Cum racolează japonezii religioși enoriași pe holurile ASE

Eu sunt un om bun. Serios. Știu că nu pare, dar dacă văd oameni care au nevoie de ajutor, chiar și unul micuț, voi fi în prima linie să ajut. Asta poate să aibă și consecințe foarte proaste.

Fiți atenție. E un peisaj suprarealist, pe care nici eu nu-l credeam în timp ce se întâmpla. So, holurile ASE, eu trecând ca o floricică dintr-o clădire în alta, cu scopul de a ajunge la radio. Doar că planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, știm deja asta, așa că pe culoar mă oprește un domn asiatic (voi afla mai târziu că era japonez), destul de tinerel, care îmi spune că are nevoie de cineva care să-l asculte, pentru că trebuie să predice în limba română, iar eu să îi ofer feedback-ul meu în momentul în care înțeleg ceea ce îmi spune.

Practic mi-a vândut povestea fetiței care are nevoie de o haină cu blană, de care vorbea maestrul Dinică în „Filantropica”, iar eu cum sunt un suflet slab și sensibil atunci când vorbim de japonezii religioși, am mușcat momeala, așa că accept. 

„- Dar să știi că nu am prea mult timp, îmi cer scuze. Cât o să dureze?
– La ce vă referiți?
– Cât o să dureze. Minute.
– Cât timp aveți?
– Nu foarte mult. Maximum cinci minute.”

Iar după replica asta scoate o Biblie, plină de însemnări și să pregătește să predice. Îi spun că probabil nu o să avem timp pentru asta, pune Biblia înapoi în ghiozdan și apelează la tehnologie. Îmi pune o tabletă în față:

„O să țină doar trei minute, iar apoi o să te ascult să văd ce ați înțeles.”

Zâmbesc, îmi spun că din moment ce am intrat în horă trebuie să și joc, așa că accept. Mă uit tâmp trei minute la filmuleț doar cu un singur gând în cap: „Ce-am făcut atât de rău atunci când eram mic de mă pedepsește divinitatea atât de tare?” Video-ul se încheie, eu am aceeași față de tâmp, mi se iar tableta din mână, se pune din nou în rucsac și vine invariabil întrebarea: „Ce ați înțeles?”

Îmi place să cred că sunt un om care are replică la majoritatea lucrurilor care vin peste mine, dar de data asta am rămas nemișcat, fără gânduri în cap și cu nevoia acută de a-mi spăla cu ceva păcatele pe care le-am făcut în viața asta. 

Tipul se prinde că-s cam prostuț așa și că nu și-a ales bine victima, așa că mă ia altfel:

„Ce înseamnă Elohim?”

În continuare, trăsnit fiind, bâigui un răspuns care nu pare să-l satisfacă pe japonez, care și-a pus pe față o grimasă care sugera lehamite. Probabil și el se întreba cu ce o fi greșit în copilărie de m-a găsit tocmai pe mine, neatentul universității.  Vede că nu merge în vreun fel și că nu poate scoate nici măcar un răspuns corect de la mine, așa că scoate din „joben” un fel de manual. Zic „joben” pentru că efectiv a fost un magician. Nu m-am prins de unde l-a scos. 

În fine, deschide manualul improvizat la capitolul pe care aparent trebuia să-l învăț și începe să îmi arate cu degetul, ca pentru elevul ăla repetent din clasă cu care ești indulgent pentru că nu vrei să-ți bați capul cu el pe vară și începe:

„- Elohim. Ce înseamnă Elohim? Elohim înseamnă mai mulți Dumnezei.
– Aham.
– Dar noi știm că există trei Dumnezei, nu-i așa?
– Nu știu.
– Da, așa scrie în Biblie. Că sunt trei: Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, spune el în timp ce îi reapare lehamitea pe față.
– Așa.
– Păi fii atent, spune asta pe un ton superior, ca și cum mi-ar spune un super secret, pe care mi-l poate spune o singură dată, iar dacă nu-l rețin, voi regreta pentru tot restul vieții.
– Sunt, după care încerc să-mi opresc râsul și încep să tușesc, pentru că efectiv nu-mi venea să cred cât de suprarealistă e toată întâmplarea asta. Cum stăm noi pe holurile facultății și aud despre Dumnezei de la un japonez convertit la românism.
– Așa. Sunt doi Dumnezei. Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Mama. Știu că vouă nu vi s-a zis până acum de cel de-al doilea Dumnezeu, dar el există, este o taină și va veni în momentul în care lumea va trebui salvată de la pieire.”

Probabil că încă nu par foarte pătruns de informațiile primite, așa că în momentul în care îi zic faptul că timpul pe care îl alocasem pentru faptul că-s eu un om bun s-a cam terminat, se vede o eliberare pe fața lui. 

Mă roagă să îi dau un număr de telefon, îi spun că nu dau numărul de telefon oricui și îl rog să îmi dea o adresă de mail și îl voi contacta eu. Ca la un interviu de angajare atunci când HR-ul știe că nu te va mai suna niciodată, dar îți dă ceva speranțe.  Îmi intinde o carte de vizită și îmi spune:

„Pari un om bun. Ar trebui să vii la noi la Biserică să aprofundezi tainele credinței. Suntem pe strada …, aproape de Unirii. Super central și ușor de ajuns.”

Plec de acolo cu strângere fermă de mână și cu nevoie de confirmare. Sper din sulfet că m-am descurcat bine la interviu, că i-a plăcut de mine și că, deși nu are cum să mă contacteze, va vorbi despre mine și despre răbdarea mea.

Asta a fost, dragii mei, povestea unui japonez venit în România ca să propovăduiască pacea pe pământ. Sau ceva așa.

De ce cred eu că Instagram va fi viitoarea perlă a lui Mark

Nu știu dacă ați observat, dar, la fel cum scriam și acum vreo lună (nu aruncați cu roșii, atât de des pot eu să scriu), Facebook  a devenit un mediu extrem de toxic, în care intri mai degrabă să îți iei doza de drog nociv, dar necesar, decât doza de endorfine recomandate de medici. Se vede asta și în cifrele oficiale, Facebook având cea mai mică crestere în rândul utilizatorilor noi din ultimii 2 ani, dar și prima scădere a numărului de utilizatori activi în rețea.

Probabil că ați observat lucrul ăsta, dar îl mai repet și aici. Ca să vină cumva în întâmpinarea tinerilor care au renunțat ușor-ușor la platformă, Facebook a început să facă schimbări în news feed. Acum nu mai vezi foarte multe postări de la branduri sau surse de știri, în schimb vezi poze cu pisici, câini, primești „Bună dimineața de la rude” și vezi aproape orice postare de pe grupuri care nu te interesează. Feeling-ul meu este că e mai prost decât înainte, dar aia e. Așa crede Facebook că va atrage utilizatorii înapoi. Nu mă înțelegeți greșit, nu cred că Facebook va muri mâine. Nu, nici vorbă. Platforma va continua să  facă profit mult, doar că nu neapărat cu publicul tânăr. Dar, știți voi cum e cu publicul tânăr. El la un moment dat crește. Și ai cam vrea să crească pe platformele tale  și nu pe ale altora.

Personal, cred că treaba asta n-o să reușească, iar Facebook, ușor-ușor, va pierde mult din cota de piață pe care o are în sectorul tânăr. Sigur, rămâne de văzut. E doar un crez, nu o afirmație cu valoare de adevăr absolut.

În schimb, dacă ne uităm prin curtea Facebook, Instagram n-are problemele astea. Platforma a ajuns la 800 de milioane de utilizatori și la 500 de milioane de utilizatori activi în fiecare zi, începe să producă din ce în ce mai multe venituri, iar 60% din persoanele între 18 și 29 cu acces la internet sunt deja acolo, active și cât de cât mulțumite de platformă.

De ce migrează tinerii către Instagram? Well, e simpluț. Hai să  luăm funcțiile pe rând:

  • Instagram Stories: O să începem cu ea pentru că mi se pare cel  mai simpluț de explicat. Sigur, ideea e furată de la Snapchat, iar eu cred că, dacă Snapchat nu reușește să găsească ceva nou cât mai rapid, din ce în ce mai multă lume va migra de acolo către Instagram, pentru că, spre deosebire de Snapchat, pe Instagram poți să îți creezi un feed și poți pune fotografii care să nu reziste doar 24 de h. Story-urile mi se par cel mai autentic și mai personal mod în care îi poți scrie cuiva. Se pot lega conversații efectiv din orice. De la o sticlă de Cola, de la un selfie mișto, de la o melodie sau de la o poză greu de înțeles. În fine, ați prins voi ideea.  Sunt 300 de milioane de utilizatori care foloseau zilnic, la începutul lui 2018 funcția asta, iar mie mi se pare de multe ori că e mult mai importantă pe zona de engagement cu urmăritorii decât pozele în sine. De fapt despre asta cred că e vorba. Engagementul la story e extrem de ridicat. Ah, apropo guys. Pe Instagram sunt 68% femei. Nu zic mai mult. Vă prindeți voi, da?
  • Feed-ul: Instagramul îți oferă, pe lângă story-uri, și un feed pe care îl poți personaliza fix cum vrei tu. Ați observat că au dispărut de pe Instagram pozele făcute fără noimă, acestea fiind înlocuite cu poze profesioniste, de o calitate superioară și mult mai frumoase din punct de vedere vizual. De fapt asta te îndeamnă Instagramul să faci. Să încerci să creezi conținut din ce în ce mai bun, nemaifiind suficient să scrii „Bună seara, dragii mei”. Ah, încă ceva. Instagram încă nu și-a distrus de tot algoritmul de afișare a postărilor în feed. A schimbat unele lucruri, dar n-aș spune că l-au făcut țăndări. Nu încă, cel  puțin. 

De ce cred eu că Facebook se va îndrepta din ce în ce mai mult către optimizarea Instagram? În primul rând pentru că ar fi surprinzător de limitați dacă nu o fac. Știți, putem spune multe despre Mark, dar nu faptul că n-a fost un vizionar.  

Altfel, cred că Mark se va îndrepta, după ce își va limpezi puțin creierul, către Instagram, pentru că e o  platformă care crește, deci n-au nevoie de idei pentru a o salva, ci de idei care pot aduce mai mult profit companiei. Da, probabil că asta înseamnă mai multe reclame pe care le vom vedea pe feed și în story, dar poate însemna la fel  de bine și o platformă mult mai serios dezvoltată și aplecată spre utilizatori.

În orice scenariu, cred că Mark nu prea mai are cum să atragă publicul tânăr înapoi pe Facebook, așa că îl va direcționa către Instagram. C-așa-i în tenis. Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Hai să terminăm cu propunerea „Kovesi președinte/premier”

După conferința maraton a procurorului-șef al DNA, Laura Codruța Kovesi,  a fost exaltare pe internet: „Da, uite, domnule, de oameni ca ăștia avem nevoie în politică”, „Kovesi președinte în 2019”, „Kovesi premier”. Să o spunem de la bun început, pentru că n-o să repet în articolul ăsta, pentru nefiind vorba de oameni, ci de principii. Da, discursul doamnei Kovesi din seara asta a fost unul bun, articulat, cu răspunsuri la majoritatea întrebărilor și cu foarte puține eschive făcute către jurnaliști. Deci bun. Un pic prea politicianist pentru mine, dar totuși bun.

Doamna Kovesi e procuror-șef. A fost în trecut și procuror general. Să nu uităm asta. Vorbim în articolul ăsta despre principii și despre de ce cred eu că doamna Kovesi e bine acolo unde e, iar politica trebuie făcute de politicieni, nu de magistrați sau presă.

Să presupunem, de dragul discuției, că doamna Kovesi se hotărăște astăzi, 14 februarie, de ziua îndrăgostiților, că vrea să candideze la prezidențiale. Anunțul de candidatură nu l-ar face mâine, pe 15 februarie. Nu, l-ar face undeva în primăvara-vara anului 2019. Ceea ce înseamnă că doamna Kovesi, cu puterea oferită de funcția pe care o deține, își poate scoate discreționar adversari din joc, poate deschide/închide dosare, poate face tot felul de lucruri pentru a-și pregăti o platformă prezidențială anticorupție pentru noiembrie 2019. Ar fi moral? Clar nu.

Înțeleg de ce unii oameni se îndrăgostesc de Kovesi. O văd ca pe ultimul zid în calea PSD. Speră, fără să verbalizeze neapărat asta, că doamna Kovesi ne-ar putea scăpa de PSD-ul cel rău, indiferent dacă domnul Dragnea, doamna Olguța, doamna Viorica, sau alți domni și doamne sunt vinovați sau nu. 

Eu sunt tânăr. Mult prea tânăr să fi avut drept de vot în 2004, sau măcar să mă fi interesat la cei opt ani ai mei ce se întâmplă în spațiul public, dar îmi amintesc, totuși, că pe atunci era o emulație extrem de puternică în jurul fostului președinte Traian Băsescu. Și atunci, ca și acum, ne-am îndrăgostit orbește de un om, doar din spaima pe care ne-o insufla ideea „Adrian Năstase Președinte”. Ce-a urmat? E simplu. Un președinte care are aproape toată familia cercetată penal, doi membri ai familiei Băsescu condamnați definitiv la ani grei de închisoare, și un fost președinte care și-a negat, după ce a plecat din funcție, tot discursul său prezidențial anticorupție. A fost bine? N-a fost!

Hai să nu ne mai îndrăgostim de oameni. Hai să ne dorim instituții care funcționează și fără acel „Dumnezeu” bun care taie și spânzură. Oamenii nu sunt niciodată eminamente buni. Viața asta are nuanțe, iar noi trebuie să le vedem. Pentru că, în cazul în care nu le vedem, să îmi spuneți și mie cu ce suntem noi mai buni în comparație cu o doamnă de la țară, care nu prea mai vede și aude bine, dar știe că trebuie să voteze cu trandafirii roșii? Știți de ce Statele Unite sunt atât de mișto ca democrație? Pentru că au reușit să construiască INSTITUȚII care vor funcționa indiferent de cei care vor ocupa, vremelnic, funcțiile de conducere. 

Dar noi nu vrem asta. Vrem un om providențial, care să ne salveze din orice situație. Și știți bine, că nici măcar în basme eroii nu fac doar lucruri bune. Eroii mai fac și compromisuri. Iar la primul compromis major, noi ne vom indigna și ne vom căuta, din nou, ca un iubit rănit în orgoliu, salvatorul nației. De aia zic, mai ușor cu sintagma „Kovesi președinte”.

10 lucruri pe care să nu le faci/zici niciodată la prima întâlnire/conversație

Băieți, nu vorbim noi prea des, dar aș vrea să știți că țin la voi și la experiențele pe care le aveți. Așa că am întrebat fetele care mă urmăresc pe Instagram ce anume nu ar trebui să facă sau să spună niciodată un băiat la prima întâlnire. Articolul ăsta e scris de ele, iar eu doar le-am ordonat în ordinea numerelor de pe tricou.

Unele greșeli le-am comis și eu, dar nu chiar pe alea foarte, foarte grave. Hai, ne regrupăm și învățăm să jucăm după noile reguli, da?

So, dacă vreți să existe o a doua întâlnire sau un al doilea chat în miezul nopții, well, nu faceți asta:

1. NU VORBI NICIODATĂ DESPRE O FOSTĂ DE-A TA. Nu aduce vorba de fostele tale prietene, nu începe să faci comparații între persoana ta și fata din față, nu mirosi parfumul ei cu gândul la altcineva. Just don’t do it. Ăsta a fost de departe cel mai întâlnit răspuns, așa că e clar că  ceva facem greșit în zona asta. 

2. NU O INVITA DIN PRIMA LA TINE ACASĂ. Dacă vrei o relație serioasă, nu o invita din prima la tine acasă. Vei da senzația că tot ce vrei este o noapte, așa că nu doar că n-o vei primi, dar probabil că nu vei mai vorbi vreodată cu ea. Ca-n tenis.

3. NU VORBI DESPRE SEX. Explicația e fix ca aia de mai sus. N-o să-l primești într-un final.

4. NU TE COMPORTA URÂT CU CHELNERII/BARMANII. Mă rog, mie mi se pare că asta e mai degrabă de bun simț. N-ar trebui să faci asta niciodată oricum, în orice fel de context te-ai afla.

5. NU ÎNCERCA SĂ PARI CEEA CE NU EȘTI. Aparent tipele au un senzor care detectează întotdeauna impostura și vei fi demascat în primele 10 minute de conversație.

6. NU ÎNTREBA CU CÂȚI TIPI A FOST ÎNAINTE. Chiar, de ce te-ar interesa asta? Nu-i ca și cum intri într-o relație cu trecutul ei. Mă rog, asta-i doar o părere personală.

7.  NU O LĂSA PE EA SĂ PLĂTEASCĂ TOATĂ CONSUMAȚIA. În general mersul corect atunci când vine nota este ca tu să te oferi să o plătești, ea va spune că plătește și ea, tu vei insista, ea se va supăra și până la urmă sfârșiți amândoi plătind nota aia. Nu încerca să fii mai masculin decât e cazul.

8. NU COMANDA MÂNCARE CU USTUROI. Asta mi s-a părut de departe cea mai funny parte. Cum, mă, cum să comanzi mâncare cu usturoi la prima întâlnire? Cuuum? Cum?

9. NU EPATA. Nu încerca să folosești expresii cool din ceva seriale de pe la TV. Știți voi, Celentano sau Roby Roberto sunt cât de cât funny pentru că îi vezi pe sticlă. În viața reală s-ar putea să dai greș tare dacă faci din stilul ăla un model de comunicare.

10. NU GRĂBI LUCRURILE. În general fetele îți vor da întotdeauna de înțeles dacă e cazul să faci un pas în față sau nu. Acum, eu știu că suntem în general destul de prostuți și nu prea înțelegem noi cum ne dăm seama de semnele pe care ele ni le transmit, dar în general e vorba de ochi bine deschiși. Sau cel puțin așa mi s-a povestit.

A fost fun. Girls, merci frumos pentru răspunsuri, mai facem cu siguranță și altă dată.  Ah, să nu uit. Dacă vrei să vezi ce fac zi de zi, nu neapărat lucrurile pe care le vezi pe blogul ăsta sau pe Facebook, hai pe Instagram. Ne distrăm foarte mișto acolo: @razvanmotei

 

De ce suntem timizi la prima interacțiune cu persoana pe care o placem

Întrebam acum câteva săptămâni pe Instagram cum anume se simt oamenii atunci când întâlnesc pentru prima dată pe cineva de care le place. Știți deja. Atunci când vorbim de sentimente, mai ales dacă îi și include, oamenii tind să nu fie neapărat ghidați de creier în deciziile pe care le iau.

Am întrebat pe Instagram cum anume s-ar descrie oamenii în primele conversații cu persoana pe care o plac. Aproape previzibil, 65% din persoane se declară ca fiind timide, în timp ce restul se declară a fi foarte sigure pe poziții. Am  primit și câteva opinii între, dar o să ne limităm la analiza procentelor ăstora și la a vă spune ceva din experiența personală. 

Deși în viața reală o bună parte din oamenii care au răspuns mai sus ar putea fi descriși ca fiind extrem de siguri pe ei, reușind să vorbească fără prea mari emoții cu un CEO de mare companie, când vine vorba de omul pentru care are ceva sentimente, lucrurile se schimbă. Se schimbă pentru că suntem oameni, iar în majoritatea cazurilor avem idealuri mai mari decât cariera în sine. Mulți dintre noi visăm la o viață  liniștită, într-un loc drăguț, înconjurați de mulți, mulți nepoți care să ne sufoce cu energia pe care o au.

Ori viața aia nu se poate obține decât în momentul în care îl găsești pe cel/cea pe care ai visat-o toată viața. Știu că de multe ori nu pare, dar eu sunt în general un tip extrem, dar extrem de timid. Prima dată când mi-a zis cineva că unei fete îi place de mine, eu fiind în clasa a VI-a, iar ea în clasa a VII-a, pe lângă faptul că am dat, din cauza emoțiilor, un număr greșit de telefon, am mai trecut și pe lângă ea fără să spun nimic, pentru că efectiv îmi tremurau atât vocea, cât și genunchii, iar pulsul deja semăna cu cel dintr-un meci al Simonei Halep, adică era la cer. Pentru cei mai tineri, cei care n-au prins epoca aia, cei care faceți acum 18 ani, deși aveți un 2 în față atunci când vorbim de ani, pe atunci nu vorbeai tu direct cu ea/el. Vorbea o prietenă cu ea/el, abia apoi intrai și tu pe fir. Ah, da, și 100 de SMS-uri erau 1 $. La fel  și 100 de MB. Vremuri grele, asta vreau să spun.

Problema asta am mai avut-o ceva timp după aceea, prima mea prietenă mai serioasă s-a ținut efectiv de capul meu vreo câteva săptămâni până ca eu să mă simt confortabil cu ideea de a fi într-o relație. Nu-s psiholog, în familie sor-mea se ocupă cu partea asta, dar cred că era un amalgam de nesiguranță, combinată cu o ieșire din zona de confort.

Dacă îmi analizez acum comportamentul, cred că-i mult schimbat, dar nu de tot. Deși în exterior par super sigur pe mine și pe conversația care se întreprinde, în adâncul sufletului, ceva acolo, din copilul de clasa a VI-a, a rămas. Încă am sentimentul ăla de stânjeneală pentru câteva minute, încă îmi e frică să nu fac pași greșiți, încă am fobia unei întâlniri în care nu ne spunem nimic și în care ne uităm amândoi pe pereții cafenelei. Da, am avut și întâlniri din astea. Not funny. Not good. Not.

Cred că suntem timizi/nesiguri în primele întâlniri pentru că ne e frică. Ne e frică să nu o dăm în bară, ne e frică de penibil, ne e frică de faptul că putem spune lucruri pe care apoi să le regretăm, ne e frică de momentul în care, luați de val, ne deschidem prea tare și prea devreme, în fața unui om pe care nu-l cunoaștem în mod deosebit, dar pe care l-am lua acasă ca să adormim în brațele lui. Și de fapt aici e cheia. Pentru că în general nu ne pierdem cu Firea (hai, e clasică deja) în fața persoanelor cu care interacționăm zi de zi. Ne pierdem cu firea în fața prințului pe cal alb, sau în fața prinețesei blonde care-și coboară părul din turn pentru a se salva. Adică cea care va fi mama copiilor noștri, sau bunicul nepoților noștri.

Nu știu cum să trecem peste asta. N-am învățat încă și probabil că nici nu o să învăț. Cred că, în cazul în care n-aș mai avea emoții, probabil că nu mi-ar mai păsa foarte tare, dar mă bucur că am reușit să îmi găsesc cuvintele chiar și în situații în care acum câțiva ani n-aș fi reușit să găsesc nimic altceva decât o tăcere inteligentă. Știu că tăcerea e de aur, dar probabil că nu și în cazul relațiilor.

Țară cu politicieni mici, caut viitor măreț. Rog seriozitate.

Serios, cam așa ar trebui să sune un anunț sincer pe care România să îl pună în ziare la rubrica „Sunt celebru, scoate-mă de aici”. Mi se pare că în ultimul timp e din ce în ce mai clar faptul că România n-are deloc politicieni de anvengură. România n-are un Macron mioritic sau o Merkel din Banat. În general pe aici se perindă doar politicieni mediocri spre slabi, mai degrabă incompetenți decât hoți și incapabili să inspire populația.

Cred foarte tare că politicianul, ca structură umană, trebuie să fie suficient de bine pregătit pentru postul pe care îl ocupă, dar asta nu-i singura cerință pentru job. Un om care ocupă un „scaun” important în stat ar trebui să fie o persoană care să adune mulțimile și să le facă să viseze. Știți voi episodul Traian Băsescu 2004? Ei bine, primarul capitalei de la acea vreme a reușit să facă un lucru pe care, doar sporadic, Iohannis l-a mai reușit în 2015. Atunci fostul președinte venea cu un mesaj anti-sistem și cu un slogan: „Să trăiți bine”. Nu-i important faptul că în 2009 același președinte s-a dezis de mesajul lui din 2004, important e că a reușit să adune în jurul ideii pe care el o promova extrem de mulți oameni gata să își pună ambele mâini în foc pentru fostul căpitan de vas.

Ei bine, situația la zi nu e foarte roz. Avem un președinte care tace prea mult în perioada asta. Mă rog, el a mai tăcut și în alte perioade, dar acum pare că societatea simte nevoia de un om care să poată fi o opoziție reală la PSD. La Guvern avem un om care dă declarații cel puțin ciudate, de la „pedeapsa cu moartea e prea puțin în unele cazuri” (de parcă ar există o altă pedeapsă „mai capitală” decât asta), la „dacă steagul Ținutului Secuiesc va flutura pe instituțiile române, vor flutura și ei lângă steag”. Da, sunt conștient că Tudose nu vrea să umble cu secuii în ștreang prin Harghita și Covasna, dar declarația asta, cel puțin nepotrivită, a dus România în centrul unui scandal de care n-avea nevoie acum.

Apropo, nu am scris în ghidul de călătorie, pentru că nu-și avea locul, dar vă spun acum. În cadrul turului de la Sinagoga de pe strada Dohany din Budapesta, ghidul a menționat de vreo cinci-șase ori faptul că Ungaria poseda teritorii mult mai mari înainte de 1920, și de aceea a intrat în război de partea lui Hitler, fiind singurul care le promisese liderilor ungari faptul că-și vor recăpăta teritoriile în cazul unei victorii. Ce vreau să spun cu asta este că și în Ungaria există un sentiment, mai degrabă mocnit aș spune, de nevoie de revansă. Nu, nu ne vor ataca maghiarii peste noapte și ne vor fura Transilvania de sub nas (bine, pot fura lejer județul Sălaj, pentru că oricum nu știm ce să facem cu el), dar nu cred că e bine să tot cultivăm un sentiment conflictual între noi.

Revenind. După Mihai Tudose, ar urma să ne uităm la cabinetul său, dar știm bine ce oameni sunt acolo, așa că vom trece direct la președinții celor două camere ale Parlamentului. Cel puțin teoretic, unul dintre ei era în funcție la momentul în care România a intrat în Uniunea Europeană. Ce s-a întâmplat cu traseul domnului Tăriceanu de atunci? Well, greu de spus. Cert este că a devenit una din vocile cele mai eurosceptice din țară. E drept, e și asta o nișă de exploatat. Celălalt președinte de cameră este Liviu Dragnea, poate cea mai urâtă persoană politică în momentul de față.

Mergând în jos, la partide, vedem un Ludovic Orban care n-are cum să inspire pe nimeni, un Dan Barna care spune lucruri corecte dar nu trece mai deloc sticla, un Tomac Eugen care e complet absent și un Kelemen Hunor care apără interesele maghiare, că doar de asta a fost trimis în Parlament. Era să uit: în toată ecuația asta avem un Cioloș, care, la fel ca Barna spune lucruri corecte, dar nu prea e carismatic și rar poate să inspire mase mari de oameni să-l urmeze.

Ce vreau să spun: în general națiunile mari s-au construit pe un vis. Visul american a ajutat la construirea Americii așa cum este ea astăzi, celebrul „I have a dream!” al lui Martin Luther King a ajutat persoanele de culoare să aibă un statut egal cu albii. La noi nu există așa ceva. Suntem în anul centenarului Marii Uniri, suntem la un an distanță de preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, iar șansele ca națiunea asta să se unească în jurul unui set comun de valori sunt aproape de zero. Și asta-i trist. Pentru că 100 de ani ar trebui să fie atât despre trecut, cât și despre viitor. Iar despre viitor pare că nimănui nu-i mai pasă.

Facebook devenise un mediu toxic și avea nevoie de schimbări

Mă uitam astăzi pe newsfeed și nu mi-era foarte clar cine e cel mai urât personaj de influencerii români. Știți voi vremurile alea când toată lumea îl ura pe Liviu Dragnea și era extrem de ușor să găsești adversarul internetului? Ei bine, de câteva zile lucrurile s-au schimbat drastic. Nu-mi dau seama dacă cel mai urât om din România este acum Mark Zuckerberg și a sa schimbare de algoritm a afișării postărilor în newsfeed, sau Mihai Tudose și al său nou cod fiscal. Despre cea din urmă puteți citi aici, în cazul în care luați niște bani (sau ați luat în 2017 niște bani) altfel decât prin contractul de muncă.

Dar să revenim. Facebook a anunțat ieri faptul că își schimbă algoritmul de generare a newsfeed-ului, promovând mai degrabă update-urile de la prieteni și familie, decât cele de la branduri, presă sau persoane publice. Cu alte cuvinte, mai multe poze de la mare/munte/din dormitor/din baruri și mai puțină informație. Motivul oficial pentru care Facebook face asta este reprezentat de starea de bine adusă utilizatorilor atunci când aceștia deschid aplicația.

Facebook spune că după studii amănunțite au reușit să determine faptul că utilizatorii sunt mult mai fericiți atunci când interacționează activ cu o postare a unui prieten („Bravo, Alina, aștept să mă chemi la nuntă”), decât atunci când interacționează pasiv, fără like sau comentarii, atunci când văd o știre, de exemplu, despre starea învățământului. Explicația Facebook e validă până la un punct. Da, satisfacția utilizatorului a scăzut destul de mult în ultima perioadă, dar motivul mai puțin oficial ar putea fi reprezentat de faptul că Facebook s-a cam săturat să fie întotdeauna în centrul scandalurilor privind fake news-urile, așa că a hotărât să nu-și mai asume un rol atât de important atunci când vine vorba de informație.

Ne place sau nu, Facebook ajunsese un câmp cu flori pe care săreau fericite site-urile  de știri false. Vă mai aduceți aminte de toate site-urile alea complet anonime care făceau zilnic zeci de mii de accesări doar pentru faptul că scriau, de exemplu, faptul că „Cioloș e fiul nelegitim al lui Soroș”? 

Într-un interviu acordat CNN, un reprezentant Facebook spune faptul că pe termen scurt probabil că vor observa faptul că utilizatorii folosesc mai puțin decât înainte aplicația, dar pe termen lung, compania are de câștigat. Tot ieri, după anunț, Facebook a pierdut dintr-un foc 3,3 miliarde de euro pe bursă.

Eu înclin să cred că motivul real pentru care Facebook face asta este acela legat de fake news, dar asta nici măcar nu mai e relevant. Se întâmplă și gata. Dacă e să fim sinceri cu noi, știm că Facebook ajunsese un mediu extrem de toxic. Erai bombardat în fiecare zi cu știri care mai de care mai false, cu hate cât cuprinde (nu neapărat pe profilul propriu, ci mai degrabă oameni care hate-uiau fără motiv alți oameni), cu conținut video băgat absolut aiurea în față precum Tăriceanu la coadă la permise și, în definitiv, cu un conținut care nu-ți producea neapărat plăcerea de a sta pe plaformă.

Cum se observă asta cel mai simplu? Personal mă uit la oamenii cu care interacționez offline. Ca un om care face lucruri în online, mă interesează nevoile de consum ale generației mele. Majoritatea prietenilor mei nu mai stă deloc, sau aproape deloc pe Facebook. Au migrat spre platforme mult mai prietenoase din punct de vedere al intereselor pe care ei le au. Instagram și Snapchat, de exemplu, sunt primele două aplicații care „mănâncă” zi de zi din cota de piață a Facebook dintr-un singur motiv. E un mediu mult mai plăcut pentru utilizator. Acolo nu se enervează mai deloc, nu îi sunt aduse în față lucruri care nu prezintă interes pentru utilizator și, în definitiv, îl face pe acesta să vrea să mai rămână (sau să producă ceva conținut pe platforma respectivă).

Va avea Facebook succes în toată avalanșa asta de schimbări pe care le tot încearcă din 2016 încoace? E greu de spus, dar compania pare ca un om într-o cameră întunecată care caută cu disperare întrerupătorul. 

Din toată lupta asta, momentan, vor avea de câștigat paginile personale, adică oamenii care au avut grijă să nu-și migreze comunitatea pe care o aveau către pagini. Da, ele sunt necesare pentru momentul în care vrei să investești bani, dar absolut irelevante în cazul în care vrei ca oamenii să interacționeze cu tine acolo. Pierzătorii sunt, desigur, publicațiile de știri  cât de cât oneste și persoanele publice fără un profil personal de Facebook. Acestea vor fi nevoite să își mute comunitatea către profil, sau să bage cât mai mulți bani în reclamele de pe Facebook.

Deși dureroase pe alocuri, schimbările aduse de Facebook erau cu adevărat necesare. Newsfeed-ul devenise un mediu aproape toxic, în care lucrurile mai puțin fericite te sufocau din primul scroll. Dacă asta e soluția câștigătoare, rămâne de văzut. Dacă nu, Facebook va avea, probabil soarta Hi5. Doar că deocamdată nu există un competitor real pe nișa asta. Cel puțin nu unul care să poată susține logistic miliarde de accesări pe zi.

Sursa foto: Business Insider

Budapesta: Ghid de călătorie & Ponturi

Nu știu despre voi, dar eu de fiecare dată când revin în țară dintr-o vacanță am câteva zile de profundă mâhnire. E momentul ăla în care realizezi că lucrurile vor reintra în normal și că viața ta aia adevărată, cu griji, probleme, facultate și altele va reveni în prim-plan.

De revelion am fost la Budapesta. Ideea a plecat mai degrabă de la niște glume între mine și Ana, finalizate cu biletele de avion luate la suprapreț (Bravo, Răzvan!) și cu găsirea unui hotel drăguțel undeva aproape de Parlamentul Ungar.

Voi posta mai multe imagini din Budapesta pe contul meu de Instagram, deci fii sigur că ai dat acolo un follow micuț. 

Să începem.

Transferul de la/înspre aeroport

Dacă aveți zborul care aterizează/pleacă în/din Budapesta la ore cât de cât normale, atunci drumul până la aeroport este destul de ușor de intuit. După ce ieșiți din terminalul de sosiri veți vedea în partea dreaptă un automat mov. De acolo vă puteți luat un bilet separat pentru linia de autobuz dintre aeroport și centrul orașului (numărul 100E), sau un bilet valabil pentru toate celelalte variante de transport în comun din Budapesta(numărul 200E până la ultima stație, iar apoi cu metroul până în oraș. Dacă n-aveți norocul să zburați la ore rezonabile, taxiul este varianta cea mai bună. Veți plăti în jur de 9000 de HUF (~30€) până la aeroport, prețul de bază fiind aproximativ 400 de HUF, iarprețul pe km 240 de HUF. Mi s-a părut interesant faptul că în Budapesta Taxify este o companie de taximetrie ca oricare alta. Are același tarif, mașinile care folosesc aplicația sun obligatoriu galbene, singura diferență vizibilă fiind că acestea au sus în loc de semnul de „Taxi”, semnul Taxify. Uber nu mai este disponibil în Budapesta, compania luând decizia să plece din Ungaria.

Transportul în interiorul orașului

Transportul în oraș este extrem de ușor de realizat. Nu vă bateți capul cu taximetrele, fiindcă transportul în comun este foarte bine pus la punct. În general există tramvaie care te vor duce rapid de oriunde până oriunde, cele mai folosite fiind 4 și 6,acestea circulând de asemenea pe tot parcursul nopții. Încercați să folosiți variantele de la Google Maps pentru transport. Sunt destul de exacte și în general vă veți descurca extrem de bine de la prima interacțiune. Nu știu cât de folositoare sunt în București, dar în Budapesta ne-au dus oriunde voiam. 

Un abonament valabil trei zile (72h) pe toate liniile (mai puțin cea care merge spre aeroport-100E) costă 4150 de HUF,  iar bătăile voastre de cap au dispărut ca prin minune.

Ce să vizitezi

După cum vorbeam cu Ana Matei (Instagrammerița mea preferată de travel) acum vreo două zile, Budapesta este un oraș pe care îl vezi și îl înțelegi lejer în trei zile. Cu Dunărea pe mijloc, cu clădirea Parlamentului Ungar și cu partea nouă a orașului pe o parte, și cu zidurile fostei cetăți și partea veche a orașului pe partea cealaltă, Budapesta îți dă senzația unui oraș care, oricât de prost ar fi îngrijit, n-ar putea arăta rău vreodată.

În principiu, fiind vorba de Budapesta, atracția principală ar trebui să fie Dunărea. Și așa este. Fluviul este vedetă în oraș, iar frații maghiari au construit numai puțin de 14 poduri care leagă cele două parți ale orașului, Buda și Pesta. Dintre ele e obligatoriu să vedeți: Podul cu Lanțuri (primul pod construit peste Dunăre – 1876 -), Podul Margareta (pe podul ăsta circulă tramvaiele 4 și 6, existând chiar o stație unde călătorii pot coborâ și face poze cu Dunărea, precum și cu cele două parți ale orașului), Podul Libertății și Podul Elisabeta.

Clădirea Parlamentului Ungar este un lucru pe care n-ar trebui să îl ratați. Din păcate eu n-am avut ocazia să-l și vizitez (pentru că pe 31 decembrie și 1 ianuarie a fost închis, iar pe 2 ianuarie se pregătea venirea premierului polonez în Parlamentul Maghiar, iar măsurile de securitatea impuneau, printre altele, și închiderea pentru vizitatori a clădirii. Există tururi ghidate în mai multe limbi (engleză, germană, franceză, spaniolă și italiană), iar locurile se pot rezerva pe site-ul parlamentului ungar.
Clădirea a fost inaugurată în 1896, cu ocazia aniversării a 1000 de ani de la fondarea statului maghiar și a fost terminată în 1906.  Parlamentul se află pe malul stâng al Dunării și este cea mai mare clădire din Ungaria.

Bastionul Pescarilor din Budapesta este locul de unde poți vedea în toată splendoarea partea nouă a capitalei Ungariei. Bastionul a fost construit la începutul anilor 1900 și a fost aprope în întregime distrus în timpul celui de-al doilea război mondial. Bastionul are șapte turnuri ce reprezintă triburile ce s-au așezat în Câmpia Panonică  în anul 896. 

Biserica Mátyás este situată în fața Bastionului Pescarilor. Biserica are la parter locul de rugăciune, cu spații largi și extrem de impunătoare, iar la etaj se află un muzeu din care poți afla istoria acelui loc, fiind pus accentul pe încoronarea regilor maghiari. Accesul în biserică cotă aproape 1500 de HUF.

Castelul Buda se află la doar câteva sute de metri de Bastionul Pescarilor. Acesta se află pe malul estic al Dunării și a fost reședința mai multor regi ai Ungariei. Zidurile acestuia oferă o panoramă deosebită asupra orașului, accesul fiind facilitat de autobuzul nr. 16.

Bazilica Sfântului Ștefan din Budapesta este cea mai mare biserică din Budapesta și este căutată atât pentru muzeul său, cât și pentru faptul că de pe cupola sa se poate obține o panoramă 360 a Budapestei. Prețul de intrare este de 1000 de HUF.

Sinagoga de pe strada Dohany este cea mai mare sinagogă din Europa și a doua cea mai mare din lume, după cea din New York. Locul ăsta e încărcat la fiecare colț de istorie. În Ungaria, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în numai zece luni au fost omorâți aproximativ 600.000 de evrei. Populația de evrei ucisă în acele timpuri este a doua ca număr, după cea din Polonia, însă polonezilor le-a luat aproximativ cinci ani să facă asta. Astfel, în timpul Ungariei naziste evreii erau vânați și duși către lagărele de concentrare, majoritatea dintre ei fiind trimiși către Auschwitz, în Polonia. Sinagoga este locul în care peste 3000 de evrei au murit din cauza frigului, din cauza lipsei medicamentelor sau din cauza lipsei de mâncare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 
Dacă mergeți să vizitați sinagoga este de preferat să așteptați un tur ghidat (în engleză la fiecare 30 de minute). Acesta începe în sinagogă și se sfârșește la unul dintre monumentele închinate victimelor nazismului.

Budapest Eye – pe modelul London Eye, Budapesta are și ea o roată care îi poartă pe turiști și localnici pe deasupra orașului. Nu-i așa de spectaculoasă, iar locul amplasării nu-i chiar cel mai reușit, dar puteți încerca.

Unde să mănânci

Fiind în Budapesta, te gândești că oriunde mergi ar trebui să găsești mâncare tradițională bună. E la fel ca la noi: cât de tare poate cineva să o dea în bară cu niște sarmale?
Am încercat gulaș (destul de bun), și o variantă ceva mai tradițională a unui piept de rață. Din păcate am avut senzația că acel piept va sări în orice moment să mă atace (cam atât de „în sânge” era), așa că am trecut pe alt tip de mâncare. Apropo, evitați Százéves Restaurant. Trust me on this one, ok?
Am încercat în Budapesta sushi (bun), am încercat mâncare vietnameză (decentă), am încercat o variantă de burger, un bistro (Vár Bistro) și produsele locale de la Mc și KFC.
Dacă vreți ceva rapid și bun, Pizza Me e ceea ce trebuie. Știți voi, au atât pizza normală, cât și blat de pizza acoperit cu nutella. Cam tare.

 

Concluzii

Budapesta e un oraș ușor de vizitat, având majoritatea centrelor de interes comprimate în centrul orașului. E suficient un city-break de trei zile pentru a putea spune că ai bifat o bună parte din obiectivele MUST HAVE ale Budapestei.
Orașul ăsta are un aer aparte. Nu încerca să îți faci un program foarte strict. Cred că-i mai bine să încerci să înțelegi orașul ăsta și să vibrezi în același timp cu el, decât să bifezi niște obiective pe o listă.

Voi posta mai multe imagini din Budapesta pe contul meu de Instagram, deci fii sigur că ai dat acolo un follow micuț. 

Budapest, see you next time. 

 

De ce nu mai ies oamenii în stradă?

Văd zilnic persoane de bună credință care își pun întrebarea asta: „Domnule, după toate tâmpeniile pe care le fac ăștia în Parlament, de ce nu mai iese lumea în stradă ca în ianuarie-februarie?”. Întrebarea e extrem de legitimă. E cel puțin ciudat faptul că numărul protestatarilor a scăzut în doar 6-7 luni de la 500 de mii la doar 3-4 mii în general și maximum 20.000 în zilele de grație.

Am încercat să găsesc și eu câteva răspunsuri. Iată-le:

  • În cazul OUG 13, celebra de acum Ordonanță de Urgență a Guvernului Grindeanu, PSD s-a grăbit. Nu anticipa nici pe departe o reacție atât de masivă a străzii, a partenerilor europeni și transatlantici. Reacția a fost, desigur, îndreptată spre un principiu, ne amintim de acel prag de 200.000 de lei pentru abuzul în serviciu, de exemplu, dar ea a fost puternic alimentată și de sentimentul că ei ne fură țara de sub picioare ACUM. Nu mâine, nu săptămâna viitoare, ACUM. Ei, bine, PSD-ul din decembrie anul acesta nu mai face lucrurile pe grabă. Am împins modificările în Parlament, au acaparat agenda publică, au luat ochii de pe Guvern și de pe „revoluțiile” pe care le face și au obligat societatea să vorbească EXCLUSIV despre asta, intrând în subconștient faptul că da, ne așteptăm ca Legile Justiției să arate prost. E același principiu ca protestatul pentru autostrăzi, pentru spitale, sau pentru educație: știi că ai o problemă, dar fiind zilnică, nu poți să protestezi 24/24 cu privire la ea.
  • Mișcarea a fost discreditată din interior. #Rezist-ul din ianuarie-februarie nu mai seamănă deloc cu cel de acum. Cred că mișcarea Mălin Bot și transformarea acestuia în lider providențial al protestelor antiguvernamentale a fost o greșeală imensă. Sigur, Mălin Bot e doar un nume, dar sunt mai mulți pe lângă el. Tipul ăla care s-a apucat să dea cu pumnul oamenilor pe stradă (sigur, putem discuta despre circumstanțe) a făcut extrem de mult rău mișcării. În afară de momentul în care galeriile și-au făcut apariția, la începutul anului, când Piața Victoriei era plină ochi, nu s-a înregistrat nici măcar UN eveniment major. Aș mai aminti aici și despre marșurile prin București. E o prostie fără margini să pleci din Piața Victoriei, un loc în care televiziunile îți pot oferi extrem de multă vizibilitate, și să te duci la Parlament, un loc în care nu se văd decât vreo 20-30 de oameni. Ei bine, alți oameni care stau acasă. Destui, zic eu.
  • Oamenii au obosit. Da, știu că ideal ar fi să nu obosim niciodată, dar nu suntem roboți și nu avem o priză de 220V care să ne dea energie și să ne încarce cu voie bună. În general oamenii care au ieșit în stradă la începutul anului au fost oameni cu o condiție peste medie, oameni care până acum poate n-ar fi avut vreo tangență cu statul, dacă statul nu s-ar fi băgat în viețile lor. Ei bine, în anul ăsta PSD-ul a reușit să fie atât de obositor, încât ești tentat să faci două lucruri: ori să îți bagi picioarele și să îți faci bagajele, ori să îți faci o mică bulă de săpun în care să crezi că măsurile statului nu te vor afecta. Deci da, alți oameni care nu se prezintă.
  • Țara nu clocotește. Credeam că am aflat cu toții pe pielea noastră pe 11 decembrie 2016. Probabil că întreg feed-ul nostru era plin cu poze de la secția de vot sau cu îndemnuri către alții să voteze. Rezultatul? 45+% PSD, 50+% PSD+ALDE. O bună parte din întrebarea „De ce nu mai ies oamenii în stradă?” pornește de la așteptări nerealiste. În general oamenii se manifestă în momentul în care ajunge cuțitul la os. N-a ajuns încă, iar atunci când va ajunge, e posibil să fie prea târziu. E foarte greu să le explici maselor mari de oameni că sfârșitul va veni peste 3 luni (cam atât ar putea dura toată procedura asta). La OUG 13 era vorba de 10 zile. Vedeți, asta e problema cu versiunea asta mai soft aleasă de PSD. Știi că cineva îți răsucește cuțitul în rană, dar o face atât de lent încât tu să te obișnuiești în final cu deznodământul.
  • Iohannis a ales de data asta altă cale. Nu, eu nu cred în ruptul capului că președintele a scos toți oamenii ăia în stradă. Nu, serios, îl știm pe Klaus. El și dacă ar cânta colinde în timp ce jonglează cu cinci motociclete în flăcări nu ar convinge o masă atât de mare de oameni să iasă în stradă. Sper să nu greșesc, dar cel mai mare mitting pe care PNL a reușit să îl organizeze pentru Iohannis a atins un maxim de 20.000 de participanți. Ce a oferit, în schimb, Klaus, în momentul OUG13 a fost o acoperire media fără precedent. În general, dacă președintele vorbește, toate posturile de știri tac. Al nostru vorbind și extrem de rar, e clar că nu vrei să ratezi singura declație după două luni de zile. Klaus n-a dat declarații doar din spatele pupitrului de la Cotroceni: a fost în Parlament, a fost la CSM, a condus ședința de Guvern, a vorbit cu partenerii europeni. Lucrurile astea, deși aparent minore, au făcut ca toate buletinele de știri ale posturilor importante să fie deshise de poziția președintelui, aducând servicii „de imagine” cauzei. În cazul de față, Iohannis nu livrează prea mult. Au fost două declarații până acum: una la Consiliul European, iar cea de-a doua într-o întâlnire informală cu jurnaliștii. Nu prea mult, adică. Nefăcând lucrurile pe care le-a făcut în iarnă, interesul televiziunilor nu mai e atât de mare. Nu poți deshide jurnale zile la rând doar cu știrea că USR s-a luptat și astăzi cu PSD în Parlament.
  • Guvernele și majoritățile parlamentare se schimbă prin vot. Da, știu că nu ne place PSD și că am vrea să existe o formulă magică prin care să îl facem să nu mai existe ca partid, dar nu se poate. Nu-i deloc democratic. În democrație, în general, guvernele se schimbă prin VOTUL cetățenilor, schimbarea guvernelor prin proteste de stradă fiind aproape o raritate în lumea civilizată (prima zi de mandat a lui Donald Trump la Casa Albă a coincis cu un protest uriaș, în mai multe orașe mari din SUA). Oamenii știu asta și există cumva o resemnare în societatea românească. Coaliția de guvernare deține o majoritatea sănătoasă, aproape imposibil de spart, iar fără vreo greșeală majoră la guvernare (neplătirea/tăierea salariilor și a pensiilor), PSD va guverna lejer până în 2020. Da, știu că a părut o veșnicie, dar e doar primul an de mandat al actualului Parlament.

Foto: the one and onlyyyyy Dan Mihai Bălănescu

Mic îndreptar: Cum te ferești de știri false în era internetului

Observ zilnic oameni de bună credință care distribuie articole false, știri care sună de la început mult prea „bombastic” pentru a fi adevărate, sau fotografii care sunt mai vechi decât diploma mea de clasa I, din altă țară, dar prezentate ca și cum s-ar întâmpla în prezent. Nu, nu cu Iliescu. Alea sunt întotdeauna reale. Fie că-s din vremuri mult uitate, fie că-s de acum.

1. Încercați să vă luați știrile din presa mainstream. Da, așa hulită cum e ea, presa tradițională are un obicei prost: își verifică informațiile înainte. Dau un telefon pe la ministere, întreabă în stânga și în dreapta, face săpături. O știre falsă reprezintă o pată enormă pe obrazul unei publicații serioase.

2. Verifică din mai multe surse. Da, treaba asta nu li se aplică doar publicațiilor, ci ți se aplică și ție. Cum nici precizia unui ceas elvețian nu e de 100%, redacțiile mai pot da greș, mai pot fi atrase pe un drum greșit. În unele cazuri o fac și voit. Știți voi, „Lovitura de stat” de la Antena 3 din primăvară. Am scris despre seara aia, aici. Dacă vrei să fii un consumator de știri 100% responsabil și informat corect, ar trebui să te uiți atât la Antena 3, cât și la Digi. Da, știu cum sună, dar pe lângă marea de informații incorecte, incomplete, sau pur și simplu ficțiuni, se spun și lucruri corecte acolo. Nu-s multe, dar alea puține, câte sunt, sunt relevante în contextul în care vrei să ai un tablou complet și nu doar o parte a lui. Unele știri nu le vei vedea niciodată la Digi 24, precum unele știri nu le vei vedea niciodată la Antena 3. C-așa-i în tenis, știți voi.

3. Folosește Google. Pentru orice. Dacă vezi zilele astea faptul că ambasadorul Norvegian ne-a făcut idioți pentru faptul că nu ne valorificăm la maximum țara, dă și tu un Google: „Ambasadorul Norvegiei la București”. O să descoperi că ambasadorul de acum nu-i un bărbat, ci o doamnă, pe numele ei Lise Nicoline Kleven Grevstad, iar fostul ambasador, Øystein Hovdkinn, a spus într-o conferință de presă ce anunța constituirea unui fond nerambursabil de 300 de milioane de euro doar atât: „Puteţi hrăni 80 de milioane de oameni, dar im­portaţi două treimi din alimente. Este cel mai mare paradox, este o nebunie“. Un Google ar fi salvat situația.

4. Ștrile care nu vă plac nu-s întotdeauna știri false. Am observat că există tendința ca orice știre care contravine părerilor noastre, să fie considerată falsă. Pe de altă parte, dacă o știre pe care o citim ne confirmă total și complet opiniile, vom apăsa butonul de share mai ceva ca Hamilton pedala de accelerație în cursele alea bune. 

5. Încearcă să procesezi știrea pe care tocmai o citești. Dacă pare total nebunească, știți voi, „Cioloș fiul lui Soros”, poate că este. Ah, și verifică să nu fie TimesNewRoman. E ireal cât de mulți oameni cred că ceea ce scriu băieții de la Times sunt știri reale. Da, știu, în partea noastră de internet nu pare, dar mai există o parte de internet. Aia fără hipsteri.