Și dacă manualul de sport nu-i o idee chiar așa de rea?

Înainte să dați cu pietre, trebuie stabilit de la bun început că manualul ăsta nu trebuia să fie singurul manual finalizat până la începerea școlii. La fel ca anul trecut,  o bună parte din școlile din România nu au aviz de funcționare, nu au aviz ISU și, în traducere liberă, sunt o bombă cu ceas. Da, lucrurile astea sunt reale și ar trebui să fie prioritatea -1 a ministrului Pop. 

Dar, și aici e un mare dar. Nu putem ignori celelalte laturi ale educației doar fiindcă sunt alte probleme de rezolvat acum. Atunci când vorbim de învățământ, lucrurile n-ar trebuit făcute separat. Adică n-ar trebui ca astăzi să facem clădirea școlii, anul școlar următor să ne asigurăm  că avem profesori, iar abia peste doi ani să ne interesăm de manuale. Lucrurile ar trebui făcute într-un trunchi comun, fără ca vreo ramură să fie neglijată.

Acum hai să vedem de ce manualul de educație fizică nu-i complet inutil. El poate fi consultat aici. *Aș deschide totuși o paranteză. Cred că primele trei capitole, cele în care se vorbește despre motricitate au o abordare mult prea teoretică, lipsită de foarte mult sens și foarte complicată pentru un copil de clasa a V-a.*

În capitolele viitoare, puștii descoperă sportul. Cei mici învață regulile de bază din fotbal, handbal, basket, oină (ceva obsesie românească treaba asta cu oina, dacă vreți să știți pe bune cum se joacă „sportul național”, găsiți la pagina 104 în link-ul de mai sus). Intră puțin în tainele atletismului, a gimnasticii și chiar li se explică ce este acela Torball, un sport pentru persoanele cu dizabilități.

1
În paginile următoare puștii învață că nu e bine să înceapă să facă efort fără să se încălzească un pic înainte, că atunci când vor începe actul fizic vor avea parte de o creștere a ritmului cardiac și respirator și chiar li se oferă câteva exerciții.

3

Același mecanism este prezent și în cazul refacerii organismului după efort fizic:

2

În manual se mai povestește despre fair-play și cât de important este să nu încerci să trișezi sau să fentezi regulile.

4Revenind. Sigur că nu-i o problemă urgentă pe care Ministerul Educației trebuia să o rezolve, dar cred că cei mici au nevoie să învețe cum să alerge corect, cum să se joace corect, să nu-și desconsidere și umilească adversarul și să invețe că există jocuri pe care le pot juca împreună cu cei mai puțin norocoși.

Da, nu-i un manual ca toate celelalte, cu siguranță nu e destinat pentru folosirea lui oră de oră, dar puștii pot acumula niște informații folositoare din manualul ăla.

Laudatio pentru Cluj

Campionatele Europene de Gimanstică sunt la final. A fost un eveniment bun pentru România, din care am obținut maximum. Avem patru medalii, două de aur, una de argint și una de bronz. Trei gimnaști au dus România pe podium: Marian Drăgulescu, Cătălina Ponor și Larisa Iordache.

M-am bucurat foarte mult pentru ei. De fapt, la ceremonia fetelor, am și plâns un pic. Mi-am dat seama că toată pofta cu care sportivii români au concurat a fost dată (și) de public. De faptul că sunt acasă și tribunele, de data asta, sunt de partea lor.

Campionate Europene

Foto: Manases Sándor/Inquam Photos

Dar pentru ca toate lucrurile astea să se întâmple, a fost nevoie de un loc. Inițial Campionatele Europene ar fi trebuit să se desfășoare la București, dar noua Sală Polivalentă, pe care o tot promitea domnul Oprescu, nu e gata nici acum. Desigur, nu-i primul eveniment major care s-a mutat la Cluj. FED Cup a fost acolo de două ori, naționala României de handbal a mers acolo și chiar naționala de fotbal. În câteva săptămâni, tot la Cluj, vor urma Campionatele Europene de Basket.

De ce se întâmplă asta? Ei bine, într-o mică măsură pentru faptul că oamenii de la București (indiferent dacă s-au numit Oprescu, Sava sau Firea) n-au vreo viziune. Da, știu, voturile nu se iau pe viziune, dar nu înseamnă că nu aștept asta. 

Motivul principal pentru care Bucureștiul nu mai găzduiește evenimente sportive importante îl reprezintă Sala Polivalentă de la Cluj. Acolo au găsit toate federațiile sportive un loc unde își pot desfășura, la un nivel comparabil cu cel european, competițiile.

Pentru că am scris în titlu că e un laudatio pentru Cluj, n-ar trebui să uităm de public. L-am văzut zilele astea în acțiune, l-am observat și cu alte ocazii. Întotdeauna a fost unul călduros cu românii și extrem de respectuos cu adversarii. Dacă nu mă credeți, căutați reacția publicului la exercițiul rusului Artur Dalaloyan, cel care l-a bătut pe Drăgulescu în finala de la sărituri, sau pe cel al lui Oleg Verniaiev de la paralele. De fiecare dată publicul a apreciat în picioare exercițiile de clasă ale sportivilor.

Pentru ca elementele astea să coexiste, mai avem nevoie de un jucător: administrația clujeană. Da, de Emil Boc e vorba. Știu foarte bine faptul că a fost un prim-ministru care n-a strălucit mai deloc, dar la Cluj lucrurile stau diferit. De altfel, ultimul mandat de primar a fost câștigat cu aproape 70% din voturi. Simpatia publicului clujean pentru Boc nu se vede doar în voturi. La ultima ceremonie de premiere, primarul Clujului a fost invitat să înmâneze medalia de bronz. În momentul în care numele lui s-a auzit la stația de amplificare, arena a luat din nou foc. N-am mai văzut de mult o reacție atât de caldă îndreptată spre un politician român. Vă mai aduceți aminte, sper, momentul în care Elena Udrea a fost menționată în timpul Galei Bute sau când Victor Ponta a intrat în arena în care juca Simona Halep, la București.

Emil Boc

Îmi doresc foarte tare ca autoritățile din București să învețe din ceea ce se întâmplă acum la Cluj. Nu de alta, dar avem Campionate Europene în mai puțin de trei ani, și n-aș vrea să le văd mutate, și pe acestea, în Transilvania.

Foto principală: Ioana Hameeda

Nu ne merităm campionii

Cam asta-i concluzia la care am ajuns după cele câteva zile de Jocuri Olimpice. Bine, știam asta deja, dar parcă toate frustrătile noastre au luat contur în același moment cu aprinderea flăcării olimpice. La Rio ea a fost aprinsă cu focul pornit din Atena, la noi a fost aprinsă cu ura venită, cel mai probabil, din adâncul frustrărilor noastre de zi cu zi.

Prima atinsă de asta a fost Simona Halep.  Înainte să câștige turneul de la București, Simona a anunțat că nu va participa la Jocurile Olimpice din cauza virusului Zika, virus ce se poate manifesta după mulți ani după ce l-ai contactat, asupra fătului pe care îl porți în burtică, prin microcefalii. După anunț, tona de ură, izvorâtă din frustrările zilnice, s-a revărsat. Au trecut de la ”joacă doar pe bani” și ”oricum nu avea ce să caute acolo” la ”e neprofesionistă” și ”nu ține deloc la țara asta”.
simona-ao
Adevărul e puțin altul. Simona e una din cele mai bune tenismene din lume. Asta e indiscutabil. E drept, are evoluții fluctuante, dar chiar și așa, n-a mai ieșit din top 10 WTA de mai bine de doi ani, iar asta spune multe despre capacitățile pe care ea le are. Faptul că nu participă la Jocurile Olimpice nu o descalifică din statutul de jucătoare extrem de talentată. E o alegere personală, iar viața privată n-ar trebui niciodată amestecată cu cea publică. Nici măcar atunci când e vorba de un sportiv atât de cunoscut precum e Simona.

În fine, Jocurile Olimpice au început, iar primul rezultat neașteptat a venit oarecum rapid. Mă refer la fetele din naționala de handbal. Au pierdut 19-23 în fața unei naționale a Angolei, nu foarte bună din punct de vedere tehnic, dar extrem de bine organizată și extrem de tare din punct de vedere fizic. Mă rog, comentatorii  au văzut doar faptul că portarul Angolei este destul de corpolent, neremarcând neapărat brațele extrem de tari ale interilor Guialo și Cazanga sau energia cu care extrema Dombaxe pleca de fiecare dată pe contraatac.

Nu mă înțelegeți greșit. Fetele au făcut un meci slab, asta e clar. Dar, citisem ceva mai devreme la Sandra Izbașa un lucru care-i foarte relevant în ecuația asta. Un campion are nevoie de susținere morală mai ales atunci când trece prin momente grele. Iar fetele trec, într-adevăr, printr-un moment dificil.  Un moment dificil. Atât. Nu o ratare a calificării în fazele eliminatorii ale Jocurilor Olimpice.
Firesc, au apărut din nou fanii de rezultat. Sunt aceiași oameni care, atunci când echipa națională reușea să cucerească bronzul mondial, iar, mai apoi, să învingă fără drept de apel, la Cluj, campioana olimpică și mondială Norvegia, aveau steagul României la poza de profil și distribuiau poze cu bucuria fetelor. Am citit doar câteva comentarii, pentru că n-am putut mai mult. În principiu se vorbea despre pariuri, despre cât de mult au câștigat fetele, financiar vorbind, din îngrângerea cu Angola și despre faptul că în afară de Cristina Neagu și Paula Ungureanu, celelalte se pot duce lejer să joace în sala de sport la Bragadiru, pentru că n-au valoare de altceva.
Din nou, adevărul e altul. Majoritatea fetelor din lotul naționale joacă la cel mai înalt nivel. Fie că e vorba de CSM București, HCM Baia Mare (până de curând), Buducnost sau Midtjylland, fetele joacă în Liga Campionilor, iar unele chiar au câștigat-o de curând.

În fine, ultimele care au intrat în colimator au fost fetele de la scrimă. Conduse de Ana-Maria Popescu (Brânză), fetele s-au oprit în fazele preliminarii ale probei de scrimă. Simona Gherman a fost eliminată de franțuzoaica Rembi, Simona Pop de canadianca Mackinnon, iar Ana-Maria Brânză de coreanca Choi.

Probabil că vă puteți imagina ce a urmat. ”Bătrânețe” și ”retragere” au fost primele cuvinte ce au apărut în online-ul românesc. Sigur, normal că adevărul e altul și că fetele au în parmales medalii atât de multe la cupele mondiale, campionatele europene, campionatele mondiale și olimpiade încât pot decora singure o cameră de muzeu.

Concluzionând într-un fel articolul ăsta, mi-e din ce în ce mai clar că nu ne merităm campionii pe care îi avem, și așa din ce în ce mai puțini. Nu reușim aproape niciodată să ne identificăm cu emoția pe care ei o simt atunci când fac o greșeală în timpul exercițiului, pentru că noi suntem perfecți. În viață, la locul de muncă, în relații, oricând. Suntem PERFECȚI. Iar perfecțiunea nu prea face casă bună cu greșeala, cu emoția, cu empatia, cu lipsa inspirației. Nu se înțelege cu mai nimic ce are legătură cu umanul.

Avem niște oameni la Rio. OAMENI. Care nu-s perfecți, dar care simt, au determinare și ar face orice pentru a vedea steagul României acolo sus. Să ne amintim de lacrimile Andreei Chițu după ratarea bronzului olimpic, de frustrarea vădită a Cristinei Neagu de după jocul cu Angola sau de vorbele pline de nerv ale Anei Brânză și să înțelegem că Jocurile Olimpice, în general, după cum bine zicea Mircea în cronica sa de astăzi, sunt despre povești de viață fabuloase, despre empatie, și prea puțin despre medalii.

Mai e mult din Olimpiada asta. Foarte mult. Și știți, atunci când eram în școală, la olimpiade ajungeau doar cei mai buni dintre noi. Mai ales la cele internaționale. Sportivii români ce sunt acolo au nevoie ACUM de încurajări, nu neapărat după ce au câștigat medaliile. Haideți să le oferim suportul nostru. Măcar așa vor avea în minte faptul că, la mii de kilometri distanță, cineva le ține pumnii indiferent de rezultate.

Hai, România!

Tu ce făceai la 18 ani?

Urmăresc Formula 1 de când TVR-ul încă avea dreptul de transmisiune, adică de când aveam vreo 9-10 ani.  În decursul anilor, cursele de F1 au devenit din ce în ce mai sigure, iar spectacolul creat de piloți a început să fie din ce în ce mai puțin întâlnit. 

Anul acesta, însă, Red Bull Racing a ales să promoveze un pilot din propria academie. Numele lui este Max Verstappen, este olandez și are 18 ani. Max are deja o etapă de F1 câștigată la Barcelona și este pe locul 6 în clasamentul piloților, în fața campionului mondial Fernando Alonso și a experimentatului Felipe Massa. 
Verstappen este unul din cei mai spectaculoși piloți de anul acesta din Formula 1, iar dacă menține nivelul ăsta, probabil într-un an sau doi se va bate pentru titlul de campion mondial cu Lewis Hamilton sau Sebastian Vettel.

Max are 18 ani și conduce mașini ce ating peste 300 de km pe oră. Tu ce făceai sau ce îți propui să faci la 18 ani? 

Cam așa arată o cursă tipică pentru Max Verstappen:

Victorie și calificare

De-a lungul istoriei fotbalistice, participarea României la Campionatele Europene n-a fost niciodată încununată cu mari succese. Nici măcar ”Generația de Aur” nu a reușit mai mult decât ieșirea din grupe.
Haideți să vedem care au fost performanțele noastre:

  • în anul 1984, la prima calificare a României la Campionatul European de Fotbal, naționala reușea să facă 1 punct, fiind trimisă acasă din faza grupelor;
  • în anul 1996, România pleca acasă încă din faza grupelor, cu trei înfrângeri, administrate de Spania, Bulgaria și Franța;
  • în anul 2000, naționala reușește prima victorie din istorie la Europene, în fața Angliei, învingând prin golul lui Ionel Ganea (89′) din penalty. România iese din grupe, dă peste Italia în sferturi și pierde cu 2-0, fiind învinsă de golurile lui Totti și Inzaghi;
  • în anul 2008 naționala României pare că e pregătită să iasă din nou din grupele Campionatului European. Începe cu un egal cu Franța, continuă cu un egal cu Italia (penalty-ul ratat de Mutu încă mai plutește prin amintiri), dar pierde cu 2-0 în fața Olandei și este trimisă acasă de pe locul 3.

Recapitulând, avem o singură victorie în toate meciurile pe care le-am jucat la Campionatul European.

Acum, revenind în prezent, haideți să ne uităm puțin ce echipe avem în grupă:

  • Franța: este gazda europeanului din acest an, locul 17 în lume și locul 10 în Europa, conform clasamentului FIFA. 
  • Elveția: s-a calificat la Europene de pe locul 2, într-o grupă unde Anglia și-a câștigat toate cele 10 meciuri, ocupă locul 15 în lume și locul 9 în Europa.
  • Albania: a ajuns la EURO dintr-o grupă cu Portugalia, Danemarca și Serbia, este ocupanta locului 42 în lume și locului 24 în Europa.

România ocupă locul 22  în lume și locul 15 în Europa, s-a calificat la turneul final tot de pe locul 2 (la fel ca Elveția și Albania – Franța fiind calificată direct, din postura de țară gazdă), are cea mai bună apărare din preliminarii și o serie de trei meciuri fără gol marcat.

Astea-s datele. La acest European, România a fost aproape să obțină un egal cu Franța, dar a fost învinsă în minutul 89 de un gol fabulos al lui Payet, apoi a tras cu dinții și a obținut un egal în meciul cu Elveția. 
Avem un punct, iar la cum arată grupa noastră, putem spera chiar la locul 2, dacă România bate Albania la o diferență mai mare de un gol. Da, singura șansă ca România să treacă din nou de grupe la un Campionat European rămâne victoria în meciul de duminică. Ar fi abia a doua victorie pe care ”tricolorii” o obțin în toată istoria participărilor la turneele finale europene.

Avem un punct și un meci decisiv. Se putea mai mult? Poate. Dar nu cred că e momentul să vorbim despre asta. Nu cred că e momentul ca din țară să vină către jucători ”urări de bine”. Sunt convins că și ei și-au dorit mai mult. Sunt convins că, dacă ar fi putut, astăzi am fi avut 4 puncte și nu unul singur. Dar așa e sportul.

Oricum ar fi, la Paris am avut niște fani superbi. Și da, cred că asta e imaginea cu care trebuie să rămânem în minte după ziua de ieri. Imaginea cu fanii români mărșăluind pe străzile Parisului  și strigând ”România, România”.

Mai avem un singur meci de jucat. Sau poate două. Sau trei. Cine știe?
Hai, România!

Foto : FRF.ro

Răzvan. Încântat!

Replica de mai sus o spun de fiecare dată când întâlnesc oameni noi. Cred că o să întâlnesc destul de mulți oameni noi în următoarea perioadă, așa că simt nevoia să mă prezint. Numele meu este Răzvan Iustin Moței și sunt din Moinești, un orășel micuț de pe lângă Bacău. Da, sunt un moldovean refugiat la studii în București, în anul I, iar pentru încă trei luni am 19 ani. Sunt student în cadrul Academiei de Studii Economice din București și sunt pasionat de câteva lucruri: călătorii, arhitectură, sport și oameni.

Am început să scriu acum aproape doi ani. Da, pe Facebook, de unde, probabil, o parte dintre voi mă știți. Scriam statusuri despre performanțele sportivilor români în cadrul diverselor competiții, iar prietenii îmi spuneau că nu mai au nevoie de televizor pentru a afla ce s-a întâmplat, e suficient să îmi citească postările. De atunci am prins gustul scrisului și am început să fiu destul constant în social media.

Am continuat cu scrieri despre lucrurile actuale care se întâmplau în politica din România, din Europa sau din Statele Unite ale Americii. Am scris despre lucrurile interesante care se întâmplă în țară, despre Uniunea Europeană, despre refugiați și despre alegerile de anul acesta din SUA. O să detaliez un pic mai târziu motivele pentru care cred eu că e important ca oamenii care au deja dezvoltate platforme de comunicare să vorbească și despre nevoile și problemele pe care societatea le întâmpină.

În ultimele luni, de când sunt în București, am început să scriu și despre alte subiecte. Am început să scriu despre lucrurile pe care le întâlnesc zilnic. Am scris despre emoții, despre trăiri, despre persoane și despre locuri. Mi-a plăcut mult zona asta și probabil o voi explora din ce în ce mai des.

Astăzi, la aproape doi ani de la primele scrieri, trec la un alt nivel. Am oscilat destul de mult până să fac acest pas și au fost multe, multe dezbateri în mintea mea. Aseară, de exemplu, am dormit normal fix 4 ore. După aceea am tot visat lucruri despre cum să îmbunătățesc articolul de astăzi. E un semn bun, cred. Probabil așa se întâmplă atunci când îți dorești ceva foarte mult. 

Simt nevoia să răspund câtorva întrebări pe care mi le-am pus destul de des în ultima vreme. Prima este ”de ce?”. De ce blog și nu doar pe facebook. În principiu, fac trecerea asta pentru că simt, de foarte multe ori, nevoia de a scrie altfel decât o fac pe Facebook: puțin mai elaborat și mult mai structurat.

A doua întrebare la care aș răspunde este legată de ceea ce va apărea de-a lungul timpului pe acest blog. Voi încerca să scriu, în general, despre trei subiecte mari și câteva mai micuțe:

  • Social: Pentru că sunt convins de faptul că oamenii care au anumite platforme la îndemână ar trebui să le folosească și în scopul atragerii atenției asupra unor probleme importante cu care societatea se confruntă. Aici sunt aproape sigur că nu vă va plăcea întotdeauna ceea ce veți citi și tocmai de aceea voi scrie despre acele lucruri.
  • Sport: Pentru că prima dragoste nu se uită niciodată. Sunt pasionat de sport de când eram micuț și îi vedeam la televizor pe Hagi, Popescu sau Chivu jucând un fotbal extrem de elegant. Sau așa părea la cei patru ani pe care îi aveam. Acum, sportiv de performanță nu am reușit să ajung, dar măcar pot scrie despre oamenii care și-au sacrificat o bună parte din copilărie pentru visul lor. 
  • Povești: Chiar dacă mi-aș propune să nu mai scriu despre lucruri ce mi se întâmplă zilnic, probabil că nu aș rezista. Aici aș include încă două părți: una alcătuită din interviuri și alta din articole scrise de ”oaspeți”.  

Sunt la început de drum, atât în privința scrisului ceva mai elaborat, cât și în privința site-ului. Așa că, în cazul în care sesizați că ceva nu merge cum ar trebui, vă rog să îmi spuneți.

Vă mulțumesc pentru întreg sprijinul pe care mi l-ați acordat până acum și sper să fiți îngăduitori. Măcar pentru o perioadă. După aceea, roșiile sunt perfect îndreptățite să apară.

A mai plecat unul dintre noi…

Sportul, pentru mine, nu mai e de foarte mult timp doar despre cine câștigă sau cine pierde. Este despre așteptări, despre stări confuze, dar cel mai mult, este despre emoție.Aseară, sportul a însemnat emoție. Dar nu într-un sens neapărat pozitiv. Era minutul 70 al unui meci fără miză: Dinamo – Viitorul Constanța. Mai erau 20 de minute, urmate de alte 90 pe Arena Națională, iar sezonul s-ar fi terminat,jucătorii mergând liniștiți în vacanță. N-a fost așa. În minutul 70, Patrick Ekeng, mijlocașul celor de la Dinamo, cade la mijlocul terenului, nefiind atins de nimeni. Mai târziu, aflăm că a suferit un stop cardio-respirator, iar imediat după aceea, că Patrick nu mai este.

Dinamo

Astăzi, începând de dimineață, stadionul Dinamo a devenit loc de pelerinaj. Prieteni, rivali, celebrități, oameni simpli, toți au veni să îi aducă un omagiu celui care a fost Patrick Ekeng. Cu toții au fost aplaudați la sosirea pe stadion, pentru că, în cazul tragediilor de felul acesta, rivalitățile nu există.
M-a impresionat o doamnă. Probabil că avea peste 60 de ani, iar la cât de stingheră părea în fața Stadionului Dinamo, nu dădea vreun semn că ar fi avut vreodată vreo tangență cu fotbalul, în general. Poate greșesc. În fine. Dânsa s-a oprit în fața ”zidului” de lumânări din fața Complexului Dinamo și a început să le reaprindă pe cele pe care vântul le stinsese. Auzise și ea ce se petrecuse cu doar 12 ore înainte.
Nu știu dacă Patrick putea fi salvat. Greșeli probabil s-au făcut: de la medicul echipei Dinamo, până la medicul de pe ambulanța Puls. Dar asta rămâne să fie lămurit de instanță.
Îmi răsună obsesiv în minte un singur vers: ”Din cenușă să răsară un mare Dinamo”..
Mulțumim pentru tot, Patrick! Sperăm că îți e bine acolo unde ești. Mai bine..