Avanpremieră ”Nastasia” – Teatrul Masca

”Anii ’30, Popa Nan, lună, prietenie, mire, crimă, dragoste, dans, acordeon, pasiuni, oftat, București, căsătorie, vioară, muzică, anii nebuni, cuțit, mireasă, tango, casă, lăutari, mahalaua veseliei”

Cele de mai sus reprezintă cuvintele cheie extrase din spectacolul ”Nastasia”, spectacol în regia lui Mihai Mălaimare. Tragi-comedia ce a avut avanpremiera seara trecută la Teatrul Masca a intrat ușor în topul celor mai bune piese de teatru pe care le-am văzut vreodată. A fost pentru a doua oară când am urmărit teatru non-verbal și începe să îmi placă din ce în ce mai tare. Motivul principal pentru care începe să îmi placă acest tip de artă este acela al interpretării: ești liber să îți imaginezi replicile pe care actorii și le oferă, ei completând experiența prin punerea în scenă a imaginației tale.

Spectacolul lui Mihai Mălaimare se desfășoară undeva în ”Mahalaua Veseliei”, un loc al Bucureștilor anilor ’30, locul unde visele mor înainte de a se naște.
Personajul principal, Nastasia, trăiește un vis tipic, acela de a se muta din mahala, undeva în centru, în Popa Tan, acolo unde este lumină, iar doamnele se îmbracă în rochii. Această mutare ar fi trebuit să se producă după căsătoria cu Luca, cel pe care îl iubea, doar că lucrurile nu se rezolvă niciodată atât de repede. În povestea de dragoste mai intră două personaje, Paraschiva și Vulpișan, aceștia fiind îndăgosiți de Luca, respectiv Nastasia.

Ce se întâmplă mai departe nu prea are rost să vă spun. Ce vă pot spune, însă, este faptul că domnul Mălaimare nu e doar un actor foarte bun. Acesta a scris și scenariul pentru ”Nastasia”, iar piesa are darul ăla de a te duce în stări contrare, în mai puțin de două ore. La ”Nastasia” plângi, zâmbești sau chiar râzi fără ca cineva să spună vreun cuvânt.

Personal, rolul doamnei Alina Crăiță mi-a plăcut foarte mult. Puteți vedea o parte din acesta mai jos:

Spectacolul are un număr limitat de reprezentații, 11 la număr, iar eu cred că n-ar trebui să-l ratați. V-am mai spus și mai sus, e unul din cele mai bune spectacole pe care le-am văzut până acum.

Primele spectacole vor avea loc în acest weekend, iar biletele sunt disponibile aici.

Distribuția spectacolului arată așa:

Cristina Panait –Nastasia
Eugen Fetescu – Vulpașin
Robert Poiană – Luca
Alina Crăiță – Safta
Maria Panainte – Paraschiva
Laura Dumitrașcu –Vecina
Valentin Mihalache – Soțul vecinei
Amalia Popa –Niculina
Alex Floroiu – Ionel
Alina Bondoc – Domnica
Cristiana Savu – Sultana
Mădălin Mladinovici – Tănăsica
Mihai Mălaimare – Lăutarul

Cred că vorbim prea puțin despre problemele femeilor din România

Ieri seară, Anne-Marie Chelariu, vlogger cu ani de experiență și aproape 250.000 de subscriberi pe Youtube, a făcut un video în care se plângea despre agresiunile pe care femeile le suportă în societate, dar și despre niște lucruri pe care ea le-a trăit până acum. Unele-s de-a dreptul șocante, iar înainte, sau după ce terminați articolul ăsta, ar trebui să intrați să vedeți clipul. Ca un considerent personal, o știu pe Anne de când nu avea decât vreo 10.000 de oameni care o urmăreau și mă bucur să văd că și-a păstrat stilul de la început și că ”Vlogul de Marți” a crescut atât de frumos. Bun, să începem.

Voiam să scriu articolul ăsta acum vreo câteva zile când remarcasem că, pentru prima oară în ultimii mulți ani, la cârma unor partide importante se află femei: Alina Gorghiu (președinte al Partidului Național Liberal) și Clotilde Armand (un fel de copreședinte neoficial al Uniunii Salvați România). Articolul probabil ar fi fost unul laudativ pentru că ăsta este, poate, primul pas către prima doamnă președinte a României. Sigur, drumu-i lung, dar trebuie început de undeva.

Dacă l-aș fi scris atunci, aș fi omis câteva lucruri. Omiteam, de exemplu, faptul că, în România reală, adică aia de care ne lovim atunci când ieșim din pătrățica noastră, femeile încă nu-s egale cu bărbații. În țară, atât în sate, cât și în orașele mari, o bună parte dintre femei au doar rolul de a se ocupa de casă, a face mâncare și a avea grijă de copii. Sigur, o femeie poate face toate astea atunci când nu este lovită pentru faptul că… becul nu se aprinde, ciorba nu are exact temperatura potrivită sau pentru că pur și simplu plânge copilul.Asta-i inacceptabil, dar refuzăm deseori să aducem probleme astea în discuție. Pare un subiect tabu în societatea românească și multă lume are impresia că ”Haide, că a fost doar o palmă” este un răspuns ok la problema asta. Nu-i. Deloc.

Dar nu doar violența asupra femeilor este o problemă. Problemele apar și atunci când o fată nu e neapărat în siguranță atunci când iese în club, când iese să se plimbe, sau când se duce să își ia ceva de mâncare. Mulți bărbați consideră că este, într-un fel, de datoria lor să încerce să le abordeze. Dar probabil că abordarea de genul ”Bună, ce faci?” nu mai e la modă, așa că mulți dintre ei trec direct la a atinge femeia care i-a atras atenția. În cele mai multe cazuri, din ce zice și Anne, dar și din ce am aflat și de la câteva prietene pe care le-am consultat înainte să scriu articolul ăsta, nu prea ai ce să faci. Trebuie să zâmbești, să îi explici domnului ce tocmai te-a atins că nu vrei ca el să mai facă asta, să minți că ai prieten, sau să pleci discret de acolo. Eu nu ies des în club în general, dar când ies, văd cel puțin 3-4 băieți care-s ca vulturii care își țintesc prada.

Sigur, sunt multe alte probleme, unele provenind din lipsa de educație, altele din ”tradiție”. Ceea ce mi se pare mie trist e că în multe din cazurile astea sunt părtașe alte femei. Sigur, nu prin fapte, ci prin gândire. Probabil că ați văzut destul de des oameni care motivează un viol, de exemplu, prin ”Cum să te îmbraci așa provocator când ieși pe stradă?”. Asta e ca și cum în fața unui fast-food ar fi oameni care ar spune ”Cum să mănânci din shaworma aia cu de toate? Nu vezi că le faci poftă oamenilor care sunt la dietă?”.

N-am neapărat o rezolvare la problema asta. Mă gândesc doar la sistemul de educație din România care ar trebui să ne învețe că bătăia nu e ruptă din rai și că nu e ok să ai impresia că poți să pui stăpânire peste corpul altcuiva. Mă gândesc și la femeile agresate într-o căsnicie sau relație care ar trebui să fie un pic mai curajoase și să nu mai spere că după prima palmă nu vine și cea de-a doua. Știu, aici e un pic mai complicat, dar cred că ar trebui să vorbim și de puterea statului de a le proteja pe femeile în cauză. Mă gândesc la faptul că noi, ca societate, trebuie să conștientizăm faptul că asta-i o problemă majoră și doar pentru faptul că, poate printr-o conjunctură fericită ea ne-a ocolit pe noi sau pe femeile care ne sunt dragi, nu înseamnă că ea nu există și nu trebuie combătută.

Ca să nu uitați, clipul lui Anne îl găsiți aici.

De ce avem impresia că suntem superiori?

Cred foarte tare în ideea care spune că ”toți oamenii sunt egali”. Dar nu, nu cred neapărat în faptul că toți au avut aceleași șanse, pentru că asta ar fi complet fals și s-ar întâmpla doar într-o societate idealizată, ci în faptul că toți oamenii trebuie tratați fix la fel.

Bun, hai să vedem de la ce m-am luat. Văd tot mai des în magazine sau pe stradă oameni care privesc de sus persoanele care sunt puse acolo pentru a-i servi. Nu înțeleg de ce unii dintre noi avem senzația că suntem mai sus pe scara socială doar pentru că alte persoane muncesc în magazine comerciale, de exemplu.
De curând, o domnișoară de la KFC împlinea un an în cadrul companiei fix în ziua în care mă trezisem eu că îmi e poftă de niște pui picant. Era suficient de liber la casă, iar Roxana, căci așa o chema, era destul de fericită, așa că am purtat o scurtă conversație. Îmi spunea că zilnic sunt zeci de oameni care se uită la ea într-un mod în care n-ar trebui și că se simte de multe ori foarte prost atunci când interacționează cu clientul. Ceea ce e trist și pare că e o practică foarte ciudată a societății: desconsiderăm oamenii pe care îi întâlnim doar pentru că le oferim privilegiul de a purta o discuție cu noi.

Hai să ne imaginăm pentru un moment cum ar fi viața noastră dacă n-ar exista oamenii care mătură strada, scara sau care adună gunoiul. Viața n-ar mai fi atât de plăcută, așa-i? Atunci, dacă tot nu-i plăcut, hai să învățăm să interacționăm cu ei nu ca paria societății, ci ca parteneri egali de discuție. Sunt convins că în felul ăsta oamenii chiar ar simți că fac un lucru extrem de folositor pentru comunitate. Ceea ce și fac.

Cred că e extrem de greșit să abordezi oamenii în moduri diferite doar pentru faptul că unii sunt acolo să te servească. Da, sunt acolo să presteze niște servicii, nu să fie sclavii cuiva. Hai să nu-i mai privim de sus pe oamenii cu care interacționăm. Personal, consider că o astfel de atitudine o regăsim doar la oamenii extrem de ignoranți ce se iau mult prea tare în serios, așa cum zice Alexandru Negrea aici. Să nu mai fim, zic.

Voi cum vă comportați cu oamenii cu care interacționați?

Fetele codează excelent (P)

Ca student ce învață IT-ul combinat cu economie, îmi dau seama în fiecare zi că fetele sunt niște programatori excelenți. Sigur că văzusem reportaje și știri despre puterea lor de înțelegere și de rezolvare a problemelor, dar am și experimentat asta.

În peisajul internațional sunt tot felul de inițiative ce își propun să atragă atenția atât părinților, cât și copiilor, asupra importanței învățării unuia sau a mai multor limbaje de programare. ”Girls who code” sau ”Hour of code” sunt doar două din exemplele ce încep să prindă, ușor, ușor și pe la noi.

Code School este, după cum îi spune și numele, o școală de programare pentru cei cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani.  Orele de programare  sunt importante tocmai pentru că le arată copiilor că pot realiza și altceva cu un computer sau o tabletă: aceștia învaţă să utilizeze limbaje de programare complexe, cu ajutorul jocurilor şi al roboţilor, reuşind la final să îşi creeze propriile jocuri, programe şi aplicaţii. Jocuri, programe și aplicații, da? Citisem de curând faptul că pe glob sunt câțiva puști care dețin companii ce valorează câteva milioane bune de euro/dolari. Cât de tare ar fi să aveți un antreprenor de succes în casă?

Ca să punem în context demersul oamenilor de la Code School, e suficient să ne uităm la poveştile unor persoane ce au revoluţionat tehnologia şi internetul: Jack Dorsey, co-fondatorul Twitter, a primit primul său computer la vârsta de 8 ani și, treptat, a învățat să creeze tot felul de programe, iar Mark Zuckerberg şi-a descoperit pasiunea pentru programare în clasa a şasea, pentru că şi-a dorit să inventeze ceva distractiv pentru el şi surorile sale. Ambele sunt acum giganți ai lumii online.

Code School, clubul de tehnologie creat de Adfaber pentru a-i iniţia pe copiii între 6 si 14 ani în domeniul IT, oferă o reducere de 10% fiecărei fete înscrise până la finalul anului 2016.

Mai multe detalii despre Code School, dar și despre metoda de înscriere găsiți aici.
Foto: http://jackiedeals.com/

Festival în Cuib 1-16 octombrie

V-am mai povestit despre oamenii extrem de talentați ce s-au reunit sub acoperișul ”Cuibului Artiștilor”, despre pasiunea cu care fac lucrurile și despre cât de bine le ies spectacolele.
Povestea din spatele Cuibului Artiștilor este fabuloasă și probabil ar trebui auzită de orice tânăr actor. Tot ce pot să vă spun este că au trecut prin momente de cumpănă, iar tot proiectul a fost pus la îndoială din cauza unor motive administrative. Din fericire le-au depășit și au găsit o ”casă” stabilă unde pot să se desfășoare.
Acum, după mai bine de un an și jumătate de la primele reprezentații, au ”în palmares” peste 300 de spectacole, peste 13.000 de aprecieri pe Facebook, o comunitate activă și nenumărate premii acordate de către festivalurile de profil.

Stagiunea de toamnă a Cuibului începe cu un festival de teatru. Se numește ”Festival în Cuib” și se află la prima ediție.
Programul reprezentațiilor este următorul:

1 – 2 Octombrie – Avanpremieră – „Ce vine după” – ora 19:00; ora 21:00

3 – 4 Octombrie – „A(mor)” – ora 19:00; ora 21:00

5 – 6 Octombrie – „One life show” – ora 19:00; ora 21:00

7 Octombrie – „Mai bine nu veni” – ora 19:00; ora 21:00
Locaţie – Casa EFdeN, 25 locuri disponibile

8 – 9 Octombrie – „O zi de vară” – ora 19:00; ora 21:00

10 – 11 Octombrie – „Cine sapă groapa?” – ora 19:00; ora 21:00

12 – 13 Octombrie – „Aventuri contemporane” – ora 19:00; ora 21:00

14 Octombrie – „Mai bine nu veni” – ora 19:00; ora 21:00
Locaţie – Casa EFdeN, 25 locuri disponibile

15 – 16 Octombrie – „Ambrios” – ora 19:00; ora 21:00.

Intrarea este liberă, exceptând spectacolul ce se joacă la ”Casa EFdeN”, iar pentru mai multe detalii, dar și pentru rezervări, puteți arunca un ochi pe evenimentul de pe Facebook.

În principiu, dacă puteți să fiți prezenți la fiecare spectacol, ar fi perfect. Din punctul meu de vedere nu aveți voie să ratați vreunul. Totuși, dacă nu puteți să ajungeți la toate, cel pe care TREBUIE să îl vedeți este Ambrios. Impresiile mele despre spectacol le găsiți aici.

Deci, cu cine ne vedem la ”Festival în Cuib”?

Isteria Pokémon GO

Pentru cei ce nu știu, Pokémon GO este noul joc dezvoltat de cei de la Nintendo, exclusiv pentru telefon sau tabletă și, după cum probabil ați observat, este subiectul principal pe internetul din România și din lume. 

Lansarea Pokemon GO, precum și toată bula mediatică ce a urmat, le-a adus dezvoltatorilor o creștere de peste 100% a acțiunilor, depășind astfel companii precum Sony. Jocul este liderul descărcărilor atât în App Store cât și în Google Play și, după cum spuneam la un moment dat, e deja mult mai folosit decât Tinderul. 

Acum, povestea asta seamană foarte tare cu povestea altor aplicații precum Candy Crush Saga sau Flappy Bird. Ambele au adus profituri uriașe pentru firmele dezvoltatoare, dar, cel puțin în cazul Flappy Bird, nebunia a durat cam o lună, maximum două. Mai văd în metrou câteva doamne jucându-se Candy Crush Saga, dar mi-e cam clar că marea majoritate a renunțat deja la el. Da, cel mai probabil așa se va întâmpla și cu Pokemon GO. Probabil până la începutul anului viitor deja va fi istorie. Și e normal. E un joc pentru telefon până la urmă. 

Cu toate că am făcut ceva glume despre el, astăzi, dacă tot aveam o plimbare deja stabilită, l-am instalat și eu. Și mi-am dat seama și de ce a prins atât de bine la public. Eu fac parte din generația care l-a văzut la televizor pe Ash cum îl apără cu prețul vieții pe Pikachu sau cum Echipa Rachetă nu reușea niciodată să ducă la bun sfârșit sarcinile ce le erau trasate. Și ne-am dorit întotdeauna să prindem și noi pokemoni. Câți dintre noi nu am strigat vreodată ”Bulbasaur, te aleg pe tine!”? Exact. E un joc făcut, din punctul meu de vedere, pentru oamenii ce au crescut cu Pokemon la televizor, fără a ignora potențialii utilizatori care nu știu ce e acela un pokemon sau de ce arunci o mingiuță alb-roșie într-un animăluț.

N-am reușit să fiu foarte productiv până acum, capturând doar 4 pokemoni care nu-s foarte puternici, dar promit că mă țin de treabă. Eu aș mai scrie despre asta, dar am un parc în preajmă în care am auzit că se găsesc pokemoni rari. Revin cu un articol despre alți oameni care joacă Pokemon Go. 

Începe Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

Mâine, pe 10 Iunie, se va da startul celei de-a XXIII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. FITS este organizat de Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu și este unul din cele mai mari festivaluri de teatru din Europa. Acesta se desfășoară între 10 și 19 Iunie și adună 2850 de invitați din peste 70 de țări.

Merg la FITS din 2012, cu o pauză de un an din cauza BAC-ului, și am simțit întotdeauna aceeași bucurie cu care festivalul ăsta este realizat. Aceeași energie a voluntarilor care sunt ca albinuțele prin tot centrul Sibiului, aceeași energie a organizatorilor, care fac tot posibilul ca lucrurile să fie întotdeauna puse la punct și, nu în ultimul rând, aceeași energie a artiștilor, care vin în fiecare an să dăruiască publicului sibian (și nu numai) tot ceea ce au ei mai de preț: talentul și dăruirea. 
Anul acesta, deviza FITS este ”Construind încredere”, iar timp de 10 zile vor avea loc 452 de evenimente în 67 de locații din Sibiu.

2-festivalul-international-de-teatru-sibiu-2012-1480688646
Photo: sibiul.ro

Oamenii care mă cunosc știu faptul că unul dintre regretele mele din viața de liceu, n-am multe, din fericire, e acela că nu m-a dus capul să fac și puțin teatru. Așa că merg să îl văd. În ultimul weekend al festivalului, cel mai probabil, voi fi la Sibiu, de unde voi încerca să scriu lucruri drăguțe, să fac niște live-uri pe pagina mea și să vă transmit un pic din atmosfera festivalului.

FITS reprezintă magie în stare pură, iar dacă nu ai mers până acum acolo, poate e timpul să te gândești la asta. Încă mai e timp. FITS e o combinație aparte între teatru clasic, adică cel în sălile de spectacol, teatru stradal, lansări de carte și concerte. Adică tot ce îi trebuie unui festival de dimensiunile acestea.

Festivalul International de Teatru de la SibiuFestivalul International de Teatru de la SibiuFestivalul International de Teatru de la Sibiu

 

 

 

 

Clipul de prezentare din acest an îl găsiți aici:

Nu credeam că putem să coborâm atât de jos

Nu am vrut să scriu despre asta. Am crezut că ne-am înțeles din priviri și că suntem de acord că ce s-a întâmplat e inacceptabil. Am crezut că, fiind persoane cu discernământ și trăind în secolul 21, am agreat faptul că nu mai debităm lucruri fără sens pe canalele de comunicare pe care le avem. Am fost un prost. Da, am fost un prost pentru că n-am crezut vreo secundă că oamenii pot merge și mai jos de atât. Hai să vă spun de la ce ne-am luat.

*e posibil ca unele lucruri să se fi întâmplat puțin diferit decât le povestesc*

Într-o dimineață frumoasă de mai, doi francezi, spanioli, italieni, englezi, sau ce naționalitate vreți voi să aibă, s-au trezit doar pentru a face glume despre români și România. Da. Asta a fost singura lor plăcere în acea zi. Ne-au făcut în toate felurile: țară de mâna a treia, țară bananieră, maimuțe, țigani, cerșetori, hoți, bandiți. Ne-au spus multe. Foarte multe. Toate complet neadevărate și complet lipsite de orice fel de bun simț.

Da, probabil vă aduceți aminte de zilele în care toate jurnalele de la ora 7 începeau cu „Noul salut românesc: silvuple monsieur”.  N-a fost plăcut, nu? Ne-a durut. Tare. Pentru că acele comentarii loveau fix în inima noastră. Loveau fix în mândria aia, pe care mulți dintre noi o avem, cea de român. Da, mândria aia care spune că, deși te tragi dintr-o țară est-europeană, aflată în spate cu multe lucruri, TU, român fiind, poți muta munții din loc. 

Așa a fost și cu aceste comentarii absolut gratuite din această dimineață frumoasă de mai. Au durut. Sau stai. Povestea parcă era puțin altfel. Nu cu mult, doar puțin.

Da, acum mi-am amintit. Era vorba de doi oameni de la radio, români, care începuseră, într-o dimineață frumoasă de mai, să facă unele comentarii rasiste ce aveau drept țintă jucătorii, antrenorii și suporterii naționalei Republicii Democrate Congo.(Dacă nu știți despre ce vorbesc, ascultați cele 8 minute aici) Am încercat să înțeleg de unde anume vin acele comentarii și recunosc faptul că n-am găsit nici măcar un motiv. N-am găsit vreo traumă din copilărie, n-am găsit vreo infracțiune, nici măcar o amendă de parcare pe care un cetățean congolez să nu o fi achitat. 

Rasismul nu are ce să mai caute printre noi în anul 2016. N-a avut niciodată, dar cu atât mai mult acum. De aceea, mă alătur și eu campaniei #SorryCongo a matinalilor de la Radio 21 dintr-un motiv foarte simplu: nu toți suntem la fel. Nu toți gândim la fel și mi se pare important să spunem lucrurile astea. 

Ideea campaniei o găsiți aici:

 

Răzvan. Încântat!

Replica de mai sus o spun de fiecare dată când întâlnesc oameni noi. Cred că o să întâlnesc destul de mulți oameni noi în următoarea perioadă, așa că simt nevoia să mă prezint. Numele meu este Răzvan Iustin Moței și sunt din Moinești, un orășel micuț de pe lângă Bacău. Da, sunt un moldovean refugiat la studii în București, în anul I, iar pentru încă trei luni am 19 ani. Sunt student în cadrul Academiei de Studii Economice din București și sunt pasionat de câteva lucruri: călătorii, arhitectură, sport și oameni.

Am început să scriu acum aproape doi ani. Da, pe Facebook, de unde, probabil, o parte dintre voi mă știți. Scriam statusuri despre performanțele sportivilor români în cadrul diverselor competiții, iar prietenii îmi spuneau că nu mai au nevoie de televizor pentru a afla ce s-a întâmplat, e suficient să îmi citească postările. De atunci am prins gustul scrisului și am început să fiu destul constant în social media.

Am continuat cu scrieri despre lucrurile actuale care se întâmplau în politica din România, din Europa sau din Statele Unite ale Americii. Am scris despre lucrurile interesante care se întâmplă în țară, despre Uniunea Europeană, despre refugiați și despre alegerile de anul acesta din SUA. O să detaliez un pic mai târziu motivele pentru care cred eu că e important ca oamenii care au deja dezvoltate platforme de comunicare să vorbească și despre nevoile și problemele pe care societatea le întâmpină.

În ultimele luni, de când sunt în București, am început să scriu și despre alte subiecte. Am început să scriu despre lucrurile pe care le întâlnesc zilnic. Am scris despre emoții, despre trăiri, despre persoane și despre locuri. Mi-a plăcut mult zona asta și probabil o voi explora din ce în ce mai des.

Astăzi, la aproape doi ani de la primele scrieri, trec la un alt nivel. Am oscilat destul de mult până să fac acest pas și au fost multe, multe dezbateri în mintea mea. Aseară, de exemplu, am dormit normal fix 4 ore. După aceea am tot visat lucruri despre cum să îmbunătățesc articolul de astăzi. E un semn bun, cred. Probabil așa se întâmplă atunci când îți dorești ceva foarte mult. 

Simt nevoia să răspund câtorva întrebări pe care mi le-am pus destul de des în ultima vreme. Prima este ”de ce?”. De ce blog și nu doar pe facebook. În principiu, fac trecerea asta pentru că simt, de foarte multe ori, nevoia de a scrie altfel decât o fac pe Facebook: puțin mai elaborat și mult mai structurat.

A doua întrebare la care aș răspunde este legată de ceea ce va apărea de-a lungul timpului pe acest blog. Voi încerca să scriu, în general, despre trei subiecte mari și câteva mai micuțe:

  • Social: Pentru că sunt convins de faptul că oamenii care au anumite platforme la îndemână ar trebui să le folosească și în scopul atragerii atenției asupra unor probleme importante cu care societatea se confruntă. Aici sunt aproape sigur că nu vă va plăcea întotdeauna ceea ce veți citi și tocmai de aceea voi scrie despre acele lucruri.
  • Sport: Pentru că prima dragoste nu se uită niciodată. Sunt pasionat de sport de când eram micuț și îi vedeam la televizor pe Hagi, Popescu sau Chivu jucând un fotbal extrem de elegant. Sau așa părea la cei patru ani pe care îi aveam. Acum, sportiv de performanță nu am reușit să ajung, dar măcar pot scrie despre oamenii care și-au sacrificat o bună parte din copilărie pentru visul lor. 
  • Povești: Chiar dacă mi-aș propune să nu mai scriu despre lucruri ce mi se întâmplă zilnic, probabil că nu aș rezista. Aici aș include încă două părți: una alcătuită din interviuri și alta din articole scrise de ”oaspeți”.  

Sunt la început de drum, atât în privința scrisului ceva mai elaborat, cât și în privința site-ului. Așa că, în cazul în care sesizați că ceva nu merge cum ar trebui, vă rog să îmi spuneți.

Vă mulțumesc pentru întreg sprijinul pe care mi l-ați acordat până acum și sper să fiți îngăduitori. Măcar pentru o perioadă. După aceea, roșiile sunt perfect îndreptățite să apară.

Despre sexism în România

Mă uitam astăzi de dimineață la ”Răzvan și Dani”, matinalul Antenei 1. Nu o fac neapărat foarte des, în primul rând pentru că nu dispun de foarte mult timp, dar mai arunc un ochi câteodată.
Astăzi făcuseră un reportaj despre ce e de apreciat la bărbați. (înțeleg că anterior, făcuseră și despre femei același lucru)

sexism-banner
Anyway, au fost acolo trei păreri care mi-au atras atenția, nu neapărat în sensul pozitiv. O doamnă spunea că femeia reprezintă sexul slab dintr-un motiv, acela fiind că ea trebuie să stea cu capul plecat în fața bărbatului, care ”e făcut să conducă”. Cu accent pe trebuie și nu pe orice alt cuvințel.
A doua părere a fost cea a unui bărbat, care spunea că trebuie să apreciem la noi (bărbații) faptul că reușim să suportăm femeile în fiecare zi și că ele se sprijină pe bărbați, iar dacă scoatem sexul masculin din ecuație, nu mai rămâne mare lucru.
A treia și ultima părere a fost a unui tânăr care considera, cumva similar cu prima doamnă, că rolul femeii e la cratiță și cea mai mare calitate a nostră e că le organizăm viețile între baie și bucătărie.
Sunt convins că s-au tăiat replici la montaj ca reportajul să iasă mai intrigant, dar exprimările și părerile există și sunt răspândite foarte mult în societatea românească. Ceea ce e profund nedrept din multe, multe motive.
Îmi aduc aminte că în 2015, când doamna Udrea era candidat la președinția României, auzisem ideea conform căreia atunci când vom fi conduși de o femeie, totul se va prăbuși.
Mi-ar plăcea foarte tare să observăm că Europa e ”condusă” de cancelarul Germaniei și mi-ar mai plăcea să observăm că, în cazul în care Bernie nu reușeste să producă surpriza și să o devanseze pe Hillary, în biroul oval va sta o doamnă, e adevărat, pentru prima dată.
Pe când o doamnă premier sau o doamnă președinte?