Cum racolează japonezii religioși enoriași pe holurile ASE

Eu sunt un om bun. Serios. Știu că nu pare, dar dacă văd oameni care au nevoie de ajutor, chiar și unul micuț, voi fi în prima linie să ajut. Asta poate să aibă și consecințe foarte proaste.

Fiți atenție. E un peisaj suprarealist, pe care nici eu nu-l credeam în timp ce se întâmpla. So, holurile ASE, eu trecând ca o floricică dintr-o clădire în alta, cu scopul de a ajunge la radio. Doar că planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, știm deja asta, așa că pe culoar mă oprește un domn asiatic (voi afla mai târziu că era japonez), destul de tinerel, care îmi spune că are nevoie de cineva care să-l asculte, pentru că trebuie să predice în limba română, iar eu să îi ofer feedback-ul meu în momentul în care înțeleg ceea ce îmi spune.

Practic mi-a vândut povestea fetiței care are nevoie de o haină cu blană, de care vorbea maestrul Dinică în „Filantropica”, iar eu cum sunt un suflet slab și sensibil atunci când vorbim de japonezii religioși, am mușcat momeala, așa că accept. 

„- Dar să știi că nu am prea mult timp, îmi cer scuze. Cât o să dureze?
– La ce vă referiți?
– Cât o să dureze. Minute.
– Cât timp aveți?
– Nu foarte mult. Maximum cinci minute.”

Iar după replica asta scoate o Biblie, plină de însemnări și să pregătește să predice. Îi spun că probabil nu o să avem timp pentru asta, pune Biblia înapoi în ghiozdan și apelează la tehnologie. Îmi pune o tabletă în față:

„O să țină doar trei minute, iar apoi o să te ascult să văd ce ați înțeles.”

Zâmbesc, îmi spun că din moment ce am intrat în horă trebuie să și joc, așa că accept. Mă uit tâmp trei minute la filmuleț doar cu un singur gând în cap: „Ce-am făcut atât de rău atunci când eram mic de mă pedepsește divinitatea atât de tare?” Video-ul se încheie, eu am aceeași față de tâmp, mi se iar tableta din mână, se pune din nou în rucsac și vine invariabil întrebarea: „Ce ați înțeles?”

Îmi place să cred că sunt un om care are replică la majoritatea lucrurilor care vin peste mine, dar de data asta am rămas nemișcat, fără gânduri în cap și cu nevoia acută de a-mi spăla cu ceva păcatele pe care le-am făcut în viața asta. 

Tipul se prinde că-s cam prostuț așa și că nu și-a ales bine victima, așa că mă ia altfel:

„Ce înseamnă Elohim?”

În continuare, trăsnit fiind, bâigui un răspuns care nu pare să-l satisfacă pe japonez, care și-a pus pe față o grimasă care sugera lehamite. Probabil și el se întreba cu ce o fi greșit în copilărie de m-a găsit tocmai pe mine, neatentul universității.  Vede că nu merge în vreun fel și că nu poate scoate nici măcar un răspuns corect de la mine, așa că scoate din „joben” un fel de manual. Zic „joben” pentru că efectiv a fost un magician. Nu m-am prins de unde l-a scos. 

În fine, deschide manualul improvizat la capitolul pe care aparent trebuia să-l învăț și începe să îmi arate cu degetul, ca pentru elevul ăla repetent din clasă cu care ești indulgent pentru că nu vrei să-ți bați capul cu el pe vară și începe:

„- Elohim. Ce înseamnă Elohim? Elohim înseamnă mai mulți Dumnezei.
– Aham.
– Dar noi știm că există trei Dumnezei, nu-i așa?
– Nu știu.
– Da, așa scrie în Biblie. Că sunt trei: Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, spune el în timp ce îi reapare lehamitea pe față.
– Așa.
– Păi fii atent, spune asta pe un ton superior, ca și cum mi-ar spune un super secret, pe care mi-l poate spune o singură dată, iar dacă nu-l rețin, voi regreta pentru tot restul vieții.
– Sunt, după care încerc să-mi opresc râsul și încep să tușesc, pentru că efectiv nu-mi venea să cred cât de suprarealistă e toată întâmplarea asta. Cum stăm noi pe holurile facultății și aud despre Dumnezei de la un japonez convertit la românism.
– Așa. Sunt doi Dumnezei. Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Mama. Știu că vouă nu vi s-a zis până acum de cel de-al doilea Dumnezeu, dar el există, este o taină și va veni în momentul în care lumea va trebui salvată de la pieire.”

Probabil că încă nu par foarte pătruns de informațiile primite, așa că în momentul în care îi zic faptul că timpul pe care îl alocasem pentru faptul că-s eu un om bun s-a cam terminat, se vede o eliberare pe fața lui. 

Mă roagă să îi dau un număr de telefon, îi spun că nu dau numărul de telefon oricui și îl rog să îmi dea o adresă de mail și îl voi contacta eu. Ca la un interviu de angajare atunci când HR-ul știe că nu te va mai suna niciodată, dar îți dă ceva speranțe.  Îmi intinde o carte de vizită și îmi spune:

„Pari un om bun. Ar trebui să vii la noi la Biserică să aprofundezi tainele credinței. Suntem pe strada …, aproape de Unirii. Super central și ușor de ajuns.”

Plec de acolo cu strângere fermă de mână și cu nevoie de confirmare. Sper din sulfet că m-am descurcat bine la interviu, că i-a plăcut de mine și că, deși nu are cum să mă contacteze, va vorbi despre mine și despre răbdarea mea.

Asta a fost, dragii mei, povestea unui japonez venit în România ca să propovăduiască pacea pe pământ. Sau ceva așa.

Comments

comments

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *