De ce suntem timizi la prima interacțiune cu persoana pe care o placem

Întrebam acum câteva săptămâni pe Instagram cum anume se simt oamenii atunci când întâlnesc pentru prima dată pe cineva de care le place. Știți deja. Atunci când vorbim de sentimente, mai ales dacă îi și include, oamenii tind să nu fie neapărat ghidați de creier în deciziile pe care le iau.

Am întrebat pe Instagram cum anume s-ar descrie oamenii în primele conversații cu persoana pe care o plac. Aproape previzibil, 65% din persoane se declară ca fiind timide, în timp ce restul se declară a fi foarte sigure pe poziții. Am  primit și câteva opinii între, dar o să ne limităm la analiza procentelor ăstora și la a vă spune ceva din experiența personală. 

Deși în viața reală o bună parte din oamenii care au răspuns mai sus ar putea fi descriși ca fiind extrem de siguri pe ei, reușind să vorbească fără prea mari emoții cu un CEO de mare companie, când vine vorba de omul pentru care are ceva sentimente, lucrurile se schimbă. Se schimbă pentru că suntem oameni, iar în majoritatea cazurilor avem idealuri mai mari decât cariera în sine. Mulți dintre noi visăm la o viață  liniștită, într-un loc drăguț, înconjurați de mulți, mulți nepoți care să ne sufoce cu energia pe care o au.

Ori viața aia nu se poate obține decât în momentul în care îl găsești pe cel/cea pe care ai visat-o toată viața. Știu că de multe ori nu pare, dar eu sunt în general un tip extrem, dar extrem de timid. Prima dată când mi-a zis cineva că unei fete îi place de mine, eu fiind în clasa a VI-a, iar ea în clasa a VII-a, pe lângă faptul că am dat, din cauza emoțiilor, un număr greșit de telefon, am mai trecut și pe lângă ea fără să spun nimic, pentru că efectiv îmi tremurau atât vocea, cât și genunchii, iar pulsul deja semăna cu cel dintr-un meci al Simonei Halep, adică era la cer. Pentru cei mai tineri, cei care n-au prins epoca aia, cei care faceți acum 18 ani, deși aveți un 2 în față atunci când vorbim de ani, pe atunci nu vorbeai tu direct cu ea/el. Vorbea o prietenă cu ea/el, abia apoi intrai și tu pe fir. Ah, da, și 100 de SMS-uri erau 1 $. La fel  și 100 de MB. Vremuri grele, asta vreau să spun.

Problema asta am mai avut-o ceva timp după aceea, prima mea prietenă mai serioasă s-a ținut efectiv de capul meu vreo câteva săptămâni până ca eu să mă simt confortabil cu ideea de a fi într-o relație. Nu-s psiholog, în familie sor-mea se ocupă cu partea asta, dar cred că era un amalgam de nesiguranță, combinată cu o ieșire din zona de confort.

Dacă îmi analizez acum comportamentul, cred că-i mult schimbat, dar nu de tot. Deși în exterior par super sigur pe mine și pe conversația care se întreprinde, în adâncul sufletului, ceva acolo, din copilul de clasa a VI-a, a rămas. Încă am sentimentul ăla de stânjeneală pentru câteva minute, încă îmi e frică să nu fac pași greșiți, încă am fobia unei întâlniri în care nu ne spunem nimic și în care ne uităm amândoi pe pereții cafenelei. Da, am avut și întâlniri din astea. Not funny. Not good. Not.

Cred că suntem timizi/nesiguri în primele întâlniri pentru că ne e frică. Ne e frică să nu o dăm în bară, ne e frică de penibil, ne e frică de faptul că putem spune lucruri pe care apoi să le regretăm, ne e frică de momentul în care, luați de val, ne deschidem prea tare și prea devreme, în fața unui om pe care nu-l cunoaștem în mod deosebit, dar pe care l-am lua acasă ca să adormim în brațele lui. Și de fapt aici e cheia. Pentru că în general nu ne pierdem cu Firea (hai, e clasică deja) în fața persoanelor cu care interacționăm zi de zi. Ne pierdem cu firea în fața prințului pe cal alb, sau în fața prinețesei blonde care-și coboară părul din turn pentru a se salva. Adică cea care va fi mama copiilor noștri, sau bunicul nepoților noștri.

Nu știu cum să trecem peste asta. N-am învățat încă și probabil că nici nu o să învăț. Cred că, în cazul în care n-aș mai avea emoții, probabil că nu mi-ar mai păsa foarte tare, dar mă bucur că am reușit să îmi găsesc cuvintele chiar și în situații în care acum câțiva ani n-aș fi reușit să găsesc nimic altceva decât o tăcere inteligentă. Știu că tăcerea e de aur, dar probabil că nu și în cazul relațiilor.

Comments

comments

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *