Cum este, de fapt, experiența Work & Travel (I) – Brîndușa Bîrsan

În general experiența Work&Travel e învăluită în multe, poate prea multe mituri. Ori e greu, muncești mult și nu rămâi fără vreun ban, ori e life-changing, eliberatoare, dătătoare de daruri și, în general, cel mai bun lucru ce ți se poate întâmpla în viața asta.
Eu cred că lucrurile nu sunt aproape niciodată doar albe sau doar negre. Nu cred că cineva este 100% rău, cum nu cred că cineva poate fi 100% bun. Viața e formată din nuanțe, iar în spiritul ăsta demarăm astăzi, pe blog, o serie de articole despre experiența studenților români plecați cu Work&Travel în Statele Unite.

Prima pe care am luat-o la întrebări este Brîndușa Bîrsan, o tipă pe care o știu de mai mult timp decât prevede legea. Brîndușa e în anul trei la ASE și a plecat în vară să își găsească iubirea vieții ei în SUA. Mă rog, n-a plecat pentru asta, dar ce mai contează? 

Aventurile Brîndușei în America le puteți urmări pe #100daysofboston‬, hashtagul sub care și-a strâns povestioarele din America. Și pentru că e o fată super mișto pe care sunt sigur că o să vreți să o urmăriți înainte să devină un super chef, îi puteți da un follow pe Facebook și pe Instagram. Brîndușa pregătește chestii mișto pentru următoarea perioadă, deci chiar merită să fiți atenți la ce face.

Hai să începem. 😀

  1. În primul rând aș vrea să știu de ce Work and Travel în State și nu un job de vară în România?

Aveam un job part time în România. Îmi amintesc că mergeam la birou, lucram în marketing (domeniu pe care îl și studiez) și nu înțelegeam de ce m-aș abate de la drumul din carieră pentru joburi în HoReCa. Un an mai târziu mi s-a părut că e o oportunitate pe care ți-o oferă studenția, așa că pot să profit de ea. Toate la timpul lor, cum s-ar spune.

  1. Cu ce așteptări ai plecat în State?

Mi-am spus clar că plec fără așteptări. Dar știam că o să lucrez multe ore și că efortul va fi mai mult fizic, decât psihic.

  1. Descrie întreaga ta experiență în maximum 10 cuvinte. 

Modestie, muncă, entuziasm. New York până la 20 de ani.

  1. Ce anume ai făcut în State?

În principal am crescut. Am lucrat ca hostess într-un restaurant din cadrul unuia dintre cele mai fine (n.m.: „fine dining”) hoteluri de 5 stele din lume. Diminețile mi le petreceam lucrând cu cafea/băuturi într-un alt restaurant ce își propune să schimbe în bine obiceiurile culinare ale oamenilor, astfel încât să reducă încălzirea globală. Acolo eram team member, ceea ce presupunea ca pot lucra și cu mâncare, dar și că pot spăla vase sau lua comenzi. Între timp am observat și m-am bucurat cât am putut de mult de Boston.

Brîndușa Bîrsan 2

  1. Care a fost prima impresie despre Statele Unite ale Americii? Ce ți s-a părut interesant în momentul în care ai călcat pe tărâm American?

Eram singurul om care plângea și aștepta să treacă de control. Impresia a fost că e nou, dar pe cât de frumos, pe atât de greu. Mi s-a părut interesantă abundența din orice: cafelele mari, porțiile imense de mâncare rafturile mereu pline din magazine. Mă așteptam să văd obezitate și fast food-uri, însa cea mai surprinsă am fost să văd restaurante cu mâncare naturala și proaspătă, oameni atletici, care aleargă mult.

  1. Se zvonește printre tineri că e absolut necesar să ai al doilea job pentru a putea să rămâi și cu niște bănuți după experiența asta. Cât de adevărat e? Ai avut un al doilea job?

Cred că depinde de situație. Eu am lucrat într-un oraș mare, la angajatorul care oferea cea mai mare plată pe oră dintre toți cei cu oferte de joburi la agenția intermediară din România. Oraș mare presupune însă și costuri mai mari. Al doilea job l-am luat pentru că îmi plăcea conceptul și îmi doream să învăț de acolo. Aș fi putut să mă descurc cu banii de la unul singur, însă probabil aș fi cumpărat mult mai puține lucruri. Din punctul meu de vedere e mai relevant să te bucuri acolo, unde ești o dată în viață. Bani de cheltuit acasă poți câștiga tot acasă.

  1. Un alt mit care circulă prin România este faptul că ești nevoit să muncești până la epuizare, 25 de ore din 24, dacă ar fi posibil. Ai simțit vreun moment că lucrezi mult prea mult?

La fel, depinde. Daca vrei să muncești 3 luni acolo cum nu ai munci aici niciodată, să strângi bani de pe urma cărora să trăiești în lunile în care te întorci acasă sau să-i investești în orice altceva, lucrezi. Eu nu văd lucrurile așa, însă e posibilitatea de a câștiga mult, într-un timp puțin. Iar cu cât câștigi mai mult, simți că vrei și mai mult. Am simțit că lucrez peste măsură, dar am încercat să-mi fac un program cât de cât echilibrat.

  1. Care sunt părțile bune din toată experiența asta?

Pentru mine e o experiență relevantă pentru domeniul în care vreau să profesez mai târziu – restaurante, gastronomie. În plus, e bine să vezi cum e cultura americană. Cea mai fericită am fost că am avut un feedback foarte bun într-un domeniu nou și în locuri în care am pornit de la zero.

  1. Care sunt părțile proaste? Ce anume n-a fost chiar așa cum îți imaginai tu? Sunt convins că nu a fost chiar totul roz.

Există management prost și acolo. La toate nivelele. Am fost surprinsă în cel mai negativ mod de oamenii din Europa de Est, în special din România, care se comportă acolo mai rău ca acasă “pentru că se poate”. Nu mi-au plăcut studenții care ajunși în America refuzau să experimenteze cultura și preferau să strângă bani pentru acasă.

  1. Ce anume ți-a lipsit cel mai mult în cele trei luni? De ce?

Viața socială. Obișnuiam să ies mult, să fiu înconjurată de oameni. Acolo am luat o pauză de la ieșit în oraș și mi-a fost tare greu să mai am timp să descopăr locuri noi. Am stat mult singură. Asta nu a fost neapărat rău, până în momentul în care am experimentat lucruri atât de frumoase că îmi doream să le împărtășesc cu cei mai dragi.

  1. Multă lume a venit cu o oarecare nostalgie din SUA. Cum ai simțit trecerea de la România la America și invers?

Am fost puțin nostalgică atunci când am plecat, și foarte fericită când m-am întors, deși e oarecum ciudată revenirea. Nu am un șoc cultural venind înapoi acasă. Eu iubesc România cu toate ale ei.

  1. Cum sunt oamenii în America? Ce caracteristici sunt diferite față de cele ale românilor?

Americanii au un entuziasm nativ, dar de care sunt și ei conștienți ca e doar aparent. Foarte rar am văzut grupuri de prieteni care să se întâlnească așa ca românii și să povestească, să râdă. Nu sunt hâtri deloc. Ies doar cu familiile, în principal, sau cu partenerii. În schimb sunt indiferenți față de tot ce se întâmplă în jurul lor, sau sunt nevoiți să fie, pentru că nu știu cu cine interacționează.

  1. Cu ce crezi că ai rămas după experiența asta? Ai venit schimbată în România? Dacă da, în ce mod?

Cred că m-am întors mai modestă. Să lucrezi în serviciul oamenilor poate fi foarte degradant pentru stima ta de sine. Dar m-am întors foarte încrezătoare, pentru că am reușit să ma remarc din mulțime și acolo.

  1. Ai făcut vreun lucru pe care nu credeai că îl vei face vreodată?

N-am crezut că o să plec cu Work&Travel vreodată.

  1. Te-ai mai întoarce și anul viitor? Dacă da, ce anume ai face diferit?

M-aș întoarce. Dar nu anul viitor. Aș face totul diferit- m-aș întoarce ca turist sau doar având un job cool în New York.

5 întrebări scurte și-ai scăpat:

  1. Știu americanii să localizeze România pe hartă?
    Păcat că nu-s hărțile astea la tot pasul, ca să-i fi testat.
  2. Ai fost comparată cu Dracula măcar o data în aceste trei luni?
    Haha, da. Rar, dar da.
  3. Coasta de Est sau Coasta de Vest? De ce?
    Coasta de Est pentru că New York. Și pentru că atât am experimentat până acum.
  4. Ce ai devorat prima data când ai ajuns în România?
    Un Aperol Spritz.
  5. Dacă ar fi să dai o notă generală, luând toți factorii în considerare, ce notă ar primi experiența Work & Travel 2017?
    7.

 

Un pas în urma serafimilor – în topul filmelor românești văzute de mine

Am văzut ieri seară postarea Ralucăi Mateiu despre „Un pas în urma serafimilor” și mi-am dat seama că nu v-am zis impresiile mele despre film. L-am văzut acum vreo două săptămâni, la Afi. Nu era plină sala, probabil că nici jumătate nu era ocupată, dar oamenii care au venit la film chiar mi s-au părut mișto. Știau să râdă la glumele din film, n-au fluerat atunci când în cadru a apărut o pereche de sâni, deci chiar bine.

Din capul locului o să spun faptul că îmi plac poveștile care se termină fericit. Și îmi plac poveștile care se termină, în general. Da, știu, pare stupid, dar la prea multe filme românești am avut impresia că povestea nu se termină. Sau cel puțin că finalul nu ne este spus nouă, spectatorilor. Că ne este ținut secret pentru că, nu-i așa, nu suntem suficient de perspicace încât să înțelegem lucrurile fine descrise în film.

Lucrul ăsta s-a repetat la filmele care, deși mi-au plăcut super mult, au avut aceeași caracteristică: ori finalul era foarte grăbit și comprimat în 5 minute de filmare (în cazul „Câini„), ori filmul se termina dintr-odată, fără un deznodământ extrem de clar. (în cazul „Poziția copilului„) De precipitarea asta, sau de neștiința de a încheia un film, mi se pare că suferă întreg filmul european. Am văzut recent la Les Films de Cannes a Bucarest „A Man of Integrity„, un film care are o intrigă bună, un film care a fost premiat cu „Certain Regard”, dar un film care nu are neapărat un sfârșit.

Știu, e vorba de gusturi aici, sau de faptul că nu-s suficient de inteligent încât să prind finalurile incerte, da’ aia e. Nimeni nu-i perfect, nu?

Anyway. Un pas în urma serafimilor. Că doar pentru asta ne-am adunat aici. Filmul ăsta e lung. Băi, dar foarte lung. Are peste 2 ore și ai nevoie de multă răbdare ca să-l vezi. Partea bună e că n-are deja celebrele cadre din filmele românești în care se mănâncă obsesiv ciorbă. Știu e greu de crezut, dar se poate. Se poate face un film românesc fără ciorbă.

În primul rând „Un pas în urma serafimilor” e făcut după o poveste reală. Filmul este, în fapt, despre o întreagă generație care intră la Seminarul de Teologie și descoperă că acolo lucrurile nu se fac tocmai… ecumenic. Acțiunea se concentrează pe experiențele lui Gabriel (Ștefan Iancu), un copil care intră printre ultimii la seminar și care va trebui să suporte pe tot parcursul filmului comparațiile pe care părinții lui le vor face între el și Tudor, copilul de 10.

Pe parcurs, Tudor își dă seama că Preotul Ivan (Vlad Ivanov) nu e chiar prietenul lui cel mai bun al lui și că, în general, se folosește de mărturisirile diferiților elevi pentru a putea să își atingă scopurile care erau de multe ori personale, nu neapărat în interesul organizației pe care o reprezenta. Vlad Ivanov face un rol foarte bun. La fel cum zicea și Raluca în postarea sa, simți și dragoste și ură în același timp. Face un rol atât de bun, încât n-ai cum să nu îi apreciezi calitățile actoricești, iar pe de altă parte nu prea poți să iubești personajul pe care îl interpretează.

N-o să vă descriu intriga, pentru că nu aș vrea să pierdeți nimic din experiența filmului. Vă  spun, totuși, că la un moment dat, într-o scenă cu destul suspans, Tudor este întrebat de ce anume a venit la seminar, iar el spune că a venit să îl caute pe Dumnezeu, dar din păcate, l-a găsit prea puțin. Aș vrea să vă spun că la final binele învinge.  Mă rog, mai degrabă că adevărul învinge în fața imposturii. Oricum ar fi, e de bine. Film cu happy-end, doar v-am spus.

Din păcate filmul nu se poate vedea decât în câteva orașe, iar feeling-ul meu este că nu va mai rula mult în cinematografe, așa că  mergeți să-l vedeți. Nu încercați să-l tratați altfel decât ca pe un act artistic. Chiar nu mi se pare că e altceva.

Programul Un pas în urma serafimilor în perioada 30 octombrie – 3 noiembrie

BUCUREȘTI
Cinema City Romania – AFI Palace Cotroceni:
Miercuri-Joi : 19:20 22:10
Sâmbătă-Duminică : 18:40 21:40,

MOVIEPLEX CINEMA – joi : 16:15

Cinema Muzeul Țăranului – sâmbătă : 19:45

Hyperfest – International Student Film Festival – Cinema Europa Marti ora 20:00

ARAD
Cinema Arta – sâmbătă ora 19:00

IAȘI
Cinema Iași (Cinema Ateneu) – miercuri ora 19:30

SFÂNTU GHEORGHE
Cinema Arta • Művész Mozi – by Cityplex – miercuri : 21:00

Niciodată alcoolul și volanul nu se vor împăca

Înainte să mă urc la volan am o singură regulă de aur: niciodată, dar niciodată, nu conduc atunci când am băut măcar o picătură de alcool. Atunci când am luat permisul de conducere, ai mei mi-au zis doar două lucruri: să am grijă cât de tare merg (nu-s deloc un vitezoman, dar nici nu pot să afirm că n-am depășit niciodată limita legală de viteză) și să nu urc niciodată la volan dacă am băut. 

Lucrurile astea mi-au intrat bine de tot în cap și am mers la multe petreceri, chiar la banchetul de absolvire al licelui cu mașina, fără să pun picătură de alcool în gură. Nu că aș fi eu un mare consumator de băuturi bahice, dar aș minți să spun că n-am amestecat vreodată sucul de mere cu vodka sau vinul cu pepsi.

În România, aproximativ 20% din accidente sunt cauzate de consumul de alcool la volan. Un procent enorm. Sigur, știm cu toții apetența românilor pentru alcool. În Uniunea Europeană suntem pe locul 2 la consumul de alcool, la egalitate cu Republica Cehă. Asta ne face, desigur, predispuși la accidente de felul ăsta. La fel cum lipsa infrastructurii rutiere ne expune la pericolul accidentelor oribile de prin curbele (semi)periculoase ale patriei.

Probabil că, dacă tot vrem să consumăm ceva ce seamănă a alcool la petreceri, ar trebui să ne îndreptăm către lichidele care n-au deloc alcool. Știți voi, berile acelea cu 0.0% alcool. 

Oamenii de la Golden Brau au realizat o campanie într-un magazin mare din București în care a plasat câteva cărucioare de cumpărături “deformate”, ca și cum au fost părtașe la un accident. Filmulețul îl vedeți mai jos, iar morala acestui articol, o știți și voi foarte bine: NEVER, but NEVER drink and drive. Or just stay safe.

 

Bobocii de la Cluj și marea conștiință a internetului

Probabil că, în cazul în care n-ați fost plecați ieri seară de pe internet, știți deja ce s-a întâmplat la un  Bal al Bobocilor din Cluj. Cu toate astea, dacă știrea asta n-a ajuns la urechile voastre, lucrurile stau cam așa: la Balul Bobocilor de la Colegiului Tehnic de Comunicații „Augustin Maior” din Cluj-Napoca, fetele au fost provocate (cred că într-o probă), să mănânce o banană dintre picioarele partenerului. 

Să  spunem asta de la început: cred că ceea ce s-a întâmplat e complet greșit, lipsit de maturitate și, probabil, probele pe care le-au acceptat acum niște tineri vor fi regretate, nu  după mult timp, fix de aceeași tineri.

Cred că ar trebui să plecăm de la un principiu care, după părarea mea, e general valabil. Tinerii, mai ales în perioada asta (14-16 ani) mor de nerăbdare să-și descopere corpul și da, la fel ca și noi, sunt atrași mai mult decât platonic de persoana din fața lor. Astfel, e funny pentru un adult să vadă un copil în genunchi mâncând o banana de pe un alt copil? Clar nu. E funny petru un copil să-și vadă colegele făcând asta? Probabil că da. E în natura lucrurilor să fie așa. Repet, la 14 ani, când probabil încă n-ai avut prima experiență sexuală, e interesant să vezi pe cineva care face lucruri pe care tu nu le-ai experimentat.

Vârsta e întotdeauna un lucru extrem de relevant în momentul în care vorbim despre experiențe cu tentă sexuală. Îmi aduc aminte de faptul că, aproape de fiecare dată când părinții sărbătoritei/sărbătoritului nu erau prin preajmă, acesta primea, aproape inevitabil, o „pedeapsă” în care trebuia să ia șervețele de pe vreun coleg, să spargă un balon folosind doar propriul corp sau, în cel mai soft caz, să introducă un pix într-o sticlă , pixul fiind legat cu o sfoară de talie. Îmi aduc aminte și de discuțiile interminabile despre sex pe care le aveam atât în liceu, cât și în generală. De ce făceam asta? Pentru că încă ni se părea un subiect despre care oamenii nu vorbesc atât de ușor, deci un subiect extrem de exploatabil pentru niște puști. Era ca și cum ne-ar fi întrebat cineva „Ce ai face cu un milion de dolari?”. Am fi putut vorbi despre asta o veșnicie.

Ce încerc să spun: condamnarea copiilor e greșită. E de așteptat ca niște puști în care urlă efectiv hormonii să fie entuziasmați când văd scene de genul ăsta. De asemenea, cred că uităm de multe ori cum gândeam și noi atunci când aveam 14 ani. „Pe vremea mea nu se întâmpla așa ceva” e doar o perspectivă pe care tu o ai, pe baza experiențele pe care tu le-ai trăit. Asta nu înseamnă nici faptul că oamenii din jurul tău nu făceau asta, nici faptul că, în general, nu se întâmpla așa ceva. 

Copiii sunt copii și cred că ar trebui să le oferim mai mult credit și mai multă încredere. Faptul că 10 copiii s-au pus în situația asta nu înseamnă nici că nu se vor mai angaja niciodată, nici că vor avea o etichetă pusă pe frunte în momentul în care vor ieși pe stradă. Să arunce cu piatra omul care nu regrată NIMIC, dar NIMIC din copilărie și, în general, omul care nu e stânjenit de vreun lucru pe care l-a făcut atunci când era mic. Privită în felul ăsta, problema parcă nu mai pare așa de simplă și ușor de judecat, nu? Mă gândeam eu. 

Soluții? Desigur, sunt, dar probabil că nu vă vor plăcea. În primul rând cred că părinții au un rol destul de mare aici. Ar trebui ca sexualitatea să nu mai fie un tabu, iar la întrebarea „Mami, de unde vin copiii?” să nu li se mai răspundă copiilor chiar și la vârste extrem de mari cu „Îi aduce barza”. Pe lângă asta, cred că un părinte ar trebui să aibă o discuție serioasă, la vârsta la care copiii încep să înțeleagă ce se întâmplă cu viața lor.  

Mai cred și faptul că în școală lucrurile n-ar trebui să fie tabu. Probabil că o oră de educație sexuală ar fi mult prea mult pentru o societate care este, din păcate, încă foarte sensibilă la astfel de proiecte. În schimb, cred că profesorii de biologie, atât cei de la generală, cât și cei de la liceu, ar trebui să nu mai sară peste lecția aia incomodă despre sistemul reproducător. Dacă ăștia mici nu vor afla nici de la părinți, nici de la școală, lucruri despre corpul lor și cum anume funcționează el, vor căuta lucruri pe net, iar subiectul va fi perceput ca unul de care se ferește toată lumea „adultă” cu care are contact. Deci exact acel tip de subiect care e extrem de interesant pentru un puști sau o puștoaică.

P.S.: N-o să dau poze. N-o să dau nici măcar un link spre vreun articol care prezintă poze  dintr-un motiv foarte simplu. Nu mi se pare moral. Sunt niște copii de 14 ani. Pe lângă asta, dragă presă din România, nu-s ceva legi care interzic publicarea pozelor cu puști minori? Mă rog, pe de altă parte, știu și eu bine că traficul pe site-uri a fost bun tare aseară. Despre ceva etică în presă discutăm? Ah, nu. Mbine.

Tinerii sunt leneși și vor să fie plătiți bine, deși nu știu să facă mai nimic

Salut! Eu sunt Răzvan și, la fel ca foarte mulți omuleți din generație mea, muncesc.

De când am ajuns în București n-am stat aproape niciodată fără vreo ocupație. Am fost cel mai „tânăr” intern din cadrul Camerei Deputaților, apoi am fost voluntar în cadrul Fundației Leaders. 

Primul meu contract de muncă l-am semnat fix de ziua mea, pe 2 august 2016, atunci când am împlinit 20 de ani, iar din acea zi am fix două luni în care n-am avut tehnic vorbind, contract de muncă. Primul meu loc de muncă plătit a fost la eMag, un job care nu mă solicita prea tare, dar am crezut că e important să văd cum funcționează o corporație, mai ales la o vârstă la care îmi permit să schimb job-uri destul de des. Tehnic vorbind, lucrez de la 19  ani și 364 de zile, pentru că sunt născut la 16:30, dar asta nu-i neapărat important.

Al doilea contract l-am semnat imediat după ce ne-am întors din vacanța de iarnă. După o lună și ceva de internship la radio, mi s-a propus să rămân. N-am ezitat vreo secundă să accept și cred că a fost, probabil, cea mai bună decizie pe care am luat-o până acum.  Sunt zile din săptămâna în care plec la 6:30 de acasă și ajung înapoi la 22, iar în marea majoritate a timpului, în momentele în care nu sunt la facultate, sunt la radio și invers. Nu mă plâng. Deloc. Faptul că nu le mai cer bani de mai bine de un an alor mei e un câștig extrem de mare pentru mine.  

La fel ca mine, pot da zeci de exemple (pe care le cunosc personal), de oameni care au fix același traseu. Care efectiv au zile în care nici măcar nu se întreabă dacă au mâncat sau dacă au băut apă, pentru că nu au timp să o facă. Mă deranjează întotdeauna să văd oameni trecuți prin viață care folosesc retorica „nu mai sunt, domnule, tinerii la fel de muncitori la fel cum erau pe vremea mea”. Personal cred că nici n-au cum să fie. Generațiile se schimbă, costul vieții se schimbă, pretențiile sunt altele. 

Alex Mihaileanu explică foarte mișto motivele pentru care tinerii simt nevoia să fie plătiți mai bine.

  • salariu minim brut-complet pe economie: 1.783 lei, net – 1.065 lei (232 euro)
  • chirie garsonieră în București: de la 250 euro.

Sigur, argumentele pe care le dă Alex în articol sunt mult mai complexe, dar cred foarte tare că aici ar trebui să se închidă orice discuție.  Da, tinerii nu mai acceptă să muncească pe salarii de mizerie și eu cred că ăsta e chiar un lucru bun. Sigur, putem vorbi și de posturile care sunt deschise pentru tineri. Am mai scris despre asta, o să scriu de câte ori va fi nevoie. Presupunând că ai 22 de ani, abia ai terminat facultatea și nu ai deloc experiență în muncă, ai fix două (maximum trei) oportunități de angajare: call-center, videochat sau reprezentant vânzări. Ca să găsești o ofertă bună sau măcar decentă ai nevoie de timp, de nervi și de noroc. Să recunoaștem: posturile bune și eligibile pentru tineri fără  o experiență foarte mare sunt puține și cumva irelevante la nivelul pieței muncii.

Un studiu al EY arată că „Generația Z va avea încredere în alegerea primului loc de muncă în firmele care oferă oportunități de învățare și avansare în carieră (94%) și asigură stabilitate (80%)”. Deci nu bani. În primul rând e vorba de oportunități, iar apoi de siguranță.

Vrei un tânăr bun în firma ta? Nimic mai simplu. Plătește-l decent, arată-i unde poate ajunge, ajută-l să ajungă acolo și nu-i spune că-i constant cu sabia lui Damocles deasupra capului, iar el va veni să faceți echipă. Da, știu că nu-i foarte ușor de lucrat cu noi, dar de multe ori nici angajatorul nu-și dă deloc silința.

3 povești cu care rămân după Webstock 2017

Webstock 2017 a însemnat, pentru mine, cea de-a doua ediția la care am fost parte. Sigur, pe lângă multă informație mai degrabă tehnică, am crezul că Webstock e despre povești și oameni care au puterea să schimbe lucrurile.

Probabil povestea care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a oamenilor din spatele canalelor de social media a MApN. Probabil că ne dăm seama cu toții că e extrem de greu să faci o instituție a statului român să fie simpatică pe Facebook. Desigur, dacă mai adăugăm aici și faptul că e vorba de Armata Română, lucrurile chiar par imposibile. Ei bine, Locotenent Colonelul Alin-Marius Preda, împreună cu oamenii pe care îi coordonează, reușesc să spargă tot felul  de preconcepții, atât în cadrul societății, cât și în cadrul armatei. O singură întâmplare aș menționa aici: momentul în care, la Raportul Anual al Armatei, în partea de jos stătea scris „#mapn”, iar niște domni credeau că e o greșeeală  de tastară, sau, mai rău, asociau „#” cu un gărduț. Oamenii ăștia cred că merită descoperiți și sper să citiți despre ei mai multe, în curând, pe europafm.ro.

A doua poveste care mi-a plăcut a fost cea a militarilor participanți la Jocurile Invictus de la Toronto de anul acesta. Invictus Games reprezintă competiția destinată soldaților răniți în teatrele de operațiuni din întreaga lume. Te trec toți fiorii când auzi povestea maiorului Laurențiu Șerban. Acesta este căpitanul lotului Invictus România și a rămas fără piciorul drept și o parte din mâna stângă în 2006, în Afganistan. Acesta a călcat pe un dispozitiv exploziv improvizat în timp ce încerca să-și scoată camarazii dintr-un tab care ce tocmai activase același timp de bombă artizanală și luase foc. Pe 25 septembrie, acum câteva zile, maiorul a obținut medalia de bronz la proba de 1500 de metri. Laurențiu Șerban și ceilalți 14 colegi ai lui cred că pot constitui adevărate modele pentru fiecare dintre noi. Toată competiția este povestită extrem de frumos de colega Anca Grădinaru pentru Europa FM și EuropaFM.ro.

A treia poveste care te face să te ridici în picioare este cea a casei EFdeN. Reprezentantul EFdeN a fost Claudiu Butacu, iar povestea casei, dar și a lor, ca organizație, e genul ăla de story care te învață că lucrurile bune vin după extrem de multe sacrificii. Probabil că nu mulți dintre noi am avea curajul să lăsăm viața noastră de până acum baltă și să ne dedicăm complet unui proiect în care credem cu tărie. Eu unul n-aș putea și de asta mi se pare și mai mișto ceea ce au făcut oamenii de la EDdeN. Casa EFdeN este o casă solară eficientă energetic. Mai pe scurt, casa ideală, cu facturi 0. Pe oamenii de la EFdeN îi puteți găsi aici, iar povestea întreagă o puteți urmări de la 3:26 pe platforma Privesc.eu

 

Webstock a fost mișto și anul ăsta. Ne vedem la anul.

Și dacă fiecare dintre noi e vinovat pentru situația în care suntem?

Furtuna de ieri din Banat e doar vârful icebergului. 8 oameni și-au pierdut viața, iar peste 150 sunt răniți. Habar n-am dacă furtuna putea fi anticipată, nu mi-e clar dacă autoritățile și-au făcut, sau nu, treaba, dar e limpede că ceva nu a funcționat cum trebuie. Poate alertele ANM n-au fost suficient de precise, poate că autoritățile din zonă nu și-au făcut pe deplin treaba și n-au reușit să îi anunțe la timp pe cetățeni, cert e că sistemul n-a funcționat.

Și, din păcate pentru noi, nu-i singurul sistem care pare încremenit în proiect. Să ne gândim doar la începutul de an școlar și la faptul că elevii au intrat în școli care n-au aviz de funcționare sau aviz pentru securitate la incendiu. Elevii au avut anul acesta pe bănci un compediu care a reunit toată teoria, de la toate materiile, pentru primele săptămâni de școală. În tot acest peisaj apocaliptic aflăm astăzi faptul că 2 din 10 elevi români nu termină 10 clase, iar România este pe locul trei în Uniunea Europeană în ceea ce privește abandonul școlar.

Mai are rost să vorbim despre sistemul de sănătate și despre faptul că murim cu zile în spitale care nu îndeplinesc nici măcar condițiile minimale de funcționare? Probabil că nu. Desigur, nici după o tragedie enormă ca cea de acum doi ani n-am învățat nimic. În momentul ăsta nu mai există loc în spitale pentru vreun pacient cu arsuri majore.  

Infrastructura din România nu-i nici ea un punct forte. În timp ce prin jurul nostru oamenii desenează și construiesc tot felul de autostrăzi, noi probabil că nu vom inaugura anul acesta nici măcar un kilometru de autostradă. Sibiu-Pitești (autostradă pe care oamenii de la Dacia mai au un pic și o construiesc singuri) sau Comarnic-Brașov (o autostradă pe care domnul Șova, fost ministru delegat pentru „proiectele mărețe” ale României, se jura că o va construi până la finalul mandatului său) par acum pure planuri înșirate pe hârtie.

Acum, privind situațiile astea, nu-i cumva și vina noastră? Nu cumva toate lucrurile astea s-au întâmplat în timp ce noi trebuia să stăm de pază? Nu cumva avem țara pe care am avut grijă să o construim? 

Personal cred că da, fiecare dintre noi are o vină. Cred că atât timp cât în România încă va prinde sintagma „a furat, maică, dar a făcut ceva și pentru noi” lucrurile nu au cum să se schimbe. Și expresia „toți fură”  e la fel de păguboasă. Nu, nu toți fură. Da, sunt oameni onești atât în PSD, cât și în PNL, iar discursul ăsta radical și întotdeauna bazat pe compromis nu îi ajută deloc să devină mai relevanți public.

Cred că oamenii ăștia vor avea puterea până când ceilalți vor învăța că alegerile se câștigă la firul ierbii, prin mesaje care ating masele de oameni, prin abordări curajoase ale unor probleme spinoase și prin încurajarea dialogului dintre noi. Avem așa ceva pe piața politică din România? Deocamdata nu. PNL pare totdeauna preocupat să se autoscufunde prin tot felul de declarații irelevante sau care nu spun, de fapt, nimic. USR nu-i copt deloc și încă nu reușește să ajungă la mase, iar platforma România 100 a lui Dacian Cioloș nici măcar n-a ajuns în faza în care putem să ne dăm cu părerea despre ea. Până acum a produs doar niște comunicate scrise bine, dar care stârnesc fix emoția unui pantof pe care abia l-ai cumpărat, dar pe care nu-l folosești pentru că nu te înduri încă să îi murdărești.

Cum ieșim din cercul ăsta vicios? În primul rând trebuie să conștientizăm că avem o problemă. Lucrurile nu se rezolvă aproape niciodată de la sine, iar atât timp cât vom aștepta o soluție Mesianică, probabil că ea nu va veni. Trebuie să fim mai activi, să cerem mai mult de la oamenii pe care îi punem în funcții publice și să nu mai acceptăm derapaje de tot felul.

Da, procesul de transformare nu-i deloc ușor, dar chiar cred că e datoria fiecăruia dintre noi să fim ceva mai vigilenți, mai vocali și, de ce nu, mai curajoși. Lucrurile n-au fost schimbate niciodată de oameni care au acceptat tot felul de compromisuri și au așteptat ca soluția să vină, eventual, din cer.

Și dacă manualul de sport nu-i o idee chiar așa de rea?

Înainte să dați cu pietre, trebuie stabilit de la bun început că manualul ăsta nu trebuia să fie singurul manual finalizat până la începerea școlii. La fel ca anul trecut,  o bună parte din școlile din România nu au aviz de funcționare, nu au aviz ISU și, în traducere liberă, sunt o bombă cu ceas. Da, lucrurile astea sunt reale și ar trebui să fie prioritatea -1 a ministrului Pop. 

Dar, și aici e un mare dar. Nu putem ignori celelalte laturi ale educației doar fiindcă sunt alte probleme de rezolvat acum. Atunci când vorbim de învățământ, lucrurile n-ar trebuit făcute separat. Adică n-ar trebui ca astăzi să facem clădirea școlii, anul școlar următor să ne asigurăm  că avem profesori, iar abia peste doi ani să ne interesăm de manuale. Lucrurile ar trebui făcute într-un trunchi comun, fără ca vreo ramură să fie neglijată.

Acum hai să vedem de ce manualul de educație fizică nu-i complet inutil. El poate fi consultat aici. *Aș deschide totuși o paranteză. Cred că primele trei capitole, cele în care se vorbește despre motricitate au o abordare mult prea teoretică, lipsită de foarte mult sens și foarte complicată pentru un copil de clasa a V-a.*

În capitolele viitoare, puștii descoperă sportul. Cei mici învață regulile de bază din fotbal, handbal, basket, oină (ceva obsesie românească treaba asta cu oina, dacă vreți să știți pe bune cum se joacă „sportul național”, găsiți la pagina 104 în link-ul de mai sus). Intră puțin în tainele atletismului, a gimnasticii și chiar li se explică ce este acela Torball, un sport pentru persoanele cu dizabilități.

1
În paginile următoare puștii învață că nu e bine să înceapă să facă efort fără să se încălzească un pic înainte, că atunci când vor începe actul fizic vor avea parte de o creștere a ritmului cardiac și respirator și chiar li se oferă câteva exerciții.

3

Același mecanism este prezent și în cazul refacerii organismului după efort fizic:

2

În manual se mai povestește despre fair-play și cât de important este să nu încerci să trișezi sau să fentezi regulile.

4Revenind. Sigur că nu-i o problemă urgentă pe care Ministerul Educației trebuia să o rezolve, dar cred că cei mici au nevoie să învețe cum să alerge corect, cum să se joace corect, să nu-și desconsidere și umilească adversarul și să invețe că există jocuri pe care le pot juca împreună cu cei mai puțin norocoși.

Da, nu-i un manual ca toate celelalte, cu siguranță nu e destinat pentru folosirea lui oră de oră, dar puștii pot acumula niște informații folositoare din manualul ăla.

Tinerii nu vor în ruptul capului să muncească

„Tinerii nu vor în ruptul capului să muncească”

M-am săturat un pic de retorica asta. E obositoare până la Dumnezeu și înapoi, greșită fundamental și, de prea multe ori, folosită pentru a arăta o oarecare superioritate.

Bun, o sămânță de adevăr există. Întotdeauna există. Da, reportajul ăsta de la PRO TV ne-a arătat faptul că sunt tineri care nu vor să muncească și se văd pe banii părinților până, eventual, la moartea acestora. Peste asta mai vine un studiu care spune că 1 din 4 tineri din România nu muncesc și nu studiază. Adică niște leneși la prima vedere. Doar că nu-i așa. Hai să vedem de ce.

În România sunt extrem de mulți tineri, poate prea mulți, preponderent în mediul rural, care nu au carte de muncă, nu sunt înregistrați la Agențiile Forței de Muncă, nu sunt în șomaj, nu studiază, dar muncesc pe brânci. Sunt acei oameni care fac, în bună măsură, agricultura României să meargă, oameni care muncesc cu ziua sau pur și simplu oameni care trăiesc din ceea ce produc în curte.

Mi se pare fascinant cum unii oameni se plâng de faptul că tinerii nu vor să muncească. Serios. Cred că sunt acele persoane care nu s-au uitat vreodată pe un site de recrutări. În vara anului trecut, atunci când aveam (încă) 19 ani, îmi căutam de lucru pentru vacanța de vară. În principal sunt două tipuri de anunțuri, bine, trei dacă ești fată și ești și frumușică: call-center, reprezentant de vânzări sau video-chat. Ca să găsești unul bun sau măcar decent ai nevoie de timp, de nervi și de noroc. Să recunoaștem: posturile bune și eligibile pentru tineri fără  o experiență foarte mare sunt puține și cumva irelevante la nivelul întregii țări.

Da, dacă ieșim puțin din bula noastră, a orașelor mari, și mergem în comunitățile mici, vom vedea că există o lipsă cruntă a locurilor de muncă. Deși criza economică pare că a trecut, mediul de afaceri nu și-a revenit în România, iar asta este reflectat în faptul că 209.456 persoane și-au mutat numai anul trecut reședința din România. În general, oamenii nu pleacă atunci când le este bine. De altfel, în 2016 România a pierdut un întreg oraș de mărimea Sucevei.

O altă problemă este că da, tinerii nu mai muncesc la fel cum o făceau părinții noștri. În măsura în care se poate, preferă un job pe care îl poți face și de acasă, un program preferențial și un salariu decent. Sunt tineri care vor salarii de mii de euro pe lună de la prima anagajare, dar în majoritate cerințele nu-s atât de greu de îndeplinit. 

Retorica asta e păguboasă. Ascute „lupta de clasă” dintre generații, creează generalizări inutile și, în definitiv, nu ajută pe nimeni. Să ne aducem aminte că în România nu există o puzderie de locuri de muncă mișto, bine plătite și cu potențial mare de creștere care zac neocupate. Hai să ieșim din bula noastră puțin. Măcar pentru un city-break în realitate.

Izolați în România, probabil unul din cele mai mișto proiecte făcute de TVR

In cazul în care v-ați gândit vreodată, la fel ca mine, să vă luați inima în dinți, lumea în cap și să plecați unde vedeți cu ochii, eventual într-un cătun uitat de lume, acum aveți posibilitatea să priviți cum ar arăta experiența asta.

Dite Dinesz  este omul care a gândit un proiect extrem de mișto, numit „Izolați în România„, proiect ce ne aduce în față oamenii care n-au avut niciodată de-a face cu nebunia orașului și, mai presus de toate, cu oameni care stau în majoritatea timpului singuri. Doar ei, cerul și animalele. Viața nu e ușoară în vârful muntelui, sau într-un cotlon uitat de lume de prin Delta Dunării. Oamenii de acolo nu sunt neapărat fericiți, nici mulțumiți, dar sunt împăcați. Împăcați cu ei înșiși și cu soarta pe care o duc.

Într-un interviu pentru Europa FM, Dite Dinesz spunea despre oamenii pe care îi descoperă că știu trei lucruri despre lumea noastră: „Știu că ne e mult mai bine, știu că ne e mult mai ușor și știu că niciodată nu vor trăi ca noi.”

N-am văzut toate reportajele Ditei Dinesz și ale colegului acesteia, Marius Danci, dar până acum, cel mai mult mi-a plăcut montajul filmat în satul Buc, localitate de lângă granița cu Ucraina. Probabil și pentru faptul că scenele de la final sunt desprinse, parcă dintr-un univers diferit de al nostru.

 

Toate reportajele din seria „Izolați în România” le găsiți mai sus, iar eu vă sfătuiesc să vă uitați, când aveți timp, la fiecare în parte. Sunt adevărate lecții de viață predate de niște oameni de care, de prea multe ori, nu auzim nimic. Nici măcar că există.