cea mai bună piesă pe care am văzut-o recent, depășită în topul meu doar de ”Paganini” de la Teatrul Metropolis. Impresiile pe care le-am avut atunci le puteți citi aici. ”Ambrios” a fost prima piesă  dintr-o zi extrem de aglomerată. Au fost alte trei spectacole în program, iar publicul a stat până spre miezul nopții ca să și vadă ultima piesă, ”Almost mâine”, pusă în scenă de Trupa nr. 9. Pentru că asta face STS: aduce mulți oameni sub același acoperiș pentru a se bucura de seri pline de cultură.

Mai cred, de asemenea, că STS este despre echipă și prietenii, iar dacă vorbim de echipă, oamenii din SiSC (Sindicatul Studenților din Cibernetică) merită toate laudele. Sigur, au mai fost sincope în organizare, dar au fost prea mici ca să conteze. Pe mulți dintre ei îi cunosc și știu că au lucrat de dimineața până seara multe săptămâni la rând ca acest eveniment să fie fără cusur. Și în mare măsură le-a ieșit asta.

13063405_1320478464635679_8242162605672837606_o

Ediția cu numărul XIX este deja în procesul de organizare și va fi cu siguranță peste așteptări. Mă rog, nu mi-au zis organizatorii asta, dar nu cred că se poate altfel. 😀

Mâine începe școala. Câte motive de bucurie avem?

Mâine începe din nou școala, dar avem aceleași probleme pe care le avem de ani de zile. Școala începe, pentru zeci de mii de copii, într-o insecuritate demnă de un stat aflat la capătul lumii. Avem 4221 de școli fără avize și autorizații de funcționare (conform MENCȘ), iar, preponderent în mediul rural, sunt școli care nu au grupuri sanitare, sau, mai rău, abia stau în picioare.

Pe lângă infrastructura deplorabilă, există o scădere dramatică în rândul celor care reușesc să treacă ”examenul maturității” (cam ironic, nu?). Anul trecut peste 40.000 de mii de tineri n-au reușit să ia, cumulat, nota 6. 40.000 de mii de oameni pentru care nu exită vreun fel de strategie și care se vor pierde undeva pe drum.

Școala mai începe în multe locuri fără profesori sau cu profesori suplinitori.  În general mulți dintre ei n-au reușit să treacă examenul de definitivat, deci n-au reușit să dovedească faptul că au abilitățile și cunoștințele necesare pentru a preda la catedră. În condițiile astea, nu știu cum ar putea să le insufle copiilor plăcerea de a învăța, dar nu sunt aici pentru a trage concluzii.

Școala începe cu decontul transportului școlar sub 50%, măsură ce a dus abandonul școlar la cote greu de imaginat într-un stat european. Începe, deci, cu foarte mulți copii pentru care nu se asigură măcar transportul spre școală, nemaivorbind de rechizite sau manuale.

Un ultim lucru ciudat, în multitudinea de lucruri ciudate, este că școala începe într-un cadru deloc propice învățării. Statisticile arată că majoritatea copiilor văd școala ca pe o corvoadă, iar cele 4, 5, 6 sau 7 ore pe care le petrec acolo îi fac extrem de nefericiți.

Cu toate astea, mâine veți auzi discursuri din partea politicienilor (Dacă n-au fost prezenți la deschiderile trecute de an școlar, fiți siguri că vor veni acum. Nu de alta, dar campania electorală e după colț.) ce vă vor spune cât de bine au avut grijă de școlile pe care le-au avut sub patronaj, cât de mult s-au ocupat ca viața elevilor să fie bună și, în principiu, cât de mult merită să mai primească încă un mandat din partea noastră.
Unii poate au făcut asta, personal am chiar exemple concrete, dar majoritatea aleșilor n-au dat doi bani pe educație. S-au ascuns întotdeauna după sintagma ”Nu sunt bani” și le-a fost de ajuns.

Da, poate nu sunt bani. Dar ghiciți ce? Dacă nu o să investim în educația copiilor noștri, nici nu o să avem vreodată bani. Știți voi, c-așa-i circuitul banului în natură. Educația a fost și este prioritate declarată a fiecărui Guvern și al fiecărui Președinte al României. Cât de mult contează asta? Istoria recentă ne dovedește că nu foarte mult. Hai, poate de data asta ne iese.

Nu ne merităm campionii

Cam asta-i concluzia la care am ajuns după cele câteva zile de Jocuri Olimpice. Bine, știam asta deja, dar parcă toate frustrătile noastre au luat contur în același moment cu aprinderea flăcării olimpice. La Rio ea a fost aprinsă cu focul pornit din Atena, la noi a fost aprinsă cu ura venită, cel mai probabil, din adâncul frustrărilor noastre de zi cu zi.

Prima atinsă de asta a fost Simona Halep.  Înainte să câștige turneul de la București, Simona a anunțat că nu va participa la Jocurile Olimpice din cauza virusului Zika, virus ce se poate manifesta după mulți ani după ce l-ai contactat, asupra fătului pe care îl porți în burtică, prin microcefalii. După anunț, tona de ură, izvorâtă din frustrările zilnice, s-a revărsat. Au trecut de la ”joacă doar pe bani” și ”oricum nu avea ce să caute acolo” la ”e neprofesionistă” și ”nu ține deloc la țara asta”.
simona-ao
Adevărul e puțin altul. Simona e una din cele mai bune tenismene din lume. Asta e indiscutabil. E drept, are evoluții fluctuante, dar chiar și așa, n-a mai ieșit din top 10 WTA de mai bine de doi ani, iar asta spune multe despre capacitățile pe care ea le are. Faptul că nu participă la Jocurile Olimpice nu o descalifică din statutul de jucătoare extrem de talentată. E o alegere personală, iar viața privată n-ar trebui niciodată amestecată cu cea publică. Nici măcar atunci când e vorba de un sportiv atât de cunoscut precum e Simona.

În fine, Jocurile Olimpice au început, iar primul rezultat neașteptat a venit oarecum rapid. Mă refer la fetele din naționala de handbal. Au pierdut 19-23 în fața unei naționale a Angolei, nu foarte bună din punct de vedere tehnic, dar extrem de bine organizată și extrem de tare din punct de vedere fizic. Mă rog, comentatorii  au văzut doar faptul că portarul Angolei este destul de corpolent, neremarcând neapărat brațele extrem de tari ale interilor Guialo și Cazanga sau energia cu care extrema Dombaxe pleca de fiecare dată pe contraatac.

Nu mă înțelegeți greșit. Fetele au făcut un meci slab, asta e clar. Dar, citisem ceva mai devreme la Sandra Izbașa un lucru care-i foarte relevant în ecuația asta. Un campion are nevoie de susținere morală mai ales atunci când trece prin momente grele. Iar fetele trec, într-adevăr, printr-un moment dificil.  Un moment dificil. Atât. Nu o ratare a calificării în fazele eliminatorii ale Jocurilor Olimpice.
Firesc, au apărut din nou fanii de rezultat. Sunt aceiași oameni care, atunci când echipa națională reușea să cucerească bronzul mondial, iar, mai apoi, să învingă fără drept de apel, la Cluj, campioana olimpică și mondială Norvegia, aveau steagul României la poza de profil și distribuiau poze cu bucuria fetelor. Am citit doar câteva comentarii, pentru că n-am putut mai mult. În principiu se vorbea despre pariuri, despre cât de mult au câștigat fetele, financiar vorbind, din îngrângerea cu Angola și despre faptul că în afară de Cristina Neagu și Paula Ungureanu, celelalte se pot duce lejer să joace în sala de sport la Bragadiru, pentru că n-au valoare de altceva.
Din nou, adevărul e altul. Majoritatea fetelor din lotul naționale joacă la cel mai înalt nivel. Fie că e vorba de CSM București, HCM Baia Mare (până de curând), Buducnost sau Midtjylland, fetele joacă în Liga Campionilor, iar unele chiar au câștigat-o de curând.

În fine, ultimele care au intrat în colimator au fost fetele de la scrimă. Conduse de Ana-Maria Popescu (Brânză), fetele s-au oprit în fazele preliminarii ale probei de scrimă. Simona Gherman a fost eliminată de franțuzoaica Rembi, Simona Pop de canadianca Mackinnon, iar Ana-Maria Brânză de coreanca Choi.

Probabil că vă puteți imagina ce a urmat. ”Bătrânețe” și ”retragere” au fost primele cuvinte ce au apărut în online-ul românesc. Sigur, normal că adevărul e altul și că fetele au în parmales medalii atât de multe la cupele mondiale, campionatele europene, campionatele mondiale și olimpiade încât pot decora singure o cameră de muzeu.

Concluzionând într-un fel articolul ăsta, mi-e din ce în ce mai clar că nu ne merităm campionii pe care îi avem, și așa din ce în ce mai puțini. Nu reușim aproape niciodată să ne identificăm cu emoția pe care ei o simt atunci când fac o greșeală în timpul exercițiului, pentru că noi suntem perfecți. În viață, la locul de muncă, în relații, oricând. Suntem PERFECȚI. Iar perfecțiunea nu prea face casă bună cu greșeala, cu emoția, cu empatia, cu lipsa inspirației. Nu se înțelege cu mai nimic ce are legătură cu umanul.

Avem niște oameni la Rio. OAMENI. Care nu-s perfecți, dar care simt, au determinare și ar face orice pentru a vedea steagul României acolo sus. Să ne amintim de lacrimile Andreei Chițu după ratarea bronzului olimpic, de frustrarea vădită a Cristinei Neagu de după jocul cu Angola sau de vorbele pline de nerv ale Anei Brânză și să înțelegem că Jocurile Olimpice, în general, după cum bine zicea Mircea în cronica sa de astăzi, sunt despre povești de viață fabuloase, despre empatie, și prea puțin despre medalii.

Mai e mult din Olimpiada asta. Foarte mult. Și știți, atunci când eram în școală, la olimpiade ajungeau doar cei mai buni dintre noi. Mai ales la cele internaționale. Sportivii români ce sunt acolo au nevoie ACUM de încurajări, nu neapărat după ce au câștigat medaliile. Haideți să le oferim suportul nostru. Măcar așa vor avea în minte faptul că, la mii de kilometri distanță, cineva le ține pumnii indiferent de rezultate.

Hai, România!

Airbus are un mesaj pentru Boeing

Airbus și Boeing sunt cei mai mari doi constructori de aeronave de pe glob, cu zeci de mii de angajați și, probabil, zeci de mii de avioane ce zboară zi de zi pe cerul lumii.

Pe 15 iulie cei de la Boeing au împlinit 100 de ani de existență, iar angajații Airbus au ținut să le transmită un mesaj.

Cred că astfel de campanii între ”giganți” ar trebui făcute mai des. Sunt curios cum ar arăta un filmeț trimis de KFC către McDonald’s sau de Beck’s către Carlsberg. 😀

Isteria Pokémon GO

Pentru cei ce nu știu, Pokémon GO este noul joc dezvoltat de cei de la Nintendo, exclusiv pentru telefon sau tabletă și, după cum probabil ați observat, este subiectul principal pe internetul din România și din lume. 

Lansarea Pokemon GO, precum și toată bula mediatică ce a urmat, le-a adus dezvoltatorilor o creștere de peste 100% a acțiunilor, depășind astfel companii precum Sony. Jocul este liderul descărcărilor atât în App Store cât și în Google Play și, după cum spuneam la un moment dat, e deja mult mai folosit decât Tinderul. 

Acum, povestea asta seamană foarte tare cu povestea altor aplicații precum Candy Crush Saga sau Flappy Bird. Ambele au adus profituri uriașe pentru firmele dezvoltatoare, dar, cel puțin în cazul Flappy Bird, nebunia a durat cam o lună, maximum două. Mai văd în metrou câteva doamne jucându-se Candy Crush Saga, dar mi-e cam clar că marea majoritate a renunțat deja la el. Da, cel mai probabil așa se va întâmpla și cu Pokemon GO. Probabil până la începutul anului viitor deja va fi istorie. Și e normal. E un joc pentru telefon până la urmă. 

Cu toate că am făcut ceva glume despre el, astăzi, dacă tot aveam o plimbare deja stabilită, l-am instalat și eu. Și mi-am dat seama și de ce a prins atât de bine la public. Eu fac parte din generația care l-a văzut la televizor pe Ash cum îl apără cu prețul vieții pe Pikachu sau cum Echipa Rachetă nu reușea niciodată să ducă la bun sfârșit sarcinile ce le erau trasate. Și ne-am dorit întotdeauna să prindem și noi pokemoni. Câți dintre noi nu am strigat vreodată ”Bulbasaur, te aleg pe tine!”? Exact. E un joc făcut, din punctul meu de vedere, pentru oamenii ce au crescut cu Pokemon la televizor, fără a ignora potențialii utilizatori care nu știu ce e acela un pokemon sau de ce arunci o mingiuță alb-roșie într-un animăluț.

N-am reușit să fiu foarte productiv până acum, capturând doar 4 pokemoni care nu-s foarte puternici, dar promit că mă țin de treabă. Eu aș mai scrie despre asta, dar am un parc în preajmă în care am auzit că se găsesc pokemoni rari. Revin cu un articol despre alți oameni care joacă Pokemon Go. 

#PegasDor

Pegas e unul din cele mai îndrăgite branduri românești. Istoria începe în anul 1972, atunci când ieșeau pe poarta Uzinei Mecanice Tohan primele biciclete, construite pentru adulți. Ușor, ușor, românii au început să cumpere tot mai mult Pegasul, iar pentru mulți brandul e sinonim cu primul mers pe bicicletă, cu prima gleznă julită sau cu prima plimbare în parc împreună cu prietena.

În anii ’90 piața românească a fost împânzită cu tot felul de biciclete, multe dintre ele fiind doar copii ieftine ale unor branduri din străinătate, precum BMX. În condițiile astea, Pegas n-a rezistat prea mult și a fost nevoit să își închidă porțile. Părea o poveste clasică de îngropare a unui brand românesc. Numai că doi antreprenori din București, pe numele lor Alexandru Manda și Andrei Botescu, s-au încăpățânat să facă ceva.

Așa că au luat brandul Pegas și l-au readus la viață. Au început să producă din nou în 2010, iar în perioada asta desfășoară o campanie foarte drăguță pentru românii plecați în străinătate. Tot ce trebuie să faci este să te filmezi într-un loc mișto din orașul ce tocmai te-a adoptat, să spui câte ceva despre tine, precum și de ce anume îți este cel mai dor din România, iar apoi să urci clipul pe www.pegasdor.ro. Pe lângă lucrul de care îți este dor, omuleții de la Pegas îți vor aduce și o bicicletă, să te mândrești cu ea prin oraș.

Campania e explicată foarte bine de Alexandru în clipul de mai jos: