Ce spectacole ar trebui să vezi la UNDERCLOUD, festivalul de teatru independent

Mâine începe UNDERCLOUD, primul festivalul de teatru independent din România.  El are loc la Hanul Gabroveni, în centrul vechi din București, între 22 și 31 august. Ca să vă ușurez munca, m-am uitat puțin pe programul de anul acesta și mi-am ales câteva favorite.

V-am mai zis și la FITS faptul că EINE KLEINE NACHTMUSIK mi-a plăcut enorm și că oriunde îl prindeți, trebuie să îl vedeți. Spectacolul regizat de Gigi Căciuleanu și care îl are în prim-plan pe Lari Georgescu este o metaforă a “singurătăţii creatorului de cursă lungă”.  EINE KLEINE NACHTMUSIK se joacă luni, 27 august, de la 20:30.

Pe 24 august, de la 20:00, se joacă „Vârstele lumii, un spectacol în care joacă Gelu Nițu și Constantin CojocaruVârstele lunii vorbește despre bătrânețe, moarte, ambiguitatea memoriei și speranța că dragostea poate ușura apropierea inevitabilă de eclipsa finală. Cei doi bărbați, Byron și Ames, prieteni din copilărie, se regăsesc după foarte mult timp. Întâlnirea este marcată însă de neînțelegere și de dificultatea reapropierii.

O spovedanie” se joacă pe 25 august, de la 21:30, iar în distribuție îi regăsim pe  Adrian Titieni, Alexandru Papadopol, Mircea Gheorghiu și Emanuel PârvuDoi frați se întâlnesc întâmplător într-un bar din centrul Capitalei. Fiecare dintre cei doi se află acolo pentru a rezolva aceeași problemă – moștenirea tatălui (aflat încă în viață). Cel mic își dă întâlnire cu directorul spitalului unde este internat tatăl său. Cel mare, vădit preocupat de starea critică a bătrânului, vine să discute cu un preot. În același timp și în același loc.

Răzvan Vasilescu joacă în „Sub pragul de sus” pe 26 august, de la ora 18:00. Într-o carte returnată cu 113 ani mai târziu, ceea ce înseamnă în primul rând o amenda astronomică, un bibliotecar olandez găsește un bilet de curățătorie strecurat între pagini ca semn de carte. Această descoperire neobișnută îl intrigă la culme și îl convinge să plece într-o călătorie fabuloasă în jurul lumii, din Olanda pâna la Londra, în China, în America și Australia, până chiar în Insula Paștelui, în căutarea personajului straniu căruia i-a trebuit mai mult de o viață de om să returneze un ghid de călătorie împrumutat.

Maia MorgensternRodica Mandache și Cabiria Morgenstern sunt pe 28 august, de la 21:30, în „Cu ce vă servesc?” Cu ce vă servesc? este mai mult decât un spectacol. Este o felie de viață ancorată în contemporan. Se iau un client, un chelner și un Dumnezeu și se așează la aceeași masă.

 

Ce e cu adevărat important pentru fiecare dintre noi? #SurprindeEsența

De multe ori în viața asta, după niște experiențe care ar fi trebuit să îmi confirme faptul că sunt pe drumul cel bun,  sau să mă facă ceva mai fericit, mi-am dat seama că lucrurile nu stăteau deloc așa. Nu neapărat pentru că lucrurile pe care le făceam nu erau relevante în general, ci pentru că nu erau mai deloc importante pentru mine. 

Mi se pare că de prea multe ori ne pierdem în lucruri ce pentru noi nu înseamnă aproape nimic. Avem întotdeauna poftă să fugim continuu către ceva ce nu-i aproape deloc important pentru noi, dar în care investim timp și energie ca și cum ar fi. Mi-am dat seama de puțin timp de faptul că viața are așa, un mod interesant de a aranja întâmplările, iar lucrurile bune vin atunci când ești aproape de pământ.  Cred că, în cazul în care ne-am opri puțin din fuga asta către nicăieri, ne-am uita un pic în interiorul nostru și-am înțelege cu adevărat ce anume ne dorim, am fi, cu siguranță, mult mai fericiți.

Silva a lansat zilele trecute un concept numit Biblioteca de Esențe, iar întrebarea la care fiecare dintre noi ar trebui să răspundă este: „Ce e cu adevărat important pentru tine?”. Evenimentul, s-a desfășurat la etajul doi al Cărturești Carusel, acolo unde se află, de altfel, și Biblioteca de Esențe imaginată de oamenii de la Silva. Eu am ajuns târziu la eveniment, aproape că am ajuns la spartul târgului, dar story-urile mele de atunci le puteți revedea aici.

În parteneriat cu librăriile Cărturești, Silva a reactivat timp de 6 săptămâni etajul II al celei mai frumoase librării bucureștene, de pe strada Lipscani 55, și a transformat spațiul într-un carusel al esențelor. Un loc care va găzdui cursuri de storytelling, fotografie și gătit, pentru cei ale căror pasiuni cântăresc mai mult decât orice to-do-list musai de bifat.

Pentru tine ce e cu adevărat important? 

De aici înainte, stă în puterea ta să-ți iei un moment de răgaz și să te gândești, să scrii, să desenezi, să schițezi orice idee care poate deveni realitate și care îți va răspunde la întrebarea: Ce e cu adevărat important pentru tine?

100 de cuvinte pentru București

Nu ai cum să vorbești despre Centenar și să ignori istoria capitalei României.

Nu ai cum să te plimbi pe Calea Victoriei, fără să te oprești în fața Palatului Regal și fără să admiri impunătorul Palat CEC.

Nu ai cum să te plimbi prin centrul istoric fără să te gândești că pe acele străzi eleganța era dusă la rang de artă.

Nu ai cum să nu te gândești la faptul că în orașul în care trăiești zi de zi, s-a scris istorie.

Bucureștiul emană istorie, evoluție și dinamism prin toți porii, iar asta îl face un oraș atât de frumos.

Material realizat în cadrul Programului Cultural București-Centenar, cu sprijinul Primăriei Municipiului București, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.

Ce-am văzut și mi-a plăcut la FITS 2018

Deja știți faptul că Sibiul în timpului Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu e singurul loc în care merită să fii la începutul lunii iunie, așa că nu mă mai străduiesc să vă spun unde ar trebui să fiți weekendul următor, da?

Am stat 4 zile la Sibiu și am reușit să văd suficiente spectacole încât să reușesc să vă spun și vouă câteva cuvinte despre fiecare în parte. Vineri am văzut Limbo, un spectacol gândit ca o combinație între dans, muzică și circ contemporan. Oamenii sunt din Australia și își promovează show-ul cam așa: Don’t miss the show so hot, Madonna came twice. A fost bun. Atât de bun încât pe tipul care dansa step și avea o față atât de expresivă încât putea să joace lejer într-o reeditare a filmului Masca l-aș fi luat acasă. Bine, poate și pe doamna care scotea foc din plămâni, dar să nu mă spuneți, ok? Rămâne între noi, sper.

Pentru oamenii care nu știu, la FITS nu e vorba doar despre lucrurile minunate care se întâmplă în săli. E vorba și despre miile (poate zecile de mii) de oameni care trec pe străzile Sibiului începând cu ora 16, în fiecare zi de festival, și admiră câteva reprezentații de teatru stradal. Cred foarte tare că ceea ce deosebește FITS de FNT (Festivalul Național de Teatru) este tocmai componenta asta de interacțiune directă cu oamenii. Sibiul reușește an de an să creeze un mediu în care artiștii se apropie de oameni și oamenii de artiști, iar asta face ca oamenii să se apropie la rândul lor de teatru și să își dorească să intre și în săli. Dar despre asta vorbim în curând. Și despre vibe-ul pe care îl are orașul. Și despre asta trebuie să vorbim. Atât de multă politețe n-am mai văzut de mult. Uitasem cum e. Dar va urma. Să revenim.

Sâmbătă am văzut Povestea Prințesei Deocheate, noul spectacol regizat de Silviu Purcărete. Da, în caz că vă întrebați, nu, n-am văzut FAUST încă, pentru că de fiecare dată când se joacă îmi e complet imposibil să ajung. Povestea Prințesei Deocheate mi s-a părut că e pentru oamenii pasionați de culturile asiatice.  Nu vă dau spoilere, vă spun doar că sunt peste 30 de oameni pe scenă, iar în distribuție se află, the one and only Ofelia Popii. Spectacolul „Povestea prințesei deocheate” are la bază un scenariu semnat de Silviu Purcărete, care pornește de la piesa kabuki a lui Tsuruya Nanboku al IV-lea. Inspirat de această tradiție teatrală, Silviu Purcărete își propune să facă un spectacol european, folosind textul, regulile și spațiul kabuki, reinterpretate într-o manieră personală.

Duminică am văzut Yakish and Poopche o tragi-comedie pusă în scenă de o companie de teatru din Israel. În piesă este vorba de un el și o ea, ambii extrem de urâți, care nu-și găsesc perechea de ani de zile, dar care ar face orice pentru plăcerea de a avea un suflet drag lângă ei. Sau pentru plăcerea carnală. De fapt doar pentru plăcerea carnală. Cei doi tineri se întâlnesc prin intermediul unui pețitor, un fel de cupidor care n-a reușit în viață. Toată povestea piesei e ușor irelevantă, pentru că probabil oricum n-o să o puteți vedea pe nicăieri, așa că trecem direct la final. Finalul e destul de profund, pe scenă rămân doar cei doi miri, într-un pat, încercând să își accepte defectele pe care fiecare le purta pe umeri și, în definitiv, să se accepte pe ei așa cum sunt. Pentru că fericirea va fi întotdeauna despre alegerile și așteptările pe care noi le facem sau le avem.

Luni am văzut trei spectacole. Am început de la 16:00 cu EINE KLEINE NACHTMUSIC, un spectacol de dans contemporan regizat de maestrul Gigi Căciuleanu, un dansator pe care-l ador pur și simplu. One Man Show a fost Lari Giorgescu, un tip care-i atât de carismatic încât a reușit să mă introducă în povestea pe care o spunea el pe scenă din primele minute, deși nu venisem tocmai cu vibe bun acolo. Cred că n-ar trebui să vă spun decât faptul că, în momentul în care vedeți un afiș pe care scrie EINE KLEINE NACHTMUSIC, ar trebui să vă scotociți bine, bine buzunarele și să intrați la spectacol.

And last but not least, nu există FITS fără Gospel. Nu pentru mine cel puțin. Am văzut Gospel de două ori, duminică și luni. Oamenii de la London Community Gospel Choir, deși prezenți în număr de doua 6 membri la Sibiu, au reușit să umple de bună dispoziție sala în care cântau. Povestea cu Gospelul e veche. De prin 2014-’15, atunci când am intrat prima dată la un concert Gospel, întâmplătot tot în Sibiu și tot la Festivalul Internațional de Teatru. It’s love at first sight, iar dacă n-ați văzut Gospel până acum, eu cred că ar trebui urgent să rezolvați problema asta. Nu puneți întrebări, vă rog, doar mulțumiți-mi mai târziu, ok? Perfect!

Also, în ultima zi de festival pentru mine, adică luni, m-am jucat puțin și pe contul de Instagram al Festivalului. Ce-a ieșit, puteți vedea în link-ul ăsta.

Hai să vorbim un pic despre oamenii care ne-au descoperit și ajutat să creștem

Cred că în general vorbim prea puțin despre oamenii care ne-au descoperit și ne-au ajutat să creștem. Cu toții avem oameni din ăștia în viața noastră. Sunt persoane din școala generală, din liceu, din facultate, din familie, sau de oriunde altundeva. În general există pe traseul fiecăruia dintre noi niște oameni care ne schimbă radical cursul.

La mine lucrurile au început în 2012, în decembrie, cu un training care se numea pe vremea aia Leadership Autentic și era dezvoltat de Fundația Leaders, cu sprijinul Petrom. Acolo au fost doi oameni care mi-au schimbat un pic traseul pe care începusem să merg. Primul se numește Elena Pâslaru, un trainer care mi-a dat încrederea de care aveam nevoie să încep să fac lucruri în zona nonformalului. Da, probabil că în cazul în care ați lucrat cu Elena, știți cât de grea pare completarea acelui START, STOP, CONTINUĂ (până și faptul că după șase ani încă mai țin minte cum se numea rubrica aia ar trebui să îți dea de gândit, Elena!), dar era atât de drăguță încât n-aveai cum să te superi pe ea.

Al doilea om din camera aia de training care m-a ajutat a fost Georgiana Baciu, idolul meu multă vreme, idol și prietenă mai apoi. Pentru un puști de clasa a 10-a care nu făcuse mare lucru până atunci, faptul că întâlneam pe cineva care era cu doar un an mai mare decât mine și făcuse infinit mai multe lucruri. Ajuns acasă după prima zi de training, am avut un debate cu mine în care argumentul câștigător a fost cam așa: dacă Geo poate să facă toate lucrurile alea, pot și eu să fac măcar 10% din ceea ce face ea. Nu știu dacă am reușit asta, dar cu siguranță ăla a fost declicul și motivația de care aveam nevoie pentru a începe să organizez lucruri, iar o bună parte din dezvoltarea mea ulterioară i se datorează tot lui Geo.

În general cred foarte mult că oamenii se dezvoltă dacă au alți oameni de partea lor, oameni care să îi motiveze, să îi inspire, să îi asculte și să îi sprijine. Elena și Geo sunt doar două dintre exemplele pe care, din fericire, le-am tot avut în viața mea. Oameni senzaționali de la care am învățat nesperat de mult. Dezvoltarea fiecăruia dintre noi începe cu pași mici, dar e aprope imposibilă atunci când n-ai oameni care să te sprijine lângă tine.

Eu am găsit genul ăsta de oameni în Leaders și mi s-a părut întotdeauna că-i o comunitate care poate mișca lucrurile din loc. Cel mai nou program al lor se numește Leaders Experience și este primul accelerator de experiențe din România. În primă fază programul propune 5 zile unde vei avea parte de experiențe în situații reale, vei participa la simulări de business, vei afla poveștile a 4 lideri din domenii diferite și, cel mai important, vei avea dintr-odată o rețea de peste 30 de persoane pe care să te bazezi în căutările tale. 

După cele cinci zile urmează tot felul de provocări pentru tine, iar la finalul celor șase luni de program, probabil că vei putea spune că viața ta e măcar ușor schimbată. Mai multe detalii găsiți pe Leaders.ro, iar dacă aveți întrebări, feel free to ask și voi stresa mai departe oamenii care pot răspunde la ele.

Micu, zi tu ceva de programul ăsta. Haide, cum numai tu știi. Mă rog, mai știu și alții, dar doar pe tine te-am găsit disponibil acum.

Also, dacă îndrăznește cineva să spună ceva de poza de cover, va fi bătut cu ouă în piață, ziua în amiaza mare. Ne-am înțeles, da?

Ce piese noi mi-au plăcut săptămâna asta (I)

Dacă mă următiți și pe Instagram știți asta deja, dacă nu, well, vă spun acum. Pe story-ul de acolo am o secțiune care se numește „Aur„, în care pun piesele noi și foarte mișto (mbine, fie, mișto pentru gustul meu) pe care le găsesc. So, fără alte introduceri, haideți să vedem ce mi-a plăcut săptămâna asta. Poate o să vă placă și vouă ceva de aici:

OneRepublic ft. Logic – Start Again

Piesa asta e coloana sonoră de la noul sezon al 13 Reasons Why și mi se pare că se potrivește perfect cu unele lucruri pe care le simt în perioada asta. N-ar fi mișto să putem lua lucrurile de la capăt atunci când simțim că nu e calea corectă?

James Arthur – You Deserve Better

James Arthur mi se pare că are fix vocea aia pe care o poți recunoaște dintr-o mie. Piesa asta mi se pare că-i ușor de vară și că se duce spre „Let Her Go” ca mesaj, dar cu o linie melodică ceva, ceva mai veselă.

DOC – Focul feat. Deliric & Vlad Dobrescu

Noul album DOC e up peste tot de vreo două zile. E un manifest despre el și despre o redescoperire, mie așa mi se pare. Îmi plac mai multe piese de pe album, dar asta cu Deliric și Vlad Dobrescu mi se pare că e fix ce trebuie.

Shawn Mendes ‒ Where Were You In The Morning?

Shawn Mendes e genul ăla de artist care a apărut de nicăieri și care rupe cu orice melodie scoate. Când ascultați melodia asta închideți ochii și imaginați-vă pe plajă, dimineața, alături de persoana iubită. Cu plăcere

Maroon 5 – Girls Like You ft. Cardi B

În cazul în care vă întrebați dacă în viața asta există combinații dubioase care să sune și bine, well, acum avem răspunsul. Nu mi-aș fi imaginat acum vreo doi ani o combinație între Cardi B și Maroon 5. Ei bine, ea a venit și sună chiar bine.

Șiii, pentru că nu vă pot lăsa așa, trebuie să vă ofer o „bombonică” pentru final. So, bombonica de astăzi este… 

Da, e în regulă să mai credem în prinți și prințese câteodată

Ziua de ieri a fost una specială. Nu prea vezi la fiecare pas o nuntă care să implice cea mai cunoscută Casă Regală din lume. Pentru cei ce nu știu, Prințul Harry și (fosta) actrița(ă) Meghan Markle s-au căsătorit religios ieri, în capela St. George de pe domeniul Castelului Windsor. Probabil că ați reușit să vă ascundeți de știrea asta doar dacă n-ați deschis deloc vreun device. Altfel, în cazul în care ați făcut asta, probabil că toți prietenii, toate paginile importante, toată lumea din univers vorbea de asta.

Ei, și ca la orice eveniment major de pe planetă, am văzut destul de mulți oameni care se plângeau că e prea multă regalitate pe Facebook zilele astea și să se mai termine cu evenimentul ăsta. Înainte, câteva cifre:
– se presupune că nunta regală a fost urmărită, la nivel internațional, de peste 2 miliarde de oameni;
– peste 100.000 de oameni au fost pe străzi pentru a sărbători nunta celor 2;
toate televiziunile importante din lume au avut ediții speciale dedicate evenimentului;
– peste 1 milion de oameni s-au uitat live, pe YouTube, la nunta regală.

Acum vreo două zile vedeam pe CNN un reportaj făcut cu oamenii străzii din Londra. Unul dintre ei spunea că, deși el nu are foarte multe lucruri pentru care să se bucure, își dă seama de faptul că acestă Casă Regală e legătura dintre popor și istorie și că, în definitiv, el va fi unul dintre oamenii care va saluta proaspeții miri în drum spre Buckingham Palace.

Cred foarte tare că, la un moment dat, trebuie să ne dăm voie să visăm. Și mai cred că probabil fiecare dintre noi am avut măcar un vis despre modul în care am fi trăit dacă în loc de viața pe care o avem acum, ne-am fi născut într-o familie cu „sânge albastru”. Ceea ce se întâmplă la fiecare nuntă regală fix asta reprezintă. De asta stăm lipiți de televizor sau de ecranul laptopului/telefonului ore întregi să vedem câteva cadre de la o nuntă. Pentru că, în subconștient, suntem îmbrăcați la patru ace și visăm că suntem acolo, între prinți și prințese.

Da, e ok să visăm. Da, e ok să stăm ore la rând să vedem o nuntă cu care, altfel, nu prea avem nimic în comun. Da, e uman să facem asta și da, fie că ne vine să credem sau nu, unele lucruri vor rămâne cu siguranță în istorie, iar momentul ăsta va fi menționat pe undeva. Noi am trăit istoria. Așa, cu prinți și prințese mai de secolul XXI. Și David Beckham. Nu-l putem uita pe el.

Vă las cu câteva poze de la nunta asta:

https://twitter.com/mmarklefancom/status/997783093938479105

Mihaela Buzărnescu și curajul de a nu renunța

De multe ori ne plângem, sau auzim oameni care se plâng de faptul că au ajuns într-un punct al vieții în care, orice ar face, nu pot reuși. Am avut și eu o perioadă în care simțeam că toate lucrurile pe care le fac sunt în zadar și că, în principiu, inacțiunea sau renunțarea sunt cele două căi prin care poți rezolva lucrurile.

Doar că nu-i chiar așa. Aproape niciodată nu-i. Astăzi vă povestesc un pic despre Mihaela Buzărnescu și despre curajul de a nu ceda. Statisticile WTA încep să vorbească despre Mihaela de prin 2004, atunci când câștiga două turnee relativ mici de la noi, adică turneele ITF de la Pitești și Brașov. 

De prin 2005 și până prin 2012, Buzărnescu participă la turnee mici, atât în țară, cât și în afara ei, dar nu reușește să strângă foarte multe puncte. În 2013 se accidentează la genunchi, așa că ratează complet sezonul 2013 și revine în 2014, spre finalul anului, câștigând doar un turneu la București. În timpul ăsta, Mihaela devine doctor în cadrul Universității Naționale de Educație Fizică și Sport.

În 2016, după turneul de la Rio, accidentarea Mihaelei revine, așa că stă din nou șase luni pe bară. Anul 2017 o găsește pe Mihaela pe locul 541 mondial, fără vreun orizont foarte clar de așteptări. Dar probabil că ea știe ceva, așa că, în prima jumătate a anului începe ușor, muncitorește, cu meciuri din alea marca Simona Halep, adică începute foarte bine și terminate foarte prost, sau invers. 

Pe la jumătatea anului, însă, ceva se schimbă. Mihaela începe să câștige din ce în ce mai multe meciuri și termină anul cu un bilanț complet nesperat: 70 de victorii din 93 de meciuri. În a doua parte a lui 2017 Mihaela a câștigat nu mai puțin de 7 titluri ITF (Ungaria, Turcia, Spania, Germania, Marea Britanie, Franța și Japonia). În același timp, Mihaela ajunge pentru prima dată pe tabloul principal al unei competiții de Grand Slam (US OPEN) și pentru prima dată în semifinala unei competiții WTA, în Austria.  Toate astea au dus-o pe Mihaela de pe locul 541 în lume la început de 2017, pe locul 56 în lume la finele lui. 

Mihaela a fost convocată anul ăsta în echipa de FED CUP a României, a ajuns în finala unui turneu WTA, și acum este în finalele turneului de la Praga. (da, și în cea de simplu, și în cea de dublu).

De luni, Mihaela Buzărnescu va ocupa locul 32 mondial și, indiferent de ce se va întâmpla în finala de la Praga, va fi a doua cea mai bine poziționată reprezentantă a României, după Simona Halep. Pentru că da, așa-i în tenis și-n viață: atunci când nu renunți și tragi de tine cât de mult poți, lucrurile vor avea sens la un moment dat. Mult sens.

__________________________________________

Mihael Buzărnescu a împlinit astăzi 30 de ani și a câștigat până acum ceva mai bine de jumătate de milion de dolari din tenis și aproape 200.000 în acest an. 

Sursă foto: Treizecizero.ro

Referendumul pentru familia tradițională, acestă petardă care va despărți din nou România

Despre referendumul pentru redefinirea familiei am mai scris. Totuși, pentru cine a fost plecat din univers în ultimii doi ani, lucrurile stau cam așa: după o amplă campanie de strângere de semnături și cu largul concurs al mai multor culte religioase din România, Coaliția pentru Familie, împreună cu, se presupune, alți trei milioane de oameni, au depus o inițiativă legislativă la Parlamentul României pentru ca familia să nu mai fie definită în Constituție ca fiind „uniunea liber consimţită dintre soți”, ci ca „uniunea liber consimţită dintre un bărbat și o femeie”. Statul Român dă dreptul, prin Constituție, cetățenilor săi să propună inițiative legislative, dacă acestea sunt susținute de peste 100.000 de mii de semnături.

Ei bine, astea-s faptele de până acum. Ajungând în prezent, adică ziua de 16 aprilie 2018, vedem faptul că Partidul Social Democrat, cel mai mare partid din România, anunță un „mare” miting de susținere a „familiei tradiționale”. Acesta urmează să se desfășoare în a doua jumătate a lunii mai, la București,  și va fi, conform spuselor lui Liviu Dragnea, „mare, mare”. Probabil că PSD visează un milion de oameni în stradă.

Poate merita spus ceva mai devreme, dar spun acum. În România căsătoriile între persoane de același sex nu se pot oficia, codul civil fiind cel care stipulează clar faptul că atunci când vorbim de căsătorii, acestea se „încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora”. 

Referendumul ăsta nu rezolvă o problemă reală pe care românii o resimt, dar face extrem de bine două lucruri:

  1. Ne face să uităm pentru o perioadă destul de lungă (campania pentru referendum trebuie să fie de 30 de zile plus scandalul de înainte și după, deci aproape două luni) că România are niște probleme enorme și că n-are de gând să și le rezolve. În România familiei tradiționale, violența domestică este la cel mai înalt nivel din Europa, adică bărbații își bat femeile non-stop, oricând, oriunde și pentru orice motiv. În România familiei tradiționale bolnavii sunt condamnați la moarte, iar dacă ai neșanșa să fii diagnosticat cu cancer, statul începe să se uite în cu totul altă parte, neasigurând medicamentele necesare supraviețuirii. În România familiei tradiționale, statul dă greș constant în a avea grijă de cei mai vulnerabili dintre cetățenii săi. În România familiei tradiționale, 3 spre 4 milioane de oameni au emigrat spre țări unde le este mai bine și unde simt că își pot face un viitor. În România asta, unde suntem din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai îmbătrâniți, ne vom lupta ca niște orbi între noi, pentru o temă care nu-i aproape deloc importantă pentru noi. Ceea ce mă conduce la puntul 2.
  2. Referendumul ăsta ne va face să fim mai dezbinați. Noi, ca societate. Va amesteca din nou tabere, va rupe din nou prietenii, vor fi din nou familii care se vor certa la masă. După 2017, anul în care sute de mii de oameni au ieșit pe străzi în marile orașe, realitatea este că România a rămas extrem de divizată. Unii au impresia că ceilalți le-au furat viitorul, iar ceilalți au impresia că acești „unii” au încercat să le fure votul. După referendumul ăsta, România va fi și mai divizată. Și ceva îmi spune că din aceste mici falii rezultate, România nu-și va mai reveni prea curând.

Visez la o societate în care fiecare om poate crede ceea ce vrea și fiecare om poate acționa fix cum simte, atât timp cât acesta nu deranjează liniștea celor din jur. Cred într-o societate în care toți suntem egali, iar dacă eu mă pot căsătorii cu dragostea vieții mele atunci când va fi cazul, atunci să o poată face și prietenii mei care nu-mi împărtășesc orientările sexuale. 

Constituția ar trebui să fie despre libertăți, despre cât de incluziv e statul și despre faptul că toți suntem membri egali ai cetății, indiferent de religie, vârstă, sex sau orientare sexuală. În definitiv, suntem toți români, iar în anul centenarului, discuția despre excluderea unor persoane și trimiterea lor la colț, nu e chiar lucrul cel mai înțelept pe care îl putem face.

Cum este, de fapt, experiența Erasmus Plus – Victor Micu (III)

Pe Victor îl cunosc de câțiva ani și recunosc acum, în fața întregului internet, că n-am avut încredere în el. Deloc. Bine, eu n-am încredere în general, dar aici chiar nu părea că-s eu de vină. 

În fine, timpul a trecut, drumurile noastre s-au despărțit (descriere dramatică, da) și cumva, habar n-am cum, lucrurile au început să meargă între noi. Nu m-a scos încă la suc și nici nu mi-a adus ciocolată din Lisabona, dar cred că se rezolvă și asta până la urmă. Oricum, copiii de la Slatina știu deja că eu mă las greu și până nu-mi pune un inel pe mână nici nu discutăm.

Revenind la lucruri serioase, Victor e un tip mișto, care a făcut și face în continuare multe chestii tari, s-a ocupat în trecut de Academia Atelierul Digital de la Google, iar acum e din nou în Potugalia. Ce face el acolo și cum a fost experiența Erasmus + pentru el, aflăm împreună, mai jos.

Haideți să-ncepem!

 1.La ce universitate și la ce facultate ai făcut schimbul de experiență?

Am plecat de la IMSA (Ingineria și Managementul Sistemelor de Afaceri), un master de la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Universitatea Politehnica București, și am ajuns la FCT (Faculdade de Ciências e Tecnologia) din Nova University of Lisbon, la un master pe Computer and Electrical Engineering.

Răspunsul scurt: Mi-am petrecut al 2-lea an de master la FCT din Nova University of Lisbon.

2. Care au fost primele lucruri pe care le-ai remarcat atunci când ai ajuns acolo? Ce anume ai simțit că se întâmpla diferit față de România?

Dacă stau să mă gândesc bine la primele impresii din prima săptămână, pot să spun că am rămas surprins de căminul în care am ajuns. Aveam cameră solo, curată, cu baia împărțită cu alți doi băieți, securitate la recepție, camere de filmat afară, zonă de relaxare și de joacă. Peste toate astea aveam și femei de serviciu care curățau tot ce era la comun în fiecare zi (bucătării, holuri, etc.)

Alt șoc mi l-am luat cu transportul. Mi-a luat undeva la 2 săptămâni să înțeleg cu totul cum merge tot sistemul de transport în Lisabona. Au foarte multe combinații de carduri, zone, bilete, companii, metode de încărcare…nu vrei să știi.

În schimb după câteva săptămâni mi-am dat seama că cele mai mari diferențe sunt la vreme – am mers la plaja până la final de noiembrie, la supermarket – nu am găsit telemea și cremvuști nicăieri, și la universitate – profesorii chiar erau de treabă, comunicau cu noi și facultatea în sine organiza foarte multe evenimente pentru studenți, precum concerte, târguri, competiții, cursuri extra-curriculare, etc.

Iar viața de noapte în oraș este de neîntrecut. Poți petrece 7 zile din 7, iar în ‘Centrul Vechi’ de la ei – Bairro Alto – poți merge în fiecare seară să gasești sute de oameni care stau cu berea în mână pe strada la o vorbă, un cântec, o caterincă.

 

3. Dacă ai fi putut, ai fi rămas să studiezi în continuare acolo? De ce?

Am putut și am rămas. Am reușit în cateva luni de zile să îmi fac foarte mulți prieteni, atât portughezi, cât și Erasmuși din toate colțurile lumii, iar asta m-a făcut să mă simt ca acasă. Deși mi-am găsit și aici de muncă și în continuare activez și pe alte proiecte, n-am mai simțit aceeași presiune ca acasă și nici același stres. Am reușit să călătoresc mai mult, să mă relaxez mai mult, să mă simt mai liber…iar ăsta e impactul pe care Portugalia îl are asupra multora din jurul meu.

4. Care-s primele trei cuvinte care-ți vin în minte atunci când te gândești la experiența ta cu Erasmus +?

Libertate, travel, prieteni (sau socializare, cum vrei să o numești).

5. După experiența asta, care-s lucrurile pe care le-ai schimba în sistemul educațional din România? (Dacă-s extrem de multe, dă-mi primele trei)

Aș produce multe, multe schimbări și am idei care n-au fost provocate de experiența de aici, dar dacă e să mă rezum la ce am văzut în Lisabona și mi-a placut:

  • Profesori care să și asculte, nu doar să vorbească – am întâlnit aici profesori care chiar ascultă și îți cer părerea fără să te critice sau să ți-o închidă dacă nu e aliniată cu perspectiva lor. Profesori care veneau cu jocuri aplicate pe studiul făcut la clasă, doar ca să stimuleze studenții și să facă orele mai atractive. Profesori care aveau slide-urile aliniate și ordonate astfel încât să înțelegi ce înveți acasă, chiar dacă stilul încă e vechi.
  • Spiritul studențesc, unde e? – aici am rămas șocat când am văzut cât accent se pune pe student. Facultatea organizează excursii, târguri, concerte, competiții, cursuri extracurriculare, pe care nu trebuie să le delege unor asociații studențesti sau pe care să le facă în grabă. De asemenea, lusitanii o au în sânge pentru că în fiecare an au botezul pentru boboci, iar asta înseamnă că toți cei care intră în anul I sunt provocați de cei mai mari, în mod organizat, să facă tot felul de provocări. Asta se întâmplă în toată țara pentru cel puțin o lună la început de an și se întamplă în mod public: pe holurile facultății, în campus, pe străzile orașului, peste tot! Și nimeni nu zice nimic, toată lumea se comportă normal, ba chiar se opresc să facă poze sau să încurajeze. Toată treaba are o întreagă poveste în spate și de aici s-a inspirat și J.K. Rolling pentru unele bucăți din Harry Potter. De exemplu, studenții mai mari care dau provocări, sunt îmbrăcați în robe lungi și negre, cu haine negre pe dedesubt, exact ca în Harry Potter.
  • Curricula personalizata – am observat aici că studenții își pot alege singuri ce cursuri vor să urmeze ca să-și îndeplinească norma de puncte credit per semestru, iar asta mi se pare foarte tare. Dacă tot te pui pe învățat un semestru, măcar să-ți alegi singur ce vrei să faci.

6. Când ai revenit în România, care au fost șocurile pe care le-ai avut?

Am venit doar pentru o săptămână să-mi fac actele pentru semestrul II, iar primul șoc a fost să aud Română pe strada :)). Am fost obișnuit să tresar dacă auzeam Română, pentru că na, așa se întâmplă dupa 5 luni de limbă străină. Also, primele 2 zile îmi venea să raspund în Portugheza la magazin, pentru că nu eram atent și stăteam pe telefon.

Ce m-a surprins plăcut a fost și numărul de cafele, ședințe, întrevederi pe care le-am avut. Nu am avut nici măcar o oră liberă, iar asta mi-a adus aminte de stilul vechi pe care îl aveam, cu mișcare continuă (dar și acum sunt la fel, doar ca am și viață socială :)) ).

7. Sunt studenții din străinătate diferiți față de cei din România? (incluzând aici ORICE aspect care-ți trece ție prin minte)

Depinde din ce colț al lumii vin. Cei din Vest sunt mult mai deschiși, mai sociabili, mai petrecăreți. Nordicii sunt mai calmi puțin, mai calculați, mai punctuali, dar la fel de deschiși. Cei din Est au doza lor de nebunie și îți dai seama din start de unde sunt, după accent sau după gradul de nebunie. Mi se pare că Erasmusul te și împinge foarte mult să te schimbi și să fii mult mai deschis față de cum ești de obicei, pentru că mulți vin aici singuri și ca să se adapteze și să-și facă prieteni, trebuie să iasă din zona de confort și să socializeze. Așa toți sunt foarte amabili, vorbăreți, easy-going și așa mai departe.

Dacă e vorba de școală, Erasmușii sunt mai mult pe distracție, deci școala nu ne-a stresat prea mult, dar toți și-au făcut proiectele și examenele la timp.

8. Dar profesorii? Cum interacționează ei cu studenții?

Pun întrebări, ascultă ce le zici, te încurajează să vii cu propriile idei, caută să-ți aducă la clasa cât mai multe cazuri practice sau de actualitate, cu date din prezent și nu de când s-au născut ei.

9. Care-s cele trei lucruri pe care un student care pleacă prin intermediul Erasmus+ ar trebui să le facă?

Cel mai important – TRAVEL! Sunt atâtea șanse de călătorit atât în țara gazdă, cât și în jurul ei. Acum depinde și de țară, pentru că Portugalia e ieftină și îți permite, dar în altele de abia dacă ai bani de pâine.

Următorul lucru ar fi să meargă la cât mai multe evenimente și să cunoască cât mai mulți oameni. Poți învăța atâtea lucruri de la un om care a împărțit altă țară, altă limbă și altă cultură față de tine. Toată experiența poate fi ca o tabără de vară în care înveți puțin din fiecare țară, în timp ce te distrezi cu toată lumea.

Și al 3-lea ar fi un Survival Kit să zic așa: cum să gătești, cum să vorbești și cum să-ți controlezi finanțele că să nu trăiești din roșii și pateu la final de semestru.

  1. Care-s cele mai importante lucruri cu care crezi că ai rămas după experiența Erasmus +?

Curajul de a explora lumea de unul singur și multe prieteni în diferite țări pe care știu că pot să-i vizitez oricând. De asemenea, pe mine m-a ajutat să mă deconectez de la ce aveam în România și de la ce se întâmpla acolo și să-mi dau seama că lumea e mult mai mare față de granița în care am crescut. Sunt atâtea lucruri de văzut, atâția oameni de cunoscut, atâtea probleme de aflat și atâtea soluții de explorat, încât e păcat să rămâi într-un singur loc pentru foarte mult timp, cel puțin atunci când ești tânăr și îți permiți să faci pe nomadul.

 

5 întrebări scurte și-ai scăpat de mine:

1.Cum sunt petrecerile studențești în afară? Cât de mult se bea?

Depinde pe la care nimerești, dar majoritatea sunt faine, tocmai pentru că sunt internaționale și fiecare vine cu idei sau tradiții pe care să le încerce toată lumea. Asta cu băutura e întrebare capcană, mai ales că se știu barurile în care berea la 0.5L e 1€ :))

2. Ai repeta experiența asta în alt oraș?

Cu siguranță. Aș mai face asta 1-2 ani de acum încolo. Îmi pare rău că nu am fost cu Erasmus și când eram la licență și a trebuit să aștept masterul pentru asta.

3. Care a fost primul lucru pe care l-ai mâncat când ai ajuns acasă?

KFC și apoi Dristor – old habits die hard, mai ales că aici nici nu se apropie kebab-ul la valoarea celui din România. Aici cel mai bun kebab e echivalentul ăluia de îl găsim la un colț de bloc, care arată bine de afară, dar sosul mereu ți s-a părut dubios. Iar KFC-ul de aici are gust de plastic.

4. Care-a fost cea mai mișto amintire din toată experiența asta?

Cred că excursiile cu câte 100-200 de studenți prin diferite orașe au făcut experiența mai picantă. E nebunie continuă și cunoști foarte mulți oameni.

5. Dacă ai putea, care ar fi primul lucru pe care l-ai transfera de mâine în sistemul educațional din România?

Mai multe experiențe practice, cursuri mai interactive și actualizate la ce se întâmplă în prezent și ce se va întâmpla în viitor și profesori care își dau interesul să formeze omul de mâine. Nu zic că toți sunt la fel, că am întâlnit foarte mulți profesori care m-au inspirat și m-au ajutat, dar am întâlnit la fel de mulți care mi-au tăiat craca de sub picioare și mi-au luat toată energia.

Pwp all,

Micu