5 piese românești care mi-au plăcut în ultima săptămână

N-am cele mai bune gusturi la muzică. Spun asta pentru că multora dintre voi s-ar putea să nu vă placă deloc piesele de mai jos, așa că vreau să fiu safe de la bun început.

Nu e un top, ordinea e pur aleatorie.

1. Smiley – Vals 

Piesa asta sună foarte bine și așa, înregistrată, dar a sunat și mai tare în live-ul din dimineața asta de la Europa FM. A fost cu Muse Quartet și cu vreo șase fete de la cor. Undeva pe la minutul 20.

2. Carla’s Dreams – Frica

Da, știu că mulți vor spune că oamenii de la Carla’s Dreams au început să fie ca trupa Taxi, adică fac fix aceeași piesă cu alte cuvinte, dar mie mi se pare că are un sound foarte mișto.

3. Irina Rimes – Cosmos

Mi se pare fenomenală ascensiunea pe care a avut-o Irina Rimes în România. E, probabil, cea mai vizibilă voce feminină în momentul ăsta. Chiar, ați înțeles de ce moldovenii scot piese pe bandă rulantă?

4. Alina Eramia & Grasu XXL – Îmi dai curaj

Îl ascult pe  Grasu XXL  de  când eram  mic. Mă rog, e și din Bacău, deci poate e o mândrie locală la mijloc. 

5. Delia – Verde Împărat

De multe ori destul de exagerată, probabil că nu putem avea vreo dezbatere despre calitățile vocale ale Deliei, nu? Perfect.

O să trișez un pic. Ultima piesă  de fapt nu-i o piesă. E interviul lui Sam Smith cu James Corden în Carpool Karaoke. Dacă nu vă place, vă scot la o cafea să vorbim despre modul în care priviți universul.

Gameri, vi se pregătește ceva – Bucharest Gaming Week

Când eram ceva mai mic mi se cumpărau super multe jocuri. Grafica era, normal, la nivelul anilor 2000 și ceva, adică practic la fel ca cea pe care o aveau telefoanele Nokia 1310.  Jucam chestiile alea excesiv. Îmi aduc aminte că  prin 2008-2009 descoperisem ceva joc online, Ikariam parcă se numea,  pe care îl jucam de dimineața devreme până dimineața târziua. Din răsărit în răsărit adică.

De atunci n-am mai jucat foarte multe lucruri. Sunt un gamer simplu, mă pricep la FIFA și la câteva shootere. Dar nu-i despre mine articolul ăsta. Gameri, v-am spus, vi se pregătește ceva.

În perioada 12-17 decembrie 2017, Bucureștiul se transformă în capitala gamingului prin Bucharest Gaming Week, un eveniment de amploare care aduce împreună pasionații de esports, gamerii dedicati și cei mai importanti dezvoltatori de jocuri din România și din lume.

Evenimentul central va avea loc la Romexpo în weekendul 16-17 decembrie, atracțiile principale fiind finalele Electronic Sports League (ESL) Southeast Europe Championship pentru Counter Strike: Global Offensive (Am reușit când eram tânăr câteva headshot-uri. Cred că mă calific să le aduc apa băieților ăstora), Hearthstone, precum și Finala Sezonului 3 al Turneului Național de League of Legends.

Lista evenimentelor din cadrul Bucharest Gaming Week va fi dezvăluită treptat pe site-ul
www.bucharestgamingweek.ro, precum și pe pagina de Facebook a evenimentului.

 

Câtă viață privată cred eu că ar trebui să publicăm pe internet

Primesc des întrebări de genul „Băi, da’ n-ai și tu vreo fată cu care stai?” sau „De ce nu vedem aproape niciodată poze cu prietenele tale?”. Unele sunt puse de oameni care chiar vor să afle răspunsul, altele sunt doar cancaniste.

Anyway, hai să vorbim despre asta. Răspunsul la întrebarea „Câtă viață privată ar trebui să fie pe internet?” e destul de simplu. În teorie, cât de multă simți tu. Dacă tu simți că vrei să împărtășești cu toată lumea primul sărut, prima  ieșire în oraș, prima lună împreună, primele trei luni împreună, primul an împreună, primul zâmbet pe care copilul îl schițează pe față, primul pas pe care copilul îl face de unul singur, prima vacanță, prima nuntă la care sunteți nași, prima reuniune de familie la care au venit și verii ăia din Australia, e super ok să o faci.

O să vă explic, totuși, de ce eu nu cred neapărat în asta și de ce persoanele dragi mie nu prea sunt expuse. Dacă mă urmăriți măcar de câteva luni probabil v-ați dat seama că lucrurile pe care le pun eu în online țin, în general, de mine și de părerile mele. Pozele postate sunt cu mine, story-urile postate sunt cu mine sau cu diverși colegi sau prieteni, niciodată cu persoane extrem de apropiate. De ce? Simplu. Am un crez: persoanele dragi mie aș vrea să rămână exclusiv pentru mine. Nu  cred în „sharing is caring” atunci când vine vorba de oamenii pe care îi prețuiesc. Nu cred că bucuriile (sau tristețile) pe care le trăiești trebuie să fie în vreun fel marcate în online. 

N-aș vrea să se înțeleagă de aici faptul că eu văd cu ochi răi viața personală în online. Nu. Nici vorbă. Până la urmă Facebook, Instagram, Twitter sau Google + (da, puteți să vă opriți din râs acum, vă rog? Discutăm lucruri serioase aici.) sunt rețele sociale, iar prin natura lor încurajează generarea și împărtășirea de conținut propriu. Cred foarte tare că poți începe să te prezinți în online cu iubita/iubitul tău doar atunci când consideri că lucrurile sunt cu adevărat serioase. Știm cu toții persoanele alea care astăzi au poză cu Ionel/Ioana, mâine ștreg poza cu Ionel/Ioana și postează noua relație cu Nicolae/Nicoleta. Nu vrei să fii omul ăla. Serios, chiar nu vrei.

Am fix două poze cu foste prietene pe Facebook. Sunt acolo pentru că, la momentul ăla chiar am crezut că lucrurile sunt serioase și nu le-am șters nici acum (da, vă las pe voi să le căutați) tocmai pentru faptul că nu cred că a fost o greșeală. Am văzut super multe cazuri cu oameni care se despărțeau de iubirea vieții lor după 2-3, iar apoi erau nevoite să șteargă jumătate din profilul lor de Facebook, să dea cu buretele peste tonele de inimioare trimise prin comentarii și peste zecile de piese siropoase postate direct pe wall, pentru a se vedea clar că iubirea este în floare.

Ah, încă ceva, n-aș vrea să termin articolul ăsta fără să vă spun asta: dacă aveți profilul „Ion și Maria Adăscăliței”, nu înseamnă neapărat că relația voastră e serioasă, ci mai degrabă că prietenii voștri râd pe la colțuri atunci când nu sunteți și voi prin preajmă. 

Cred în „consumul” responsabil de social media. Cred că viața privată trebuie, pe cât posibil,  să rămână viață privată și cred că avem nevoie, cu toții, de ceva mai multă discreție atunci când vine vorba de oamenii dragi nouă. Prezentarea lor în piața publică nu atrage chiar întotdeauna rezultatele pe care ni le dorim.

EFdeN lansează noul concept de casă solară – EFdeN Signature

Despre oamenii de le EFdeN v-am mai povestit după ce l-am auzit pe Claudiu Butacu la Webstock și i-am trecut instant în TOP 3 povești cu care am rămas după Webstock. Pentru că nu se opresc, au mai gândit un concept de casă. El se numește EFdeN Signature, un nou prototip de casă solară, eficientă energetic, proiect cu care echipa multidisciplinară de studenți va reprezenta România, pentru a treia oară, în competiția de case solare și tehnologii integrate Solar Decathlon, ediția Dubai 2018.

După succesele înregistrate la edițiile din 2012 (Madrid, casa Prispa) și 2014 (Versailles, casa EFdeN) ale competiției Solar Decathlon, EFdeN aduce, din nou, România în prima linie a frontului dezvoltării sustenabile.

Cadre didactice, reprezentanți ai marilor companii, dar și ai societății civile și media s-au reunit pentru a discuta despre cum putem crea o Românie mai sustenabilă. Acest lucru se poate realiza începând cu un proiect ce dorește ca, prin participarea în cadrul unei competiții de-o asemenea amploare, să ghideze interesele românilor în direcția dezvoltării sustenabile, a energiei regenerabile și sistemelor verzi.

În calitate de participant la Solar Decathlon, ediția Dubai 2018, EFdeN Signature trebuie să răspundă nu numai condițiilor climatice din România, ci și celor extreme din Dubai, ce presupun temperaturi ridicate, umiditate mare si furtuni de nisip. În cadrul competiției, casa prototip va fi construită în România, transportată peste 5.000 de kilometri pe uscat și pe mare până în Dubai, iar apoi va fi reasamblată la fața locului în numai 10 zile la temperaturi de 30-45 °C, în luna noiembrie 2018.

Proiectul EFdeN este rezultatul colaborării a peste 350 studenți, 148 companii și 5 universităţi. În urmă cu trei ani, în cadrul competiției Solar Decathlon de la Versailles, echipa a proiectat, construit, transportat 2500 km, asamblat în doar 12 zile casa EFdeN – o locuință solară, confortabilă și sigură, inteligentă și sustenabilă, eficientă energetic, care își produce singură energia. După competiție, casa a fost readusă în țară și reconstruită în București, în incinta Facultății de Inginerie a Instalațiilor, unde este deschisă pentru vizitare publicului larg și celui specializat.

În competiţia Solar Decathlon participă echipe din toată lumea, care trebuie să proiecteze și să construiască locuințe solare 100% electrice. Competiția are scopul de a ridica nivelul de conştientizare al studenţilor şi universităţilor participante asupra importanţei folosirii
tehnologiilor bazate pe energii provenite din surse regenerabile. În acelaşi timp, Solar Decathlon se adresează companiilor, încurajându-le să îşi promoveze şi să pună în aplicare materialele şi sistemele verzi, care reduc impactul construcţiei asupra mediului, educând în acelaşi timp şi publicul larg asupra consumului responsabil de resurse.

Concert Caritabil „Paper Magik” – El Dictator Club București

Sâmbătă, 11 noiembrie 2017, în El Dictator Club București va avea loc un concert caritabil susținut de trupa paper magik.

Banii strânși vor fi folosiți pentru dotarea secției de Neurologie a spitalului Clinic de Urgență pentru copii Marie Curie din București. Lipsa materialelor sanitare duce de multe ori la anularea operațiilor și la neputința medicilor de a ajuta pacienții care au nevoie de îngrijire medicală urgentă.

Puteți accesa acest link pentru a vedea lista de materiale sanitare necesare spitalului: https://goo.gl/8di8Yx

Origami rock este stilul muzical pe care băieții din trupa paper magik îl promovează și care îi diferențiază de celelalte trupe. În fiecare piesă esteabordat rock-ul dintr-o altă perspectivă și influențe diferite pun în valoare tot ce are muzica de oferit, la fel ca hârtia în arta japoneză origami. 

paper magik va reprezenta România, în 2018, la Campionatul Mondial Global Battle of the bands (GBOB). Trupa a câștigat trofeul GBOB România în 2016 cu piesele “Fortress” și “Victory is mine”.

Intrarea la concert se va face pe baza unei donații minime de 20 lei și a unei brățări de acces pe care o vei primi la intrarea în club. Brățările trebuie păstrate la mână pe toată durata evenimentului.

Hai să facem împreună niște lucruri mișto. Puștii de la Marie Curie merită. 

Niciodată alcoolul și volanul nu se vor împăca

Înainte să mă urc la volan am o singură regulă de aur: niciodată, dar niciodată, nu conduc atunci când am băut măcar o picătură de alcool. Atunci când am luat permisul de conducere, ai mei mi-au zis doar două lucruri: să am grijă cât de tare merg (nu-s deloc un vitezoman, dar nici nu pot să afirm că n-am depășit niciodată limita legală de viteză) și să nu urc niciodată la volan dacă am băut. 

Lucrurile astea mi-au intrat bine de tot în cap și am mers la multe petreceri, chiar la banchetul de absolvire al licelui cu mașina, fără să pun picătură de alcool în gură. Nu că aș fi eu un mare consumator de băuturi bahice, dar aș minți să spun că n-am amestecat vreodată sucul de mere cu vodka sau vinul cu pepsi.

În România, aproximativ 20% din accidente sunt cauzate de consumul de alcool la volan. Un procent enorm. Sigur, știm cu toții apetența românilor pentru alcool. În Uniunea Europeană suntem pe locul 2 la consumul de alcool, la egalitate cu Republica Cehă. Asta ne face, desigur, predispuși la accidente de felul ăsta. La fel cum lipsa infrastructurii rutiere ne expune la pericolul accidentelor oribile de prin curbele (semi)periculoase ale patriei.

Probabil că, dacă tot vrem să consumăm ceva ce seamănă a alcool la petreceri, ar trebui să ne îndreptăm către lichidele care n-au deloc alcool. Știți voi, berile acelea cu 0.0% alcool. 

Oamenii de la Golden Brau au realizat o campanie într-un magazin mare din București în care a plasat câteva cărucioare de cumpărături “deformate”, ca și cum au fost părtașe la un accident. Filmulețul îl vedeți mai jos, iar morala acestui articol, o știți și voi foarte bine: NEVER, but NEVER drink and drive. Or just stay safe.

 

Bobocii de la Cluj și marea conștiință a internetului

Probabil că, în cazul în care n-ați fost plecați ieri seară de pe internet, știți deja ce s-a întâmplat la un  Bal al Bobocilor din Cluj. Cu toate astea, dacă știrea asta n-a ajuns la urechile voastre, lucrurile stau cam așa: la Balul Bobocilor de la Colegiului Tehnic de Comunicații „Augustin Maior” din Cluj-Napoca, fetele au fost provocate (cred că într-o probă), să mănânce o banană dintre picioarele partenerului. 

Să  spunem asta de la început: cred că ceea ce s-a întâmplat e complet greșit, lipsit de maturitate și, probabil, probele pe care le-au acceptat acum niște tineri vor fi regretate, nu  după mult timp, fix de aceeași tineri.

Cred că ar trebui să plecăm de la un principiu care, după părarea mea, e general valabil. Tinerii, mai ales în perioada asta (14-16 ani) mor de nerăbdare să-și descopere corpul și da, la fel ca și noi, sunt atrași mai mult decât platonic de persoana din fața lor. Astfel, e funny pentru un adult să vadă un copil în genunchi mâncând o banana de pe un alt copil? Clar nu. E funny petru un copil să-și vadă colegele făcând asta? Probabil că da. E în natura lucrurilor să fie așa. Repet, la 14 ani, când probabil încă n-ai avut prima experiență sexuală, e interesant să vezi pe cineva care face lucruri pe care tu nu le-ai experimentat.

Vârsta e întotdeauna un lucru extrem de relevant în momentul în care vorbim despre experiențe cu tentă sexuală. Îmi aduc aminte de faptul că, aproape de fiecare dată când părinții sărbătoritei/sărbătoritului nu erau prin preajmă, acesta primea, aproape inevitabil, o „pedeapsă” în care trebuia să ia șervețele de pe vreun coleg, să spargă un balon folosind doar propriul corp sau, în cel mai soft caz, să introducă un pix într-o sticlă , pixul fiind legat cu o sfoară de talie. Îmi aduc aminte și de discuțiile interminabile despre sex pe care le aveam atât în liceu, cât și în generală. De ce făceam asta? Pentru că încă ni se părea un subiect despre care oamenii nu vorbesc atât de ușor, deci un subiect extrem de exploatabil pentru niște puști. Era ca și cum ne-ar fi întrebat cineva „Ce ai face cu un milion de dolari?”. Am fi putut vorbi despre asta o veșnicie.

Ce încerc să spun: condamnarea copiilor e greșită. E de așteptat ca niște puști în care urlă efectiv hormonii să fie entuziasmați când văd scene de genul ăsta. De asemenea, cred că uităm de multe ori cum gândeam și noi atunci când aveam 14 ani. „Pe vremea mea nu se întâmpla așa ceva” e doar o perspectivă pe care tu o ai, pe baza experiențele pe care tu le-ai trăit. Asta nu înseamnă nici faptul că oamenii din jurul tău nu făceau asta, nici faptul că, în general, nu se întâmpla așa ceva. 

Copiii sunt copii și cred că ar trebui să le oferim mai mult credit și mai multă încredere. Faptul că 10 copiii s-au pus în situația asta nu înseamnă nici că nu se vor mai angaja niciodată, nici că vor avea o etichetă pusă pe frunte în momentul în care vor ieși pe stradă. Să arunce cu piatra omul care nu regrată NIMIC, dar NIMIC din copilărie și, în general, omul care nu e stânjenit de vreun lucru pe care l-a făcut atunci când era mic. Privită în felul ăsta, problema parcă nu mai pare așa de simplă și ușor de judecat, nu? Mă gândeam eu. 

Soluții? Desigur, sunt, dar probabil că nu vă vor plăcea. În primul rând cred că părinții au un rol destul de mare aici. Ar trebui ca sexualitatea să nu mai fie un tabu, iar la întrebarea „Mami, de unde vin copiii?” să nu li se mai răspundă copiilor chiar și la vârste extrem de mari cu „Îi aduce barza”. Pe lângă asta, cred că un părinte ar trebui să aibă o discuție serioasă, la vârsta la care copiii încep să înțeleagă ce se întâmplă cu viața lor.  

Mai cred și faptul că în școală lucrurile n-ar trebui să fie tabu. Probabil că o oră de educație sexuală ar fi mult prea mult pentru o societate care este, din păcate, încă foarte sensibilă la astfel de proiecte. În schimb, cred că profesorii de biologie, atât cei de la generală, cât și cei de la liceu, ar trebui să nu mai sară peste lecția aia incomodă despre sistemul reproducător. Dacă ăștia mici nu vor afla nici de la părinți, nici de la școală, lucruri despre corpul lor și cum anume funcționează el, vor căuta lucruri pe net, iar subiectul va fi perceput ca unul de care se ferește toată lumea „adultă” cu care are contact. Deci exact acel tip de subiect care e extrem de interesant pentru un puști sau o puștoaică.

P.S.: N-o să dau poze. N-o să dau nici măcar un link spre vreun articol care prezintă poze  dintr-un motiv foarte simplu. Nu mi se pare moral. Sunt niște copii de 14 ani. Pe lângă asta, dragă presă din România, nu-s ceva legi care interzic publicarea pozelor cu puști minori? Mă rog, pe de altă parte, știu și eu bine că traficul pe site-uri a fost bun tare aseară. Despre ceva etică în presă discutăm? Ah, nu. Mbine.

Tinerii sunt leneși și vor să fie plătiți bine, deși nu știu să facă mai nimic

Salut! Eu sunt Răzvan și, la fel ca foarte mulți omuleți din generație mea, muncesc.

De când am ajuns în București n-am stat aproape niciodată fără vreo ocupație. Am fost cel mai „tânăr” intern din cadrul Camerei Deputaților, apoi am fost voluntar în cadrul Fundației Leaders. 

Primul meu contract de muncă l-am semnat fix de ziua mea, pe 2 august 2016, atunci când am împlinit 20 de ani, iar din acea zi am fix două luni în care n-am avut tehnic vorbind, contract de muncă. Primul meu loc de muncă plătit a fost la eMag, un job care nu mă solicita prea tare, dar am crezut că e important să văd cum funcționează o corporație, mai ales la o vârstă la care îmi permit să schimb job-uri destul de des. Tehnic vorbind, lucrez de la 19  ani și 364 de zile, pentru că sunt născut la 16:30, dar asta nu-i neapărat important.

Al doilea contract l-am semnat imediat după ce ne-am întors din vacanța de iarnă. După o lună și ceva de internship la radio, mi s-a propus să rămân. N-am ezitat vreo secundă să accept și cred că a fost, probabil, cea mai bună decizie pe care am luat-o până acum.  Sunt zile din săptămâna în care plec la 6:30 de acasă și ajung înapoi la 22, iar în marea majoritate a timpului, în momentele în care nu sunt la facultate, sunt la radio și invers. Nu mă plâng. Deloc. Faptul că nu le mai cer bani de mai bine de un an alor mei e un câștig extrem de mare pentru mine.  

La fel ca mine, pot da zeci de exemple (pe care le cunosc personal), de oameni care au fix același traseu. Care efectiv au zile în care nici măcar nu se întreabă dacă au mâncat sau dacă au băut apă, pentru că nu au timp să o facă. Mă deranjează întotdeauna să văd oameni trecuți prin viață care folosesc retorica „nu mai sunt, domnule, tinerii la fel de muncitori la fel cum erau pe vremea mea”. Personal cred că nici n-au cum să fie. Generațiile se schimbă, costul vieții se schimbă, pretențiile sunt altele. 

Alex Mihaileanu explică foarte mișto motivele pentru care tinerii simt nevoia să fie plătiți mai bine.

  • salariu minim brut-complet pe economie: 1.783 lei, net – 1.065 lei (232 euro)
  • chirie garsonieră în București: de la 250 euro.

Sigur, argumentele pe care le dă Alex în articol sunt mult mai complexe, dar cred foarte tare că aici ar trebui să se închidă orice discuție.  Da, tinerii nu mai acceptă să muncească pe salarii de mizerie și eu cred că ăsta e chiar un lucru bun. Sigur, putem vorbi și de posturile care sunt deschise pentru tineri. Am mai scris despre asta, o să scriu de câte ori va fi nevoie. Presupunând că ai 22 de ani, abia ai terminat facultatea și nu ai deloc experiență în muncă, ai fix două (maximum trei) oportunități de angajare: call-center, videochat sau reprezentant vânzări. Ca să găsești o ofertă bună sau măcar decentă ai nevoie de timp, de nervi și de noroc. Să recunoaștem: posturile bune și eligibile pentru tineri fără  o experiență foarte mare sunt puține și cumva irelevante la nivelul pieței muncii.

Un studiu al EY arată că „Generația Z va avea încredere în alegerea primului loc de muncă în firmele care oferă oportunități de învățare și avansare în carieră (94%) și asigură stabilitate (80%)”. Deci nu bani. În primul rând e vorba de oportunități, iar apoi de siguranță.

Vrei un tânăr bun în firma ta? Nimic mai simplu. Plătește-l decent, arată-i unde poate ajunge, ajută-l să ajungă acolo și nu-i spune că-i constant cu sabia lui Damocles deasupra capului, iar el va veni să faceți echipă. Da, știu că nu-i foarte ușor de lucrat cu noi, dar de multe ori nici angajatorul nu-și dă deloc silința.

3 povești cu care rămân după Webstock 2017

Webstock 2017 a însemnat, pentru mine, cea de-a doua ediția la care am fost parte. Sigur, pe lângă multă informație mai degrabă tehnică, am crezul că Webstock e despre povești și oameni care au puterea să schimbe lucrurile.

Probabil povestea care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a oamenilor din spatele canalelor de social media a MApN. Probabil că ne dăm seama cu toții că e extrem de greu să faci o instituție a statului român să fie simpatică pe Facebook. Desigur, dacă mai adăugăm aici și faptul că e vorba de Armata Română, lucrurile chiar par imposibile. Ei bine, Locotenent Colonelul Alin-Marius Preda, împreună cu oamenii pe care îi coordonează, reușesc să spargă tot felul  de preconcepții, atât în cadrul societății, cât și în cadrul armatei. O singură întâmplare aș menționa aici: momentul în care, la Raportul Anual al Armatei, în partea de jos stătea scris „#mapn”, iar niște domni credeau că e o greșeeală  de tastară, sau, mai rău, asociau „#” cu un gărduț. Oamenii ăștia cred că merită descoperiți și sper să citiți despre ei mai multe, în curând, pe europafm.ro.

A doua poveste care mi-a plăcut a fost cea a militarilor participanți la Jocurile Invictus de la Toronto de anul acesta. Invictus Games reprezintă competiția destinată soldaților răniți în teatrele de operațiuni din întreaga lume. Te trec toți fiorii când auzi povestea maiorului Laurențiu Șerban. Acesta este căpitanul lotului Invictus România și a rămas fără piciorul drept și o parte din mâna stângă în 2006, în Afganistan. Acesta a călcat pe un dispozitiv exploziv improvizat în timp ce încerca să-și scoată camarazii dintr-un tab care ce tocmai activase același timp de bombă artizanală și luase foc. Pe 25 septembrie, acum câteva zile, maiorul a obținut medalia de bronz la proba de 1500 de metri. Laurențiu Șerban și ceilalți 14 colegi ai lui cred că pot constitui adevărate modele pentru fiecare dintre noi. Toată competiția este povestită extrem de frumos de colega Anca Grădinaru pentru Europa FM și EuropaFM.ro.

A treia poveste care te face să te ridici în picioare este cea a casei EFdeN. Reprezentantul EFdeN a fost Claudiu Butacu, iar povestea casei, dar și a lor, ca organizație, e genul ăla de story care te învață că lucrurile bune vin după extrem de multe sacrificii. Probabil că nu mulți dintre noi am avea curajul să lăsăm viața noastră de până acum baltă și să ne dedicăm complet unui proiect în care credem cu tărie. Eu unul n-aș putea și de asta mi se pare și mai mișto ceea ce au făcut oamenii de la EDdeN. Casa EFdeN este o casă solară eficientă energetic. Mai pe scurt, casa ideală, cu facturi 0. Pe oamenii de la EFdeN îi puteți găsi aici, iar povestea întreagă o puteți urmări de la 3:26 pe platforma Privesc.eu

 

Webstock a fost mișto și anul ăsta. Ne vedem la anul.

Și dacă fiecare dintre noi e vinovat pentru situația în care suntem?

Furtuna de ieri din Banat e doar vârful icebergului. 8 oameni și-au pierdut viața, iar peste 150 sunt răniți. Habar n-am dacă furtuna putea fi anticipată, nu mi-e clar dacă autoritățile și-au făcut, sau nu, treaba, dar e limpede că ceva nu a funcționat cum trebuie. Poate alertele ANM n-au fost suficient de precise, poate că autoritățile din zonă nu și-au făcut pe deplin treaba și n-au reușit să îi anunțe la timp pe cetățeni, cert e că sistemul n-a funcționat.

Și, din păcate pentru noi, nu-i singurul sistem care pare încremenit în proiect. Să ne gândim doar la începutul de an școlar și la faptul că elevii au intrat în școli care n-au aviz de funcționare sau aviz pentru securitate la incendiu. Elevii au avut anul acesta pe bănci un compediu care a reunit toată teoria, de la toate materiile, pentru primele săptămâni de școală. În tot acest peisaj apocaliptic aflăm astăzi faptul că 2 din 10 elevi români nu termină 10 clase, iar România este pe locul trei în Uniunea Europeană în ceea ce privește abandonul școlar.

Mai are rost să vorbim despre sistemul de sănătate și despre faptul că murim cu zile în spitale care nu îndeplinesc nici măcar condițiile minimale de funcționare? Probabil că nu. Desigur, nici după o tragedie enormă ca cea de acum doi ani n-am învățat nimic. În momentul ăsta nu mai există loc în spitale pentru vreun pacient cu arsuri majore.  

Infrastructura din România nu-i nici ea un punct forte. În timp ce prin jurul nostru oamenii desenează și construiesc tot felul de autostrăzi, noi probabil că nu vom inaugura anul acesta nici măcar un kilometru de autostradă. Sibiu-Pitești (autostradă pe care oamenii de la Dacia mai au un pic și o construiesc singuri) sau Comarnic-Brașov (o autostradă pe care domnul Șova, fost ministru delegat pentru „proiectele mărețe” ale României, se jura că o va construi până la finalul mandatului său) par acum pure planuri înșirate pe hârtie.

Acum, privind situațiile astea, nu-i cumva și vina noastră? Nu cumva toate lucrurile astea s-au întâmplat în timp ce noi trebuia să stăm de pază? Nu cumva avem țara pe care am avut grijă să o construim? 

Personal cred că da, fiecare dintre noi are o vină. Cred că atât timp cât în România încă va prinde sintagma „a furat, maică, dar a făcut ceva și pentru noi” lucrurile nu au cum să se schimbe. Și expresia „toți fură”  e la fel de păguboasă. Nu, nu toți fură. Da, sunt oameni onești atât în PSD, cât și în PNL, iar discursul ăsta radical și întotdeauna bazat pe compromis nu îi ajută deloc să devină mai relevanți public.

Cred că oamenii ăștia vor avea puterea până când ceilalți vor învăța că alegerile se câștigă la firul ierbii, prin mesaje care ating masele de oameni, prin abordări curajoase ale unor probleme spinoase și prin încurajarea dialogului dintre noi. Avem așa ceva pe piața politică din România? Deocamdata nu. PNL pare totdeauna preocupat să se autoscufunde prin tot felul de declarații irelevante sau care nu spun, de fapt, nimic. USR nu-i copt deloc și încă nu reușește să ajungă la mase, iar platforma România 100 a lui Dacian Cioloș nici măcar n-a ajuns în faza în care putem să ne dăm cu părerea despre ea. Până acum a produs doar niște comunicate scrise bine, dar care stârnesc fix emoția unui pantof pe care abia l-ai cumpărat, dar pe care nu-l folosești pentru că nu te înduri încă să îi murdărești.

Cum ieșim din cercul ăsta vicios? În primul rând trebuie să conștientizăm că avem o problemă. Lucrurile nu se rezolvă aproape niciodată de la sine, iar atât timp cât vom aștepta o soluție Mesianică, probabil că ea nu va veni. Trebuie să fim mai activi, să cerem mai mult de la oamenii pe care îi punem în funcții publice și să nu mai acceptăm derapaje de tot felul.

Da, procesul de transformare nu-i deloc ușor, dar chiar cred că e datoria fiecăruia dintre noi să fim ceva mai vigilenți, mai vocali și, de ce nu, mai curajoși. Lucrurile n-au fost schimbate niciodată de oameni care au acceptat tot felul de compromisuri și au așteptat ca soluția să vină, eventual, din cer.