Mâine începe școala. Câte motive de bucurie avem?

Mâine începe din nou școala, dar avem aceleași probleme pe care le avem de ani de zile. Școala începe, pentru zeci de mii de copii, într-o insecuritate demnă de un stat aflat la capătul lumii. Avem 4221 de școli fără avize și autorizații de funcționare (conform MENCȘ), iar, preponderent în mediul rural, sunt școli care nu au grupuri sanitare, sau, mai rău, abia stau în picioare.

Pe lângă infrastructura deplorabilă, există o scădere dramatică în rândul celor care reușesc să treacă ”examenul maturității” (cam ironic, nu?). Anul trecut peste 40.000 de mii de tineri n-au reușit să ia, cumulat, nota 6. 40.000 de mii de oameni pentru care nu exită vreun fel de strategie și care se vor pierde undeva pe drum.

Școala mai începe în multe locuri fără profesori sau cu profesori suplinitori.  În general mulți dintre ei n-au reușit să treacă examenul de definitivat, deci n-au reușit să dovedească faptul că au abilitățile și cunoștințele necesare pentru a preda la catedră. În condițiile astea, nu știu cum ar putea să le insufle copiilor plăcerea de a învăța, dar nu sunt aici pentru a trage concluzii.

Școala începe cu decontul transportului școlar sub 50%, măsură ce a dus abandonul școlar la cote greu de imaginat într-un stat european. Începe, deci, cu foarte mulți copii pentru care nu se asigură măcar transportul spre școală, nemaivorbind de rechizite sau manuale.

Un ultim lucru ciudat, în multitudinea de lucruri ciudate, este că școala începe într-un cadru deloc propice învățării. Statisticile arată că majoritatea copiilor văd școala ca pe o corvoadă, iar cele 4, 5, 6 sau 7 ore pe care le petrec acolo îi fac extrem de nefericiți.

Cu toate astea, mâine veți auzi discursuri din partea politicienilor (Dacă n-au fost prezenți la deschiderile trecute de an școlar, fiți siguri că vor veni acum. Nu de alta, dar campania electorală e după colț.) ce vă vor spune cât de bine au avut grijă de școlile pe care le-au avut sub patronaj, cât de mult s-au ocupat ca viața elevilor să fie bună și, în principiu, cât de mult merită să mai primească încă un mandat din partea noastră.
Unii poate au făcut asta, personal am chiar exemple concrete, dar majoritatea aleșilor n-au dat doi bani pe educație. S-au ascuns întotdeauna după sintagma ”Nu sunt bani” și le-a fost de ajuns.

Da, poate nu sunt bani. Dar ghiciți ce? Dacă nu o să investim în educația copiilor noștri, nici nu o să avem vreodată bani. Știți voi, c-așa-i circuitul banului în natură. Educația a fost și este prioritate declarată a fiecărui Guvern și al fiecărui Președinte al României. Cât de mult contează asta? Istoria recentă ne dovedește că nu foarte mult. Hai, poate de data asta ne iese.

Comments

comments

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *