Hai să nu-l mai băgăm pe Dumnezeu în orice discuție

Eu sunt crestin-ortodox. Așa am fost crescut, într-o familie credincioasă,  dar care nu era în fiecare duminică la Biserică. Cred în Dumnezeu și în majoritatea serilor spun câte o rugăciune sau fac o cruce înainte să adorm. Sunt heterosexual și cred că la un moment dat voi vrea să mă căsătoresc cu iubirea vieții mele. Cred foarte tare că există ceva deasupra noastră, care nu ne ghidează neapărat viața, dar care face ca lucrurile să se întâmple într-un anumit fel. Sunt efectiv tipologia de om care ar fi trebuit să fie zilele astea alături de CPF. Dar nu e cazul. 

De mic am fost învățat la școală (am avut și diriginte profesor de religie, foarte mișto, de altfel) faptul că cea mai mare poruncă a creștinismului, mai presus de toate cele 10 pe care le-a primit Moise, este „Marea Poruncă a Iubirii”. În definitiv, ea spune un lucru extrem de simplu: „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. 

Tot Dumnezeu, în pilda „femeii prinsă în preacurvie” (n-am pretenția că sunt teolog sau ceva, deci probabil că pilda aia se numește altfel), spune „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce primul cu piatra”. Tot în acea pildă (Ioan 8:12) Iisus mai spune ceva „Voi judecați după înfățișare, eu nu judec pe nimeni.”.

În ambele cazuri, Iisus n-a îndemnat vreodată la ură. N-a îndemnat vreodată la altceva decât la iubire. În fond, creștinismul se autodefineste (și în sine chiar cred că e) religia iubirii. Ori religia iubirii nu poate să indemne la ură împotriva altor oameni. Nu poate să provoace un val de ură împotriva unor persoane care n-au făcut nimic greșit în viața lor.

Cred foarte tare că Dumnezeu, în toate cele trei stări ale sale, ar fi fost un pic indignat de modul în care ii sunt folosite acțiunile, spunerile și povețele. Atunci când Iisus a vorbit despre iubirea față de aproapele tău, n-a pus un asterisc, completând apoi în josul paginii, cu litere de-o șchioapă: în afara cazului în care aproapele tău e diferit de tine, caz în care e recomandat sa nu-l iubești. 

Același Dumnezeu n-a zis niciodată „să arunce primul piatra cel fără de păcat, cu mențiunea că,  în cazul în care ești creștin heterosexual, dar cu păcate, e în regulă”. În general argumentele despre religie cred că n-ar trebui să existe în dezbaterea asta. E ok să fii mai conservator și să vrei ca definirea căsătoriei să fie mai restrictivă în Constituție (dând argumente din sfera tradiționalului), dar nu e deloc în regulă să spui că vrei asta pentru că așa a vrut Dumnezeu.

Argumentele și apelul la religie ar trebui folosite/făcut doar în contextul în care e vorba de lucruri eminamente pozitive. Altfel, religia iubirii n-are cum să fie despre a exclude oamenii care sunt diferiți. Pur și simplu n-are cum. 

Cu siguranță NU trec testul dragostei de la KFC

Suntem de ceva vreme pe aici și deja știți faptul că sunt unele lucruri pe care le tolerez cu greu, altele pe care nu le pot suferi pur și simplu. 

Un lucru pe care nu-l pot suferi mai deloc este usturoiul. Spun mai deloc și nu complet, pentru că am unele combinații în care usturoiul e tolerabil, în general dacă nu se simte mai deloc în mâncare.

Sunt genul de persoană care adoră KFC-ul și crede că strips-urile sunt absolut divine, dar sunt același gen de persoană, obositor pentru oamenii de la KFC, care cere de fiecare data ketchup în loc de sos de usturoi. Da, privire pe care o aveți voi acum e și privirea pe care o au angajații KFC. Da, exact asta. 

Ei bine, ce voiam eu să spun până aici este faptul că usturoiul nu e chiar „my cup of tea” și desigur, nici mujdeiul și nici sosul de usturoi nu sunt favoritele mele. Dar sosul ăla de usturoi de la KFC e adorat de aproape 90% din persoanele pe care le știu eu, așa că îmi accept minoritatea în care mă aflu.

Oamenii de la KFC s-au gândit să ducă toată treaba asta la un alt nivel, iar începând din 10 septembrie, celebrul sos de usturoi se va găsi și în magazinele LIDL România, așa că voi, devoratori de usturoi fără frică de Dracula, îl veți avea oricând disponibil pentru vrăji și alte asemenea.

„Testul Dragostei” se numește campania prin care KFC anunță întrarea în magazinele LIDL, aceștia spunând că „cine te iubește cu usturoi, te iubește cu adevărat”. Eu mi-am dat seama că am ratat testul ăsta de cel puțin două ori.

Prima dată a fost prin clasa a 10-a, cred, când eram la mare cu o fostă prietenă care avea poftă de, știți voi, the usual stuff, shaorma cu de toate la 3 dimineața. Desigur, fără vreo urmă de remușcare în glas sau în privire, i-a cerut băiatului de la shaormerie cu extra usturoi, așa că am fost nevoit să mă mut din camera mea în seara aia. Înțeleg că arta cere sacrificii sau ceva.

A doua oară când n-am trecut testul a fost în București, la KFC, când s-a cerut dublu sos de usturoi pentru un smart meniu, semn că lucrurile luau o turnură pe care eu n-o prea voiam. Ceva, ceva nu e setat bine acolo sus. Aparent eu și SuperMan avem ceva în comun: el criptonita, eu usturoiul. 

Deci clar, KFC, nu trec testul iubirii cu sosul tău de usturoi, dar sper măcar ca dragostea mea față de crispy-urile tale să fie suficient de puternică încât relația noastră să persiste.

Un lucru e cert însă, din 10 septembrie sosul de usturoi de la KFC se găsește în toate magazinele LIDL România, deci, iubitori de usturoi neaoș, dacic, dați năvală. 

Sunatul ar trebui să fie limitat doar la apeluri de urgență

Uite, în 2020, când vor fi alegeri parlamentare din nou *poate ieșiți și la vot de data asta, știți voi, altfel PSD all the way*, voi vota cu partidul care îmi va promite că va gândi o procedură prin care sunatul ar urma să se poată face doar în cazul în care ai neapărat nevoie de omul ăla, cu cereri scrise, cu tot ce trebuie.

Glumesc, normal, dar în viata asta sunt puține lucruri pe care le tolerez cu mai puțină plăcere decât vorbitul la telefon. De altfel, îmi aduc aminte că au fost vreo trei foste iubite care mi-au reproșat faptul că eu nu sunam niciodată. Ca să înțelegeți relația mea cu sunatul, ar trebui să știți asta: nu-mi dau comandă de mâncare, nu-mi fac programări și nu merg cu taxiul,  dacă asta include, în vreun fel, ca eu să îmi pun telefonul la ureche și să vorbesc efectiv cu cineva.

Sunatul mi se pare exact ca vărul ăla de la țară pe care nu vrei să îl inviti neapărat la nunta ta, dar fără el nu mai vine nimeni din familie, așa că decizi că trebuie să faci o concesie. Suntem în era internetului, în era în care totul se face online, în era în care internetul e nelimitat. Da, probabil era mișto să suni pe cineva atunci când abia apăruse funcția asta. La fel cum probabil era mișto să îi trimiți Veronicăi scrisori de dragoste extrem de ample, iar ea să îți răspundă în trei rânduri. Sau, mă rog, nu și dacă te chema Mihai. Eminescu Mihai.

Am telefonul cu mine tot timpul, iar dacă vei suna și nu m-ai anunțat înainte că vrei să faci asta, șansele să îți răspund sunt egale cu șansele pe care le am eu să o cuceresc pe Mădălina Ghenea. Sau, mai bine, sunt egale cu șansele pe care le are FCSB să își ia un portar care să știe cum e cu apăratul, sau Dinamo să ajungă în Champions League în viața asta.

De altfel, probabil că cele mai lungi convorbiri ale mele la telefon au fost de vreo ora și ceva, și atunci aproape exclusiv pentru că eram obligat de circumstanțe pe care nu le puteam controla eu neapărat, adică iubite cu mult chef de vorbă. 

Am făcut ieri un sondaj pe instagram *poți da un follow și acolo, chiar se întâmplă chestii mișto* fix cu tema asta, iar 76% din oamenii de acolo au spus că preferă în principiu să dea mesaje atunci and vor să găsească un partener de discuție, și nu să sune. 

Deci, ca să rămână scris aici, pentru că știți voi, verba volant scripta manent, sunăm doar dacă într-adevăr arde. Altfel, dacă vrei doar să vezi ce fac, îți răspund cu drag, în scris, oricând.

Sursa foto: HHStaffing

Ce spectacole ar trebui să vezi la UNDERCLOUD, festivalul de teatru independent

Mâine începe UNDERCLOUD, primul festivalul de teatru independent din România.  El are loc la Hanul Gabroveni, în centrul vechi din București, între 22 și 31 august. Ca să vă ușurez munca, m-am uitat puțin pe programul de anul acesta și mi-am ales câteva favorite.

V-am mai zis și la FITS faptul că EINE KLEINE NACHTMUSIK mi-a plăcut enorm și că oriunde îl prindeți, trebuie să îl vedeți. Spectacolul regizat de Gigi Căciuleanu și care îl are în prim-plan pe Lari Georgescu este o metaforă a “singurătăţii creatorului de cursă lungă”.  EINE KLEINE NACHTMUSIK se joacă luni, 27 august, de la 20:30.

Pe 24 august, de la 20:00, se joacă „Vârstele lumii, un spectacol în care joacă Gelu Nițu și Constantin CojocaruVârstele lunii vorbește despre bătrânețe, moarte, ambiguitatea memoriei și speranța că dragostea poate ușura apropierea inevitabilă de eclipsa finală. Cei doi bărbați, Byron și Ames, prieteni din copilărie, se regăsesc după foarte mult timp. Întâlnirea este marcată însă de neînțelegere și de dificultatea reapropierii.

O spovedanie” se joacă pe 25 august, de la 21:30, iar în distribuție îi regăsim pe  Adrian Titieni, Alexandru Papadopol, Mircea Gheorghiu și Emanuel PârvuDoi frați se întâlnesc întâmplător într-un bar din centrul Capitalei. Fiecare dintre cei doi se află acolo pentru a rezolva aceeași problemă – moștenirea tatălui (aflat încă în viață). Cel mic își dă întâlnire cu directorul spitalului unde este internat tatăl său. Cel mare, vădit preocupat de starea critică a bătrânului, vine să discute cu un preot. În același timp și în același loc.

Răzvan Vasilescu joacă în „Sub pragul de sus” pe 26 august, de la ora 18:00. Într-o carte returnată cu 113 ani mai târziu, ceea ce înseamnă în primul rând o amenda astronomică, un bibliotecar olandez găsește un bilet de curățătorie strecurat între pagini ca semn de carte. Această descoperire neobișnută îl intrigă la culme și îl convinge să plece într-o călătorie fabuloasă în jurul lumii, din Olanda pâna la Londra, în China, în America și Australia, până chiar în Insula Paștelui, în căutarea personajului straniu căruia i-a trebuit mai mult de o viață de om să returneze un ghid de călătorie împrumutat.

Maia MorgensternRodica Mandache și Cabiria Morgenstern sunt pe 28 august, de la 21:30, în „Cu ce vă servesc?” Cu ce vă servesc? este mai mult decât un spectacol. Este o felie de viață ancorată în contemporan. Se iau un client, un chelner și un Dumnezeu și se așează la aceeași masă.

 

Hai să vorbim un pic despre oamenii care ne-au descoperit și ajutat să creștem

Cred că în general vorbim prea puțin despre oamenii care ne-au descoperit și ne-au ajutat să creștem. Cu toții avem oameni din ăștia în viața noastră. Sunt persoane din școala generală, din liceu, din facultate, din familie, sau de oriunde altundeva. În general există pe traseul fiecăruia dintre noi niște oameni care ne schimbă radical cursul.

La mine lucrurile au început în 2012, în decembrie, cu un training care se numea pe vremea aia Leadership Autentic și era dezvoltat de Fundația Leaders, cu sprijinul Petrom. Acolo au fost doi oameni care mi-au schimbat un pic traseul pe care începusem să merg. Primul se numește Elena Pâslaru, un trainer care mi-a dat încrederea de care aveam nevoie să încep să fac lucruri în zona nonformalului. Da, probabil că în cazul în care ați lucrat cu Elena, știți cât de grea pare completarea acelui START, STOP, CONTINUĂ (până și faptul că după șase ani încă mai țin minte cum se numea rubrica aia ar trebui să îți dea de gândit, Elena!), dar era atât de drăguță încât n-aveai cum să te superi pe ea.

Al doilea om din camera aia de training care m-a ajutat a fost Georgiana Baciu, idolul meu multă vreme, idol și prietenă mai apoi. Pentru un puști de clasa a 10-a care nu făcuse mare lucru până atunci, faptul că întâlneam pe cineva care era cu doar un an mai mare decât mine și făcuse infinit mai multe lucruri. Ajuns acasă după prima zi de training, am avut un debate cu mine în care argumentul câștigător a fost cam așa: dacă Geo poate să facă toate lucrurile alea, pot și eu să fac măcar 10% din ceea ce face ea. Nu știu dacă am reușit asta, dar cu siguranță ăla a fost declicul și motivația de care aveam nevoie pentru a începe să organizez lucruri, iar o bună parte din dezvoltarea mea ulterioară i se datorează tot lui Geo.

În general cred foarte mult că oamenii se dezvoltă dacă au alți oameni de partea lor, oameni care să îi motiveze, să îi inspire, să îi asculte și să îi sprijine. Elena și Geo sunt doar două dintre exemplele pe care, din fericire, le-am tot avut în viața mea. Oameni senzaționali de la care am învățat nesperat de mult. Dezvoltarea fiecăruia dintre noi începe cu pași mici, dar e aprope imposibilă atunci când n-ai oameni care să te sprijine lângă tine.

Eu am găsit genul ăsta de oameni în Leaders și mi s-a părut întotdeauna că-i o comunitate care poate mișca lucrurile din loc. Cel mai nou program al lor se numește Leaders Experience și este primul accelerator de experiențe din România. În primă fază programul propune 5 zile unde vei avea parte de experiențe în situații reale, vei participa la simulări de business, vei afla poveștile a 4 lideri din domenii diferite și, cel mai important, vei avea dintr-odată o rețea de peste 30 de persoane pe care să te bazezi în căutările tale. 

După cele cinci zile urmează tot felul de provocări pentru tine, iar la finalul celor șase luni de program, probabil că vei putea spune că viața ta e măcar ușor schimbată. Mai multe detalii găsiți pe Leaders.ro, iar dacă aveți întrebări, feel free to ask și voi stresa mai departe oamenii care pot răspunde la ele.

Micu, zi tu ceva de programul ăsta. Haide, cum numai tu știi. Mă rog, mai știu și alții, dar doar pe tine te-am găsit disponibil acum.

Also, dacă îndrăznește cineva să spună ceva de poza de cover, va fi bătut cu ouă în piață, ziua în amiaza mare. Ne-am înțeles, da?

Da, e în regulă să mai credem în prinți și prințese câteodată

Ziua de ieri a fost una specială. Nu prea vezi la fiecare pas o nuntă care să implice cea mai cunoscută Casă Regală din lume. Pentru cei ce nu știu, Prințul Harry și (fosta) actrița(ă) Meghan Markle s-au căsătorit religios ieri, în capela St. George de pe domeniul Castelului Windsor. Probabil că ați reușit să vă ascundeți de știrea asta doar dacă n-ați deschis deloc vreun device. Altfel, în cazul în care ați făcut asta, probabil că toți prietenii, toate paginile importante, toată lumea din univers vorbea de asta.

Ei, și ca la orice eveniment major de pe planetă, am văzut destul de mulți oameni care se plângeau că e prea multă regalitate pe Facebook zilele astea și să se mai termine cu evenimentul ăsta. Înainte, câteva cifre:
– se presupune că nunta regală a fost urmărită, la nivel internațional, de peste 2 miliarde de oameni;
– peste 100.000 de oameni au fost pe străzi pentru a sărbători nunta celor 2;
toate televiziunile importante din lume au avut ediții speciale dedicate evenimentului;
– peste 1 milion de oameni s-au uitat live, pe YouTube, la nunta regală.

Acum vreo două zile vedeam pe CNN un reportaj făcut cu oamenii străzii din Londra. Unul dintre ei spunea că, deși el nu are foarte multe lucruri pentru care să se bucure, își dă seama de faptul că acestă Casă Regală e legătura dintre popor și istorie și că, în definitiv, el va fi unul dintre oamenii care va saluta proaspeții miri în drum spre Buckingham Palace.

Cred foarte tare că, la un moment dat, trebuie să ne dăm voie să visăm. Și mai cred că probabil fiecare dintre noi am avut măcar un vis despre modul în care am fi trăit dacă în loc de viața pe care o avem acum, ne-am fi născut într-o familie cu „sânge albastru”. Ceea ce se întâmplă la fiecare nuntă regală fix asta reprezintă. De asta stăm lipiți de televizor sau de ecranul laptopului/telefonului ore întregi să vedem câteva cadre de la o nuntă. Pentru că, în subconștient, suntem îmbrăcați la patru ace și visăm că suntem acolo, între prinți și prințese.

Da, e ok să visăm. Da, e ok să stăm ore la rând să vedem o nuntă cu care, altfel, nu prea avem nimic în comun. Da, e uman să facem asta și da, fie că ne vine să credem sau nu, unele lucruri vor rămâne cu siguranță în istorie, iar momentul ăsta va fi menționat pe undeva. Noi am trăit istoria. Așa, cu prinți și prințese mai de secolul XXI. Și David Beckham. Nu-l putem uita pe el.

Vă las cu câteva poze de la nunta asta:

https://twitter.com/mmarklefancom/status/997783093938479105

Referendumul pentru familia tradițională, acestă petardă care va despărți din nou România

Despre referendumul pentru redefinirea familiei am mai scris. Totuși, pentru cine a fost plecat din univers în ultimii doi ani, lucrurile stau cam așa: după o amplă campanie de strângere de semnături și cu largul concurs al mai multor culte religioase din România, Coaliția pentru Familie, împreună cu, se presupune, alți trei milioane de oameni, au depus o inițiativă legislativă la Parlamentul României pentru ca familia să nu mai fie definită în Constituție ca fiind „uniunea liber consimţită dintre soți”, ci ca „uniunea liber consimţită dintre un bărbat și o femeie”. Statul Român dă dreptul, prin Constituție, cetățenilor săi să propună inițiative legislative, dacă acestea sunt susținute de peste 100.000 de mii de semnături.

Ei bine, astea-s faptele de până acum. Ajungând în prezent, adică ziua de 16 aprilie 2018, vedem faptul că Partidul Social Democrat, cel mai mare partid din România, anunță un „mare” miting de susținere a „familiei tradiționale”. Acesta urmează să se desfășoare în a doua jumătate a lunii mai, la București,  și va fi, conform spuselor lui Liviu Dragnea, „mare, mare”. Probabil că PSD visează un milion de oameni în stradă.

Poate merita spus ceva mai devreme, dar spun acum. În România căsătoriile între persoane de același sex nu se pot oficia, codul civil fiind cel care stipulează clar faptul că atunci când vorbim de căsătorii, acestea se „încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora”. 

Referendumul ăsta nu rezolvă o problemă reală pe care românii o resimt, dar face extrem de bine două lucruri:

  1. Ne face să uităm pentru o perioadă destul de lungă (campania pentru referendum trebuie să fie de 30 de zile plus scandalul de înainte și după, deci aproape două luni) că România are niște probleme enorme și că n-are de gând să și le rezolve. În România familiei tradiționale, violența domestică este la cel mai înalt nivel din Europa, adică bărbații își bat femeile non-stop, oricând, oriunde și pentru orice motiv. În România familiei tradiționale bolnavii sunt condamnați la moarte, iar dacă ai neșanșa să fii diagnosticat cu cancer, statul începe să se uite în cu totul altă parte, neasigurând medicamentele necesare supraviețuirii. În România familiei tradiționale, statul dă greș constant în a avea grijă de cei mai vulnerabili dintre cetățenii săi. În România familiei tradiționale, 3 spre 4 milioane de oameni au emigrat spre țări unde le este mai bine și unde simt că își pot face un viitor. În România asta, unde suntem din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai îmbătrâniți, ne vom lupta ca niște orbi între noi, pentru o temă care nu-i aproape deloc importantă pentru noi. Ceea ce mă conduce la puntul 2.
  2. Referendumul ăsta ne va face să fim mai dezbinați. Noi, ca societate. Va amesteca din nou tabere, va rupe din nou prietenii, vor fi din nou familii care se vor certa la masă. După 2017, anul în care sute de mii de oameni au ieșit pe străzi în marile orașe, realitatea este că România a rămas extrem de divizată. Unii au impresia că ceilalți le-au furat viitorul, iar ceilalți au impresia că acești „unii” au încercat să le fure votul. După referendumul ăsta, România va fi și mai divizată. Și ceva îmi spune că din aceste mici falii rezultate, România nu-și va mai reveni prea curând.

Visez la o societate în care fiecare om poate crede ceea ce vrea și fiecare om poate acționa fix cum simte, atât timp cât acesta nu deranjează liniștea celor din jur. Cred într-o societate în care toți suntem egali, iar dacă eu mă pot căsătorii cu dragostea vieții mele atunci când va fi cazul, atunci să o poată face și prietenii mei care nu-mi împărtășesc orientările sexuale. 

Constituția ar trebui să fie despre libertăți, despre cât de incluziv e statul și despre faptul că toți suntem membri egali ai cetății, indiferent de religie, vârstă, sex sau orientare sexuală. În definitiv, suntem toți români, iar în anul centenarului, discuția despre excluderea unor persoane și trimiterea lor la colț, nu e chiar lucrul cel mai înțelept pe care îl putem face.

Cum este, de fapt, experiența Erasmus Plus: Elena Mocanu (II)

Pe Elena am cunoscut-o pe Instagram și i-am dat follow pentru că avea poze din Maroc. Da, din alea super colorate. E atât de simplu cu mine: văd poze din Maroc, dau instant follow. După aia n-a mai pus poze din Maroc, dar recent am observat că a fost și ea, atunci când era tânără, nu acum, la fatidica vârstă de 29 de ani, când stă aproape, aproape să schimbe prefixul și să devină un adult adevărat.

Glumesc, desigur. După ce mi-a răspuns la întrebări, Elena a simțit că a uitat ceva. Iar după ce forul ei interior a cugetat spre răspunsul întrebării lăutrice, acesta a venit: cred că studenții plecați în Erasmus n-ar trebui să uite să se îndrăgostească. Deci e cu dragoste, cu iubire, cu sentimente, cu Portugalia și cu trăiri.

Pe Elena o puteți urmă pe Instagram și pe Facebook. Are poze mișto. 

Hai să vedem!

1. La ce universitate și la ce facultate ai făcut schimbul de experiență?

Universitatea Aveiro, Portugalia, în 2012-2013

2. Care au fost primele lucruri pe care le-ai remarcat atunci când ai ajuns acolo? Ce anume ai simțit că se întâmpla diferit față de România?

Când am ajuns în Lisabona, un prieten de-al unui amic m-a luat de la aeroport. Vorbisem cu el de 2-3 ori pe Facebook și amicul meu garantase pentru el. Îmi amintesc doar că eram foarte obosită pentru că am lucrat până în ultima zi, mi-am făcut bagajele cu o noapte înainte și am dus pe la prieteni ce nu mai încapea în bagaje și dusă am fost. El m-a luat, m-a dus la niște amici unde m-a lăsat să dorm câteva ore și m-a trezit să mâncăm. După, timp de câteva zile, cât el avea o conferință în Lisabona am stat la o mătușă de-a lui care a fost foarte amabilă și prietenoasă cu mine. Oamenii din Portugalia sunt prietenoși, primitori, deschiși și calzi. Ca româncă, înțelegeam destul de ușor ce vorbesc ei. Lumea e calmă, nu e agitată, nu aleargă nimeni nicăieri și au o cultură puternică a cinelor: cina în familie, cina cu colegii de facultate și profesori etc. Cinele nu sunt luate la ocazii diferite ci oricând aveau ei chef sau simțeau nevoia. La facultate, personalul și profesorii erau foarte deschiși și amabili. Veneam de la ASE, Comerț, unde secretarele noastre și-au făcut un renume de sperietori așa că nu știam la ce sa ma astept. Acolo, totul foarte organizat, rapid, amabili, îți zâmbeau. Dacă opreai profesorii pe hol să îi întrebi ceva îți răspundeau politicos și nu îți spuneau „Să vii când am oră de consultație!”. De asemenea, am observat că studenții erau foarte apropiați de profesori. Ieșeau împreună seara să se distreze dar în timpul zilei se respectau unii pe altii. De menționat că eu am studiat într-un oraș mic, studențesc, unde era ușor să știi pe toată lumea.

3. Dacă ai fi putut, ai fi rămas să studiezi în continuare acolo? De ce?

Da, as fi ramas. A fost singurul an in care chiar am simtit ca am fost studenta. Am invatat, m-am distrat, am facut si voluntariat si am avut timp si de mine. Munceai mult pentru proiecte dar erai sustinut sau gaseai peste tot resurse fara mari piedici, ti se explica sau erai indrumat, aveai multe oportunitati pe care incep sa vad abia acum dupa 5-6 ani incep sa rasara timid si in Romania

4. Care-s primele trei cuvinte care-ți vin în minte atunci când te gândești la experiența ta cu Erasmus +?

„The best year of my life” sau prieteni, calatorii, oportunitati.

5. După experiența asta, care-s lucrurile pe care le-ai schimba în sistemul educațional din România? (Dacă-s extrem de multe, dă-mi primele trei)

– Manualele dupa care se invata: nu am avut absolut nici un manual al unui profesor cu care studiam. Toate erau niste manuscripte imense scrise de nume sonore.

– Mai multa practica, putina teorie: imi amintesc si acum ca am facut un proiect in echipa ( majoritatea lucrurilor se faceau in echipa, rar am lucrat singura la vreun proiect) si trebuia sa analizam o situatie. Profesorul ne-a spus ca daca vede un paragraf de teorie, il sterge. Puteam sa scriem maxim 5-6 pagini. Am lucrat in echipa cu o tipa si un tip din tarile nordice. Pentru ei a fost foarte usor sa analizeze totul, sa compare si sa dea solutii (critical thinking). Mie mi-a fost mai greu nefiind obisnuita.

– Sa se schimbe modul de predare la cursurile la care se poate: la unele cursuri primeam toate slide-uri si materialele la inceputul anului si inainte de fiecare curs, fiecare dintre noi, trebuia sa se pregateasca si sa caute materiale despre acea tema pe care sa le citeasca si prezinte. Ajungeam la discutii si dezbateri interesante. Nu invatam doar materia respectiva dar invatam sa argumentam, sa ne sustinem ideea, sa comunicam eficient.

Bonus1: mult studiu individual: M-a suprins enorm: bibliotecile erau pline ochi pe tot parcursul anului iar in sesiune erau deschise non stop. De asemenea, studentii erau educati in ceea ce priveste imprumutul cartilor si le aduceau la timp in stare buna. Ce m-a mirat era faptul ca daca aveai nevoie de o carte ori o imprumatau rapid de la alta biblioteca din tara ori ti-o achizitionau ei. Dura maxim 4 zile.

Bonus 2: Sistemul de comunicare! Cam 99% era online. Aveam o platforma unde intram si aveam toate cursurile, clasa mea de la fiecare curs, mail unde comunicam direct cu alti colegi sau profesori si unde urcam temele sau proiectele. Totul aflam de pe acea platforma care mergea IMPECABIL! Cred ca inca mai am cont dar nu cred ca imi mai amintesc parola. 

6. Când ai revenit în România, care au fost șocurile pe care le-ai avut?

Oh, e mult de spus! Cred ca mai bine de 6 luni a fost soc intens. Dupa, a mai durat inca pe atat daca nu chiar mai mult. Am stat prima luna la o verisoara prin Pacii si zilnic eram socata: fecale de animale pe trotuar, oameni care scuipa pe jos si arunca tot felul de gunoaie pe jos, imbulzeala, fete acre, oameni care nu iti raspundeau la salut sau la „multumesc” prin magazine, chelneri sau taximetristi care urlau la tine ca nu le lasi bacsis ( in Portugalia nu se lasa pe vremea aia bacsis si asa ma obisnuisem), tipetele secretarelor de la ASE, oamenii pe care nu ii gaseai chiar daca era in timpul programului lor de lucru, stres, negativisim (Nu se poate! Nu! Nu exista!) cu toate ca stiam ca se poate, ca exista pentru ca mai facusem deja acel lucrus sau il solicitasem. Apoi, un alt soc pe care l-am avut pentru foarte mult timp, a fost snobismul nostru. Ma dezobinuisem sa vad masini de lux, ceasuri, haine, genti etc. deoarece in Portugalia rar vedeam asa ceva. Proprietarii casei noastre aveau lunar venituri doar din chirii de peste 10.000 euro iar el conducea o masina veche, cei doi baieti ai cuplului, studenti fiind, nu aveau haine, ceasuri sau masini de lux. Portughezii imi spuneau ca in sudul tarii a inceput totusi sa fie trendul acesta de a te afisa cu lucruri scumpe dar nu asa puternic. In schimb, cand m-am intors in tara, vedeam peste tot opulenta pe care stiam ca unii nu si-o pot permite si nu intelegeam (inca nu inteleg) de ce ai face astfel de achizitii cand nu ti le poti permite financiar. Un alt lucru care m-a socat a fost ca totul a ramas la fel cum stiam. Nimic nu se schimbase!

7. Sunt studenții din străinătate diferiți față de cei din România? (incluzând aici ORICE aspect care-ți trece ție prin minte)

Da! Cei din Portugalia, de la universitatea unde am fost eu, erau foarte muncitori si dedicati. Daca aveau ceva de facut erau focusati pe acel aspect. Petreceau nopti intregi in laboratoare pentru un studiu sau citind carti si documentandu-se. Isi respectau profesorii. Stiau ca in joc este viitorul lor. Aveam colegi si cu bani si fara bani dar rar simteam ca suntem tratati diferiti. Erau cativa care voiau sa se amestece doar cu cei cu bani dar foarte putini. In principiu, erau deschisi si dornici sa te cunoasca, sa afle mai multe.

Ceilalti colegi Erasmusi, din alte tari, depinde de tara. Unii, da, erau imaturi, scapati de sub privirile parintilor si isi faceau de cap sau pur si simplu nu stiau ce e aia responsabilitate. Colegii din tarile Nordice erau relaxati, deschisi, rezolvau rapid cerintele si mereu incercau activitati noi.

Absolut toti studentii, nu conteaza de unde erau, erau prietenosi si deschisi cu ceilalti si nu judecau dupa cum este imbracat, de la ce brand, ce telefon sau ceas ai.

8. Dar profesorii? Cum interacționează ei cu studenții?

Profesorii erau deschisi, comunicativi, stateau cu tine dupa ore cat era nevoie sa iti explice ce nu intelegeai sau te chemau cu alta ocazie. Un coleg de-al meu din Mozambique aveau o deschidere catre finante iar profesoara a facut si separat cu el ore pentru a-i explica mai multe. Acum, el este profesor universitar la el in tara si mi-a spus ca gestul profesoarei a contat. De multe ori am avut nevoie de explicatii suplimentare si mergeam la ei. Tot timpul aveau rabdare si imi explicau de cate ori era nevoie pentru a intelege. Multi profesori lucrau in firme si veneau la noi cu studii de caz reale sau aduceau colegi de-a lor de la alte departamente pentru a discuta cu ei si a pune intrebari. De asemenea, nu se uitau la noi cum eram imbracati. Nu ii interesa ca noi am venit in sandale si pantaloni scurti pentru ca afara ploua torential si doar asa nu ne udam din cap pana in picioare. De asemenea, daca te vedeau abatut sau mai suparat perioade lungi te intrebau ce ai si nu se lasau pana nu aflau ce e cu tine.

Un alt lucru care mi-a placut a fost seriozitatea lor. Au zis un deadline, au ramas cu acel deadline. De asemenea, nici studentii nu indrazneau sa vina (cum era la noi la ASE) cu rugaminti fierbinti sa mai amane deadline-ul. Oricum, se dadea timp  suficient inainte sa iti faci tema sau proiectul.

9. Care-s cele trei lucruri pe care un student care pleacă prin intermediul Erasmus+ ar trebui să le facă?

– Sa se informeze bine unde merge si ce face: a contat enorma ca m-am informat asupra costurilor astfel incat mi-am permis sa calatoresc cat mai mult dar si un nivel decent de trai

– Sa isi aminteasca pentru ce au venit acolo si sa nu se inchida in camera: daca voiau doar sa studieze, ramaneau in tara. Au plecat cu Erasmus sa invete cum sa se adapteze intr-o noua cultura, sa comunice cu oameni din diferite medii, sa se descurce cu o limba noua, sa experimenteze lucruri noi.

– Sa isi lase prejudecatile acasa: sa fie deschisi catre noi experiente si catre oameni.

Bonus: NU sta in bisericute! Migreaza mereu. Stiu cum sa comfortabil dar asa nu vei cunoaste multi oameni.

10. Care-s cele mai importante lucruri cu care crezi că ai rămas după experiența Erasmus +?

  • Cu prieteni peste tot in lume
  • Sunt mai easy going, relaxata.
  • Mi-am schimbat destul de mult perceptia despre cine sunt si ce vreau de la viata

11. Cum ar trebui sa se schimbe si studentii de la noi?

Cred cu tarie ca orice lucru are doua fete, astfel incat nu doar profesorii sau sistemul trebuie sa se schimbe ci si studentii. Diferentele dintre studentii nostri si ai lor sunt:

– Ai nostri se plang mult, majoritatea lucrurilor li se par nedrepte

– Nu prea studiaza singuri

– Putini au o cultura a cum trebuie sa inveti si cum si cand sa iti faci proiectele

– Putini sunt seriosi si responsabili cu activitatea lor

– Nu isi respecta profesorii

5 întrebări scurte și-ai scăpat:

1. Cum sunt petrecerile studențești în afară? Cât de mult se bea?

Aici difera de la tara la tara si mai difera si de la studenti erasmusi la studenti locali. Studentii erasmusi petrec mult. Fiind intr-un oras mic cu totii aveam scopul de a pastra banii pentru calatorii de aceea incepeam sa bem de acasa si in club maxim o bautura. De multe ori, faceam petreceri acasa. Am avut norocul sa locuiesc intr-o casa superba, 8 oameni in casa si cu un spatiu imens. Casa noastra se numea Erasmus Paradise House (check on Facebook, inca sunt poze pe acolo de la toate generatiile care au stat in casa aia) si era punctul 0 al petrecerilor. Asa ca, lumea cumpara bautura cea mai ieftina, o aducea la petrecere si noi furnizam muzica si spatiul. Depindea de petrecere dar si din ce tara provenea omul respectiv. Brazilienii dansau mult, spaniolii erau cei mai haotici (beau mult, cateodata faceau si ravagii), rusii beau mult dar nu aveau nimic, portughezii isi cam stiau masura, rar o intreceau. Petrecerile in club, in oras, erau rare doar cand cei de la Erasmus Student Network (ESN) le organizau. Daca ieseam pe cont propriu, erau destul de scumpe.

2. Ai repeta experiența asta în alt oraș?

Da, cu siguranta as repeta dar stiu ca va fi diferita chiar daca as repeta si in acelasi oras. Am realizat tarziu ca totul e despre oameni. Nu prea conteaza locatia ci oamenii cu care esti. Am avut parte de cei mai fenomenali oameni ( atat portughezi cat si studenti erasmusi) si impreuna cu care am reusit fiecare sa avem parte de cele mai faine experiente. O experienta din aceasta te schimba mult oricat ai nega ca nu ti se va intampla niciodata.

3. Care a fost primul lucru pe care l-ai mâncat când ai ajuns acasă?

Un covrig .

4. Care-a fost cea mai mișto amintire din toată experiența asta?

Una singura? E greu! Cea mai mare petrecere, Erasmus National Meeting unde ne-am intalnit in sudul Portugaliei toti studentii Erasmus din Portugalia. Networking, petreceri, experiente, oameni noi si faini! Atunci am realizat ca am fost foarte norocoasa sa am parte de experienta  asta intr-un oras mic. Noi ne cunosteam cam toti intre noi si avusesem contact cam cu orice cultura pe cand altii din alte orase mari (Porto, Lisabona) nu au interactionat niciodata cu o persoana din Brazilia. Ei stateau mult in bisericutele lor. La noi, nu prea am aveam cum sa ne facem bisericute, ne loveam unii de altii mereu.

5. Dacă ai putea, care ar fi primul lucru pe care l-ai transfera de mâine în sistemul educațional din România?

Mai multa responsabilitate si respect de ambele parti, atat de la student cat si de la profesor.

Cum este, de fapt, experiența Erasmus Plus – Andreea Maria Dicu (I)

Mie îmi plac mult nunațele. Știți asta deja. Nu cred în alb și negru. Nu cred că ceva poate fi eminamente bun, sau eminamente rău. Așa că, de câte ori pot, încerc să ridic puțin norișorii roz și pufoși, sau pe cei negri și apăsători și să facem puțină lumină. De data asta e vorba de experiența studenților români plecați cu Erasmus Plus și de modul în care au simțit ei transformările și trecerea de la un sistem educațional, în speță cel românesc, la altul.

Astăzi e vorba de Andreea Maria Dicu. Cu Andreea sunt prieten pe Facebook de mai bine de doi ani, ea este, de altfel, și responsabilă și pentru faptul că eu am fost prezent acum câteva săptămâni în fața copiilor din Slatina. Ea a fost plecată cu Erasmus + în Marea Britanie, iar restul detaliilor cred că vi le va spune ea mai bine. 

Pe Andreea o puteți urmări pe Facebook sau pe Instagram.

Să începem!

  1. La ce universitate și la ce facultate ai făcut schimbul de experiență?

Henley Business School, University of Reading

 

  1. Care au fost primele lucruri pe care le-ai remarcat atunci când ai ajuns acolo? Ce anume ai simțit că se întâmpla diferit față de România?

Oameni amabili și dornici să te ajute (chiar încearcă să adopte o atitudine „politically corect” tot timpul), o liniște generală , că orice poate fi rezolvat fără țipete și frustrări, studenți „chiar fără griji”, dar cu bani (haha) care spuneau că ei nu au probleme și sunt tot timpul fericiți, profi mult mai deschiși și profesioniști; Totul super modern – mi se părea că Romania e cu cel puțin 10 ani în urmă – de la o universitate super technologizată și conectată digital, până la autobuze cu rampe speciale pentru persoane cu handicap, sau trenuri foarte rapide. Și cea mai tare chestie – să stai într-un campus universitar, unde să ai tot ce îți dorești tu în același loc (cămin, facultate, magazine, sală club, asociații studentești etc) și, desigur, toți studenții, prietenii tăi să fie acolo, izolați de restul lumii. Desigur, nu am putut să ignor ploaia zilnică, condusul pe partea stângă și faptul că britanicii chiar iubesc sa stea la cozi. 

  1. Dacă ai fi putut, ai fi rămas să studiezi în continuare acolo? De ce?

Cu siguranta da. Mi s-a părut mixul perfect de distracție și învățat, aveam timp să mă bucur de amândouă. În plus, cred că sistemul lor de învățământ  universitar, cel putin, este mult mai bine structurat: poți să îți alegi majoritatea cursurilor în funcție de preferințele tale, cursuri mai puține, dar care nu par să fie pierdute (cu mici excepții, desigur), totul mult mai aplicat si conectat la realitatea zilelor noastre.

 

  1. Care-s primele trei cuvinte care-ți vin în minte atunci când te gândești la experiența ta cu Erasmus +?

Călătorii, distracție, prieteni sau „cel mai bun an” (dar sunt 4 cuvinte :d)

 

  1. După experiența asta, care-s lucrurile pe care le-ai schimba în sistemul educațional din România? (Dacă-s extrem de multe, dă-mi primele trei)

1. Licența să nu fie obligatorie (cred că ar trebui să facem lucrarea de cercetare doar din pasiune)

2. Totul mult mai aplicat, cursuri unde să ai dezbateri interesante și să simți că îți aduc un plus, nu cursuri în care profii citesc niște foi/slide-uri pe care le poți citi și tu acasă singur

3. Mai puține cursuri, dar bine făcute, iar restul studiu individual

 

  1. Când ai revenit în România, care au fost șocurile pe care le-ai avut?

Mi-a fost mai greu să mă adaptez acasă, spre surprinderea mea. În prima lună mi se părea că totul era pe dos, oamenii erau mult prea agitați fără motiv și destul de răi, simțeam o presiune continuă, parcă plutea stresul în aer; uitasem de înghesuiala din RATB, secretarele de la ASE, birocrația și toate documentele pe care trebuie să le completezi fizic pentru orice, starea de negativism generala din țară și căldura exagerată (parca îmi era dor de ploaie😊).

 

  1. Sunt studenții din străinătate diferiți față de cei din România? (incluzând aici ORICE aspect care-ți trece ție prin minte)

Cred că sunt puțin mai imaturi decât românii, trăiesc în lumea lor perfectă, pe care nu o poți distruge. Învață cât e necesar, dar nu se streseaza cu asta, se distrează mult și profită de faptul că au scăpat de  sub supravegherea părinților. Mi se par foarte prietenoși cu străinii, îți transmit ideea că nu ai de ce să îți faci griji, nu judeca oamenii după aparențe, ceea ce e super mișto.

 

  1. Dar profesorii? Cum interacționează ei cu studenții?

Sunt mai deschiși și își dau interesul mai mult. Au atitudinea de politically corect, nu pun etichete sau chestii de genul, își fac lecțiile cum trebuie și atât, nu filosofează despre cum ar trebui să fie de fapt studenții în zilele noastre sau ce ar trebui sa facem in timpul liber 😊) . Oferă ore suplimentare/ ajutorul în cazul în care nu ai înțeles ceva și răspund prompt la orice mail. Overall, mi se pare o relație mult mai apropiată decât în România, dar bazată pe respect.

 

  1. Care-s cele trei lucruri pe care un student care pleacă prin intermediul Erasmus+ ar trebui să le facă?
    1. Să facă orice îi trece prin cap
    2. să călătorească mult
    3. să își facă mulți prieteni
  1. Care-s cele mai importante lucruri cu care crezi că ai rămas după experiența Erasmus +?
    1. Judec mult mai puțin oamenii
    2. Nu mă mai stresez atât de mult
    3.  Sunt mai dornică să schimb lumea

 

5 întrebări scurte și-ai scăpat:

  1. Cum sunt petrecerile studențești în afară? Cât de mult se bea?

Sunt scumpe, se dansează mult, cu random people, în cluburile studentești din campus e mișto că poți găsi într-un loc camere cu diverse stiluri de muzica, deci dacă nu iti place raggae, poți oricând să te duci în sala de lângă să asculți house. Legat de băutură, nu există limita, studentii nu se duc acasa la parinti dupa party (au in sfarsit libertatea sa faca ce vor dupa 18 ani), iar căminul e la 10 minute de club, deci îți poți imagina cam cât de mult beau studenții:d

  1. Ai repeta experiența asta în alt oraș?

Cu siguranță,! Experiența Erasmus+, cred eu, te schimbă ca om indiferent de oraș, depinde cât de mult vrei tu să profiți de această experiență.

 

  1. Care a fost primul lucru pe care l-ai mâncat când ai ajuns acasă?

Mămăligă cu brânză și smântână, cel mai probabil

 

  1. Care-a fost cea mai mișto amintire din toată experiența asta?

Probabil prima calatorie, când am mers la Cambridge 😉

 

  1. Dacă ai putea, care ar fi primul lucru pe care l-ai transfera de mâine în sistemul educațional din România?

Materialele după care învățăm (suntem cu mult în urmă față de ce ar trebui să învățăm, cel putin in cazul ASE-ului)

 

Cum racolează japonezii religioși enoriași pe holurile ASE

Eu sunt un om bun. Serios. Știu că nu pare, dar dacă văd oameni care au nevoie de ajutor, chiar și unul micuț, voi fi în prima linie să ajut. Asta poate să aibă și consecințe foarte proaste.

Fiți atenție. E un peisaj suprarealist, pe care nici eu nu-l credeam în timp ce se întâmpla. So, holurile ASE, eu trecând ca o floricică dintr-o clădire în alta, cu scopul de a ajunge la radio. Doar că planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, știm deja asta, așa că pe culoar mă oprește un domn asiatic (voi afla mai târziu că era japonez), destul de tinerel, care îmi spune că are nevoie de cineva care să-l asculte, pentru că trebuie să predice în limba română, iar eu să îi ofer feedback-ul meu în momentul în care înțeleg ceea ce îmi spune.

Practic mi-a vândut povestea fetiței care are nevoie de o haină cu blană, de care vorbea maestrul Dinică în „Filantropica”, iar eu cum sunt un suflet slab și sensibil atunci când vorbim de japonezii religioși, am mușcat momeala, așa că accept. 

„- Dar să știi că nu am prea mult timp, îmi cer scuze. Cât o să dureze?
– La ce vă referiți?
– Cât o să dureze. Minute.
– Cât timp aveți?
– Nu foarte mult. Maximum cinci minute.”

Iar după replica asta scoate o Biblie, plină de însemnări și să pregătește să predice. Îi spun că probabil nu o să avem timp pentru asta, pune Biblia înapoi în ghiozdan și apelează la tehnologie. Îmi pune o tabletă în față:

„O să țină doar trei minute, iar apoi o să te ascult să văd ce ați înțeles.”

Zâmbesc, îmi spun că din moment ce am intrat în horă trebuie să și joc, așa că accept. Mă uit tâmp trei minute la filmuleț doar cu un singur gând în cap: „Ce-am făcut atât de rău atunci când eram mic de mă pedepsește divinitatea atât de tare?” Video-ul se încheie, eu am aceeași față de tâmp, mi se iar tableta din mână, se pune din nou în rucsac și vine invariabil întrebarea: „Ce ați înțeles?”

Îmi place să cred că sunt un om care are replică la majoritatea lucrurilor care vin peste mine, dar de data asta am rămas nemișcat, fără gânduri în cap și cu nevoia acută de a-mi spăla cu ceva păcatele pe care le-am făcut în viața asta. 

Tipul se prinde că-s cam prostuț așa și că nu și-a ales bine victima, așa că mă ia altfel:

„Ce înseamnă Elohim?”

În continuare, trăsnit fiind, bâigui un răspuns care nu pare să-l satisfacă pe japonez, care și-a pus pe față o grimasă care sugera lehamite. Probabil și el se întreba cu ce o fi greșit în copilărie de m-a găsit tocmai pe mine, neatentul universității.  Vede că nu merge în vreun fel și că nu poate scoate nici măcar un răspuns corect de la mine, așa că scoate din „joben” un fel de manual. Zic „joben” pentru că efectiv a fost un magician. Nu m-am prins de unde l-a scos. 

În fine, deschide manualul improvizat la capitolul pe care aparent trebuia să-l învăț și începe să îmi arate cu degetul, ca pentru elevul ăla repetent din clasă cu care ești indulgent pentru că nu vrei să-ți bați capul cu el pe vară și începe:

„- Elohim. Ce înseamnă Elohim? Elohim înseamnă mai mulți Dumnezei.
– Aham.
– Dar noi știm că există trei Dumnezei, nu-i așa?
– Nu știu.
– Da, așa scrie în Biblie. Că sunt trei: Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, spune el în timp ce îi reapare lehamitea pe față.
– Așa.
– Păi fii atent, spune asta pe un ton superior, ca și cum mi-ar spune un super secret, pe care mi-l poate spune o singură dată, iar dacă nu-l rețin, voi regreta pentru tot restul vieții.
– Sunt, după care încerc să-mi opresc râsul și încep să tușesc, pentru că efectiv nu-mi venea să cred cât de suprarealistă e toată întâmplarea asta. Cum stăm noi pe holurile facultății și aud despre Dumnezei de la un japonez convertit la românism.
– Așa. Sunt doi Dumnezei. Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Mama. Știu că vouă nu vi s-a zis până acum de cel de-al doilea Dumnezeu, dar el există, este o taină și va veni în momentul în care lumea va trebui salvată de la pieire.”

Probabil că încă nu par foarte pătruns de informațiile primite, așa că în momentul în care îi zic faptul că timpul pe care îl alocasem pentru faptul că-s eu un om bun s-a cam terminat, se vede o eliberare pe fața lui. 

Mă roagă să îi dau un număr de telefon, îi spun că nu dau numărul de telefon oricui și îl rog să îmi dea o adresă de mail și îl voi contacta eu. Ca la un interviu de angajare atunci când HR-ul știe că nu te va mai suna niciodată, dar îți dă ceva speranțe.  Îmi intinde o carte de vizită și îmi spune:

„Pari un om bun. Ar trebui să vii la noi la Biserică să aprofundezi tainele credinței. Suntem pe strada …, aproape de Unirii. Super central și ușor de ajuns.”

Plec de acolo cu strângere fermă de mână și cu nevoie de confirmare. Sper din sulfet că m-am descurcat bine la interviu, că i-a plăcut de mine și că, deși nu are cum să mă contacteze, va vorbi despre mine și despre răbdarea mea.

Asta a fost, dragii mei, povestea unui japonez venit în România ca să propovăduiască pacea pe pământ. Sau ceva așa.