Serile Teatrului Studențesc sau maraton de teatru tânăr în București

Da, știu că a trecut aproape jumătate de an de când a XVIII-a ediție a Festivalului Național „Serile Teatrului Studentesc” a avut loc, dar pe atunci n-aveam blog, deci n-am avut unde să îmi scriu impresiile. Așa că o fac acum.

În cifre, STS a arătat așa: 14 trupe de teatru pe parcursul celor 5 zile, câteva zeci bune de voluntari ce au avut grijă ca totul să fie în regulă, peste 500 de spectatori în fiecare seară și un juriu numeros format din actori precum Vlad Corbeanu, Cristi Martin sau Vlad Rădescu.

Sigur, cifrele sunt importante, dar nu semnifică nimic dacă nu sunt puse în context. Iar contextul spune că timp de 5 seri, tinerii au consumat teatru jucat de oameni de vârsta lor și au avut ocazia să cunoască o nouă generație de actori ce vor popula teatrele românești în scurt timp. STS a fost de-a lungul timpului ocazia perfectă pentru actorii tineri să se descopere, să inoveze și să crească direct pe scenă, în fața unui public numeros. Atmosfera de la STS cred că a fost foarte bine surprinsă în reportajul PRO TV (pe care îl puteți vedea aici). Normal, acolo au fost surprinse și cozile imense, dar ăsta nu poate fi decât un lucru bun. Înseamnă că nevoia de teatru și de piese bune este încă foarte mare, iar evenimentul ăsta își găsește menirea în peisajul destul de aglomerat al culturii din București.

Peste toate, STS a însemnat emoție și cred că ăsta a fost marele plus al acestui maraton cultural. De la piesă la piesă spectatorii au experimentat un adevărat carusel al sentimentelor, trecând de la râs cu lacrimi, la întrebări existențiale despre sine și despre lumea în care trăim.

13062207_1400458956928330_8285149107088679604_n

N-am văzut toate piesele, dar, personal, ”Ambrios”, piesă jucată de oamenii de la Cuibul Artiștilor, mi s-a părut cea mai bună piesă pe care am văzut-o recent, depășită în topul meu doar de ”Paganini” de la Teatrul Metropolis. Impresiile pe care le-am avut atunci le puteți citi aici. ”Ambrios” a fost prima piesă  dintr-o zi extrem de aglomerată. Au fost alte trei spectacole în program, iar publicul a stat până spre miezul nopții ca să și vadă ultima piesă, ”Almost mâine”, pusă în scenă de Trupa nr. 9. Pentru că asta face STS: aduce mulți oameni sub același acoperiș pentru a se bucura de seri pline de cultură.

Mai cred, de asemenea, că STS este despre echipă și prietenii, iar dacă vorbim de echipă, oamenii din SiSC (Sindicatul Studenților din Cibernetică) merită toate laudele. Sigur, au mai fost sincope în organizare, dar au fost prea mici ca să conteze. Pe mulți dintre ei îi cunosc și știu că au lucrat de dimineața până seara multe săptămâni la rând ca acest eveniment să fie fără cusur. Și în mare măsură le-a ieșit asta.

13063405_1320478464635679_8242162605672837606_o

Ediția cu numărul XIX este deja în procesul de organizare și va fi cu siguranță peste așteptări. Mă rog, nu mi-au zis organizatorii asta, dar nu cred că se poate altfel. 😀

Mâine începe școala. Câte motive de bucurie avem?

Mâine începe din nou școala, dar avem aceleași probleme pe care le avem de ani de zile. Școala începe, pentru zeci de mii de copii, într-o insecuritate demnă de un stat aflat la capătul lumii. Avem 4221 de școli fără avize și autorizații de funcționare (conform MENCȘ), iar, preponderent în mediul rural, sunt școli care nu au grupuri sanitare, sau, mai rău, abia stau în picioare.

Pe lângă infrastructura deplorabilă, există o scădere dramatică în rândul celor care reușesc să treacă ”examenul maturității” (cam ironic, nu?). Anul trecut peste 40.000 de mii de tineri n-au reușit să ia, cumulat, nota 6. 40.000 de mii de oameni pentru care nu exită vreun fel de strategie și care se vor pierde undeva pe drum.

Școala mai începe în multe locuri fără profesori sau cu profesori suplinitori.  În general mulți dintre ei n-au reușit să treacă examenul de definitivat, deci n-au reușit să dovedească faptul că au abilitățile și cunoștințele necesare pentru a preda la catedră. În condițiile astea, nu știu cum ar putea să le insufle copiilor plăcerea de a învăța, dar nu sunt aici pentru a trage concluzii.

Școala începe cu decontul transportului școlar sub 50%, măsură ce a dus abandonul școlar la cote greu de imaginat într-un stat european. Începe, deci, cu foarte mulți copii pentru care nu se asigură măcar transportul spre școală, nemaivorbind de rechizite sau manuale.

Un ultim lucru ciudat, în multitudinea de lucruri ciudate, este că școala începe într-un cadru deloc propice învățării. Statisticile arată că majoritatea copiilor văd școala ca pe o corvoadă, iar cele 4, 5, 6 sau 7 ore pe care le petrec acolo îi fac extrem de nefericiți.

Cu toate astea, mâine veți auzi discursuri din partea politicienilor (Dacă n-au fost prezenți la deschiderile trecute de an școlar, fiți siguri că vor veni acum. Nu de alta, dar campania electorală e după colț.) ce vă vor spune cât de bine au avut grijă de școlile pe care le-au avut sub patronaj, cât de mult s-au ocupat ca viața elevilor să fie bună și, în principiu, cât de mult merită să mai primească încă un mandat din partea noastră.
Unii poate au făcut asta, personal am chiar exemple concrete, dar majoritatea aleșilor n-au dat doi bani pe educație. S-au ascuns întotdeauna după sintagma ”Nu sunt bani” și le-a fost de ajuns.

Da, poate nu sunt bani. Dar ghiciți ce? Dacă nu o să investim în educația copiilor noștri, nici nu o să avem vreodată bani. Știți voi, c-așa-i circuitul banului în natură. Educația a fost și este prioritate declarată a fiecărui Guvern și al fiecărui Președinte al României. Cât de mult contează asta? Istoria recentă ne dovedește că nu foarte mult. Hai, poate de data asta ne iese.

Airbus are un mesaj pentru Boeing

Airbus și Boeing sunt cei mai mari doi constructori de aeronave de pe glob, cu zeci de mii de angajați și, probabil, zeci de mii de avioane ce zboară zi de zi pe cerul lumii.

Pe 15 iulie cei de la Boeing au împlinit 100 de ani de existență, iar angajații Airbus au ținut să le transmită un mesaj.

Cred că astfel de campanii între ”giganți” ar trebui făcute mai des. Sunt curios cum ar arăta un filmeț trimis de KFC către McDonald’s sau de Beck’s către Carlsberg. 😀

#RoadtoFITS sau cum am traversat munții în 5 ore

Sibiul, prin Festivalul Internațional de Teatru, este, de mai bine de cinci ani, a doua casă. E o „casă” în care nu merg des, dar atunci când merg, mă surprinde de fiecare dată câte ceva în interiorul ei.

Aseară, după examenul pe care l-am avut mult, mult prea târziu programat am plecat, la 20:30, din București. Domnul Costi, căci așa îl chema pe șoferul BlaBlaCar, mi-a pregătit o surpriză: ”O să mai fie o fată care merge cu noi. Vă întâlniți și după o să vin să vă iau, bine?”. Ceea ce a uitat domnul Costi să menționeze era faptul că fata de care vorbea nu era o turistă tocmai obișnuită. Numele ei este Edyta și este născută în Piotrków Trybunalski, un orășel extrem de cochet din Polonia, ce are aproximativ 70 de mii de locuitori. I-am spus Edytei, căci așa o cheamă, că orașul ei seamănă puțin cu Brașovul. N-a fost neapărat de acord, dar n-am insistat să o contrazic. Ea știe mai bine. Ah, era să uit. Scriu în română pentru un motiv foarte simplu: Edyta vorbește foarte bine limba română.

Pe drum, domnul Costi a condus exemplar și probabil că am fi făcut aproximativ 3 ore dacă Valea Oltuluipe Valea Oltului nu s-ar fi făcut lucrări de reabilitare a drumurilor și dacă nu am fi așteptat aproape 25 de minute să trecem de un semafor. Domnul Costi ne-a mărturisit că e prima dată când vede atât de multe mașini micuțe, la ore atât de târzii, pe Valea Oltului. Poate nu mergeau cu toții la FITS, dar mulți dintre ei mergeau, iar asta nu poate decât să mă bucure.

După lungi urări de bine adresate colegilor de trafic, am ajuns, în sfârșit în Sibiu. Aici, până și aerul e altul, iar în timpul Festivalului Internațional de Teatru, lucrurile devin excelente.

Anul acesta, FITS este la superlativ!

Foto descriere: TVR.ro
Foto articol: voceavalcii.ro