Hai să vorbim un pic despre oamenii care ne-au descoperit și ajutat să creștem

Cred că în general vorbim prea puțin despre oamenii care ne-au descoperit și ne-au ajutat să creștem. Cu toții avem oameni din ăștia în viața noastră. Sunt persoane din școala generală, din liceu, din facultate, din familie, sau de oriunde altundeva. În general există pe traseul fiecăruia dintre noi niște oameni care ne schimbă radical cursul.

La mine lucrurile au început în 2012, în decembrie, cu un training care se numea pe vremea aia Leadership Autentic și era dezvoltat de Fundația Leaders, cu sprijinul Petrom. Acolo au fost doi oameni care mi-au schimbat un pic traseul pe care începusem să merg. Primul se numește Elena Pâslaru, un trainer care mi-a dat încrederea de care aveam nevoie să încep să fac lucruri în zona nonformalului. Da, probabil că în cazul în care ați lucrat cu Elena, știți cât de grea pare completarea acelui START, STOP, CONTINUĂ (până și faptul că după șase ani încă mai țin minte cum se numea rubrica aia ar trebui să îți dea de gândit, Elena!), dar era atât de drăguță încât n-aveai cum să te superi pe ea.

Al doilea om din camera aia de training care m-a ajutat a fost Georgiana Baciu, idolul meu multă vreme, idol și prietenă mai apoi. Pentru un puști de clasa a 10-a care nu făcuse mare lucru până atunci, faptul că întâlneam pe cineva care era cu doar un an mai mare decât mine și făcuse infinit mai multe lucruri. Ajuns acasă după prima zi de training, am avut un debate cu mine în care argumentul câștigător a fost cam așa: dacă Geo poate să facă toate lucrurile alea, pot și eu să fac măcar 10% din ceea ce face ea. Nu știu dacă am reușit asta, dar cu siguranță ăla a fost declicul și motivația de care aveam nevoie pentru a începe să organizez lucruri, iar o bună parte din dezvoltarea mea ulterioară i se datorează tot lui Geo.

În general cred foarte mult că oamenii se dezvoltă dacă au alți oameni de partea lor, oameni care să îi motiveze, să îi inspire, să îi asculte și să îi sprijine. Elena și Geo sunt doar două dintre exemplele pe care, din fericire, le-am tot avut în viața mea. Oameni senzaționali de la care am învățat nesperat de mult. Dezvoltarea fiecăruia dintre noi începe cu pași mici, dar e aprope imposibilă atunci când n-ai oameni care să te sprijine lângă tine.

Eu am găsit genul ăsta de oameni în Leaders și mi s-a părut întotdeauna că-i o comunitate care poate mișca lucrurile din loc. Cel mai nou program al lor se numește Leaders Experience și este primul accelerator de experiențe din România. În primă fază programul propune 5 zile unde vei avea parte de experiențe în situații reale, vei participa la simulări de business, vei afla poveștile a 4 lideri din domenii diferite și, cel mai important, vei avea dintr-odată o rețea de peste 30 de persoane pe care să te bazezi în căutările tale. 

După cele cinci zile urmează tot felul de provocări pentru tine, iar la finalul celor șase luni de program, probabil că vei putea spune că viața ta e măcar ușor schimbată. Mai multe detalii găsiți pe Leaders.ro, iar dacă aveți întrebări, feel free to ask și voi stresa mai departe oamenii care pot răspunde la ele.

Micu, zi tu ceva de programul ăsta. Haide, cum numai tu știi. Mă rog, mai știu și alții, dar doar pe tine te-am găsit disponibil acum.

Also, dacă îndrăznește cineva să spună ceva de poza de cover, va fi bătut cu ouă în piață, ziua în amiaza mare. Ne-am înțeles, da?

Da, e în regulă să mai credem în prinți și prințese câteodată

Ziua de ieri a fost una specială. Nu prea vezi la fiecare pas o nuntă care să implice cea mai cunoscută Casă Regală din lume. Pentru cei ce nu știu, Prințul Harry și (fosta) actrița(ă) Meghan Markle s-au căsătorit religios ieri, în capela St. George de pe domeniul Castelului Windsor. Probabil că ați reușit să vă ascundeți de știrea asta doar dacă n-ați deschis deloc vreun device. Altfel, în cazul în care ați făcut asta, probabil că toți prietenii, toate paginile importante, toată lumea din univers vorbea de asta.

Ei, și ca la orice eveniment major de pe planetă, am văzut destul de mulți oameni care se plângeau că e prea multă regalitate pe Facebook zilele astea și să se mai termine cu evenimentul ăsta. Înainte, câteva cifre:
– se presupune că nunta regală a fost urmărită, la nivel internațional, de peste 2 miliarde de oameni;
– peste 100.000 de oameni au fost pe străzi pentru a sărbători nunta celor 2;
toate televiziunile importante din lume au avut ediții speciale dedicate evenimentului;
– peste 1 milion de oameni s-au uitat live, pe YouTube, la nunta regală.

Acum vreo două zile vedeam pe CNN un reportaj făcut cu oamenii străzii din Londra. Unul dintre ei spunea că, deși el nu are foarte multe lucruri pentru care să se bucure, își dă seama de faptul că acestă Casă Regală e legătura dintre popor și istorie și că, în definitiv, el va fi unul dintre oamenii care va saluta proaspeții miri în drum spre Buckingham Palace.

Cred foarte tare că, la un moment dat, trebuie să ne dăm voie să visăm. Și mai cred că probabil fiecare dintre noi am avut măcar un vis despre modul în care am fi trăit dacă în loc de viața pe care o avem acum, ne-am fi născut într-o familie cu „sânge albastru”. Ceea ce se întâmplă la fiecare nuntă regală fix asta reprezintă. De asta stăm lipiți de televizor sau de ecranul laptopului/telefonului ore întregi să vedem câteva cadre de la o nuntă. Pentru că, în subconștient, suntem îmbrăcați la patru ace și visăm că suntem acolo, între prinți și prințese.

Da, e ok să visăm. Da, e ok să stăm ore la rând să vedem o nuntă cu care, altfel, nu prea avem nimic în comun. Da, e uman să facem asta și da, fie că ne vine să credem sau nu, unele lucruri vor rămâne cu siguranță în istorie, iar momentul ăsta va fi menționat pe undeva. Noi am trăit istoria. Așa, cu prinți și prințese mai de secolul XXI. Și David Beckham. Nu-l putem uita pe el.

Vă las cu câteva poze de la nunta asta:

https://twitter.com/mmarklefancom/status/997783093938479105

Referendumul pentru familia tradițională, acestă petardă care va despărți din nou România

Despre referendumul pentru redefinirea familiei am mai scris. Totuși, pentru cine a fost plecat din univers în ultimii doi ani, lucrurile stau cam așa: după o amplă campanie de strângere de semnături și cu largul concurs al mai multor culte religioase din România, Coaliția pentru Familie, împreună cu, se presupune, alți trei milioane de oameni, au depus o inițiativă legislativă la Parlamentul României pentru ca familia să nu mai fie definită în Constituție ca fiind „uniunea liber consimţită dintre soți”, ci ca „uniunea liber consimţită dintre un bărbat și o femeie”. Statul Român dă dreptul, prin Constituție, cetățenilor săi să propună inițiative legislative, dacă acestea sunt susținute de peste 100.000 de mii de semnături.

Ei bine, astea-s faptele de până acum. Ajungând în prezent, adică ziua de 16 aprilie 2018, vedem faptul că Partidul Social Democrat, cel mai mare partid din România, anunță un „mare” miting de susținere a „familiei tradiționale”. Acesta urmează să se desfășoare în a doua jumătate a lunii mai, la București,  și va fi, conform spuselor lui Liviu Dragnea, „mare, mare”. Probabil că PSD visează un milion de oameni în stradă.

Poate merita spus ceva mai devreme, dar spun acum. În România căsătoriile între persoane de același sex nu se pot oficia, codul civil fiind cel care stipulează clar faptul că atunci când vorbim de căsătorii, acestea se „încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora”. 

Referendumul ăsta nu rezolvă o problemă reală pe care românii o resimt, dar face extrem de bine două lucruri:

  1. Ne face să uităm pentru o perioadă destul de lungă (campania pentru referendum trebuie să fie de 30 de zile plus scandalul de înainte și după, deci aproape două luni) că România are niște probleme enorme și că n-are de gând să și le rezolve. În România familiei tradiționale, violența domestică este la cel mai înalt nivel din Europa, adică bărbații își bat femeile non-stop, oricând, oriunde și pentru orice motiv. În România familiei tradiționale bolnavii sunt condamnați la moarte, iar dacă ai neșanșa să fii diagnosticat cu cancer, statul începe să se uite în cu totul altă parte, neasigurând medicamentele necesare supraviețuirii. În România familiei tradiționale, statul dă greș constant în a avea grijă de cei mai vulnerabili dintre cetățenii săi. În România familiei tradiționale, 3 spre 4 milioane de oameni au emigrat spre țări unde le este mai bine și unde simt că își pot face un viitor. În România asta, unde suntem din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai îmbătrâniți, ne vom lupta ca niște orbi între noi, pentru o temă care nu-i aproape deloc importantă pentru noi. Ceea ce mă conduce la puntul 2.
  2. Referendumul ăsta ne va face să fim mai dezbinați. Noi, ca societate. Va amesteca din nou tabere, va rupe din nou prietenii, vor fi din nou familii care se vor certa la masă. După 2017, anul în care sute de mii de oameni au ieșit pe străzi în marile orașe, realitatea este că România a rămas extrem de divizată. Unii au impresia că ceilalți le-au furat viitorul, iar ceilalți au impresia că acești „unii” au încercat să le fure votul. După referendumul ăsta, România va fi și mai divizată. Și ceva îmi spune că din aceste mici falii rezultate, România nu-și va mai reveni prea curând.

Visez la o societate în care fiecare om poate crede ceea ce vrea și fiecare om poate acționa fix cum simte, atât timp cât acesta nu deranjează liniștea celor din jur. Cred într-o societate în care toți suntem egali, iar dacă eu mă pot căsătorii cu dragostea vieții mele atunci când va fi cazul, atunci să o poată face și prietenii mei care nu-mi împărtășesc orientările sexuale. 

Constituția ar trebui să fie despre libertăți, despre cât de incluziv e statul și despre faptul că toți suntem membri egali ai cetății, indiferent de religie, vârstă, sex sau orientare sexuală. În definitiv, suntem toți români, iar în anul centenarului, discuția despre excluderea unor persoane și trimiterea lor la colț, nu e chiar lucrul cel mai înțelept pe care îl putem face.

Cum este, de fapt, experiența Erasmus Plus: Elena Mocanu (II)

Pe Elena am cunoscut-o pe Instagram și i-am dat follow pentru că avea poze din Maroc. Da, din alea super colorate. E atât de simplu cu mine: văd poze din Maroc, dau instant follow. După aia n-a mai pus poze din Maroc, dar recent am observat că a fost și ea, atunci când era tânără, nu acum, la fatidica vârstă de 29 de ani, când stă aproape, aproape să schimbe prefixul și să devină un adult adevărat.

Glumesc, desigur. După ce mi-a răspuns la întrebări, Elena a simțit că a uitat ceva. Iar după ce forul ei interior a cugetat spre răspunsul întrebării lăutrice, acesta a venit: cred că studenții plecați în Erasmus n-ar trebui să uite să se îndrăgostească. Deci e cu dragoste, cu iubire, cu sentimente, cu Portugalia și cu trăiri.

Pe Elena o puteți urmă pe Instagram și pe Facebook. Are poze mișto. 

Hai să vedem!

1. La ce universitate și la ce facultate ai făcut schimbul de experiență?

Universitatea Aveiro, Portugalia, în 2012-2013

2. Care au fost primele lucruri pe care le-ai remarcat atunci când ai ajuns acolo? Ce anume ai simțit că se întâmpla diferit față de România?

Când am ajuns în Lisabona, un prieten de-al unui amic m-a luat de la aeroport. Vorbisem cu el de 2-3 ori pe Facebook și amicul meu garantase pentru el. Îmi amintesc doar că eram foarte obosită pentru că am lucrat până în ultima zi, mi-am făcut bagajele cu o noapte înainte și am dus pe la prieteni ce nu mai încapea în bagaje și dusă am fost. El m-a luat, m-a dus la niște amici unde m-a lăsat să dorm câteva ore și m-a trezit să mâncăm. După, timp de câteva zile, cât el avea o conferință în Lisabona am stat la o mătușă de-a lui care a fost foarte amabilă și prietenoasă cu mine. Oamenii din Portugalia sunt prietenoși, primitori, deschiși și calzi. Ca româncă, înțelegeam destul de ușor ce vorbesc ei. Lumea e calmă, nu e agitată, nu aleargă nimeni nicăieri și au o cultură puternică a cinelor: cina în familie, cina cu colegii de facultate și profesori etc. Cinele nu sunt luate la ocazii diferite ci oricând aveau ei chef sau simțeau nevoia. La facultate, personalul și profesorii erau foarte deschiși și amabili. Veneam de la ASE, Comerț, unde secretarele noastre și-au făcut un renume de sperietori așa că nu știam la ce sa ma astept. Acolo, totul foarte organizat, rapid, amabili, îți zâmbeau. Dacă opreai profesorii pe hol să îi întrebi ceva îți răspundeau politicos și nu îți spuneau „Să vii când am oră de consultație!”. De asemenea, am observat că studenții erau foarte apropiați de profesori. Ieșeau împreună seara să se distreze dar în timpul zilei se respectau unii pe altii. De menționat că eu am studiat într-un oraș mic, studențesc, unde era ușor să știi pe toată lumea.

3. Dacă ai fi putut, ai fi rămas să studiezi în continuare acolo? De ce?

Da, as fi ramas. A fost singurul an in care chiar am simtit ca am fost studenta. Am invatat, m-am distrat, am facut si voluntariat si am avut timp si de mine. Munceai mult pentru proiecte dar erai sustinut sau gaseai peste tot resurse fara mari piedici, ti se explica sau erai indrumat, aveai multe oportunitati pe care incep sa vad abia acum dupa 5-6 ani incep sa rasara timid si in Romania

4. Care-s primele trei cuvinte care-ți vin în minte atunci când te gândești la experiența ta cu Erasmus +?

„The best year of my life” sau prieteni, calatorii, oportunitati.

5. După experiența asta, care-s lucrurile pe care le-ai schimba în sistemul educațional din România? (Dacă-s extrem de multe, dă-mi primele trei)

– Manualele dupa care se invata: nu am avut absolut nici un manual al unui profesor cu care studiam. Toate erau niste manuscripte imense scrise de nume sonore.

– Mai multa practica, putina teorie: imi amintesc si acum ca am facut un proiect in echipa ( majoritatea lucrurilor se faceau in echipa, rar am lucrat singura la vreun proiect) si trebuia sa analizam o situatie. Profesorul ne-a spus ca daca vede un paragraf de teorie, il sterge. Puteam sa scriem maxim 5-6 pagini. Am lucrat in echipa cu o tipa si un tip din tarile nordice. Pentru ei a fost foarte usor sa analizeze totul, sa compare si sa dea solutii (critical thinking). Mie mi-a fost mai greu nefiind obisnuita.

– Sa se schimbe modul de predare la cursurile la care se poate: la unele cursuri primeam toate slide-uri si materialele la inceputul anului si inainte de fiecare curs, fiecare dintre noi, trebuia sa se pregateasca si sa caute materiale despre acea tema pe care sa le citeasca si prezinte. Ajungeam la discutii si dezbateri interesante. Nu invatam doar materia respectiva dar invatam sa argumentam, sa ne sustinem ideea, sa comunicam eficient.

Bonus1: mult studiu individual: M-a suprins enorm: bibliotecile erau pline ochi pe tot parcursul anului iar in sesiune erau deschise non stop. De asemenea, studentii erau educati in ceea ce priveste imprumutul cartilor si le aduceau la timp in stare buna. Ce m-a mirat era faptul ca daca aveai nevoie de o carte ori o imprumatau rapid de la alta biblioteca din tara ori ti-o achizitionau ei. Dura maxim 4 zile.

Bonus 2: Sistemul de comunicare! Cam 99% era online. Aveam o platforma unde intram si aveam toate cursurile, clasa mea de la fiecare curs, mail unde comunicam direct cu alti colegi sau profesori si unde urcam temele sau proiectele. Totul aflam de pe acea platforma care mergea IMPECABIL! Cred ca inca mai am cont dar nu cred ca imi mai amintesc parola. 

6. Când ai revenit în România, care au fost șocurile pe care le-ai avut?

Oh, e mult de spus! Cred ca mai bine de 6 luni a fost soc intens. Dupa, a mai durat inca pe atat daca nu chiar mai mult. Am stat prima luna la o verisoara prin Pacii si zilnic eram socata: fecale de animale pe trotuar, oameni care scuipa pe jos si arunca tot felul de gunoaie pe jos, imbulzeala, fete acre, oameni care nu iti raspundeau la salut sau la „multumesc” prin magazine, chelneri sau taximetristi care urlau la tine ca nu le lasi bacsis ( in Portugalia nu se lasa pe vremea aia bacsis si asa ma obisnuisem), tipetele secretarelor de la ASE, oamenii pe care nu ii gaseai chiar daca era in timpul programului lor de lucru, stres, negativisim (Nu se poate! Nu! Nu exista!) cu toate ca stiam ca se poate, ca exista pentru ca mai facusem deja acel lucrus sau il solicitasem. Apoi, un alt soc pe care l-am avut pentru foarte mult timp, a fost snobismul nostru. Ma dezobinuisem sa vad masini de lux, ceasuri, haine, genti etc. deoarece in Portugalia rar vedeam asa ceva. Proprietarii casei noastre aveau lunar venituri doar din chirii de peste 10.000 euro iar el conducea o masina veche, cei doi baieti ai cuplului, studenti fiind, nu aveau haine, ceasuri sau masini de lux. Portughezii imi spuneau ca in sudul tarii a inceput totusi sa fie trendul acesta de a te afisa cu lucruri scumpe dar nu asa puternic. In schimb, cand m-am intors in tara, vedeam peste tot opulenta pe care stiam ca unii nu si-o pot permite si nu intelegeam (inca nu inteleg) de ce ai face astfel de achizitii cand nu ti le poti permite financiar. Un alt lucru care m-a socat a fost ca totul a ramas la fel cum stiam. Nimic nu se schimbase!

7. Sunt studenții din străinătate diferiți față de cei din România? (incluzând aici ORICE aspect care-ți trece ție prin minte)

Da! Cei din Portugalia, de la universitatea unde am fost eu, erau foarte muncitori si dedicati. Daca aveau ceva de facut erau focusati pe acel aspect. Petreceau nopti intregi in laboratoare pentru un studiu sau citind carti si documentandu-se. Isi respectau profesorii. Stiau ca in joc este viitorul lor. Aveam colegi si cu bani si fara bani dar rar simteam ca suntem tratati diferiti. Erau cativa care voiau sa se amestece doar cu cei cu bani dar foarte putini. In principiu, erau deschisi si dornici sa te cunoasca, sa afle mai multe.

Ceilalti colegi Erasmusi, din alte tari, depinde de tara. Unii, da, erau imaturi, scapati de sub privirile parintilor si isi faceau de cap sau pur si simplu nu stiau ce e aia responsabilitate. Colegii din tarile Nordice erau relaxati, deschisi, rezolvau rapid cerintele si mereu incercau activitati noi.

Absolut toti studentii, nu conteaza de unde erau, erau prietenosi si deschisi cu ceilalti si nu judecau dupa cum este imbracat, de la ce brand, ce telefon sau ceas ai.

8. Dar profesorii? Cum interacționează ei cu studenții?

Profesorii erau deschisi, comunicativi, stateau cu tine dupa ore cat era nevoie sa iti explice ce nu intelegeai sau te chemau cu alta ocazie. Un coleg de-al meu din Mozambique aveau o deschidere catre finante iar profesoara a facut si separat cu el ore pentru a-i explica mai multe. Acum, el este profesor universitar la el in tara si mi-a spus ca gestul profesoarei a contat. De multe ori am avut nevoie de explicatii suplimentare si mergeam la ei. Tot timpul aveau rabdare si imi explicau de cate ori era nevoie pentru a intelege. Multi profesori lucrau in firme si veneau la noi cu studii de caz reale sau aduceau colegi de-a lor de la alte departamente pentru a discuta cu ei si a pune intrebari. De asemenea, nu se uitau la noi cum eram imbracati. Nu ii interesa ca noi am venit in sandale si pantaloni scurti pentru ca afara ploua torential si doar asa nu ne udam din cap pana in picioare. De asemenea, daca te vedeau abatut sau mai suparat perioade lungi te intrebau ce ai si nu se lasau pana nu aflau ce e cu tine.

Un alt lucru care mi-a placut a fost seriozitatea lor. Au zis un deadline, au ramas cu acel deadline. De asemenea, nici studentii nu indrazneau sa vina (cum era la noi la ASE) cu rugaminti fierbinti sa mai amane deadline-ul. Oricum, se dadea timp  suficient inainte sa iti faci tema sau proiectul.

9. Care-s cele trei lucruri pe care un student care pleacă prin intermediul Erasmus+ ar trebui să le facă?

– Sa se informeze bine unde merge si ce face: a contat enorma ca m-am informat asupra costurilor astfel incat mi-am permis sa calatoresc cat mai mult dar si un nivel decent de trai

– Sa isi aminteasca pentru ce au venit acolo si sa nu se inchida in camera: daca voiau doar sa studieze, ramaneau in tara. Au plecat cu Erasmus sa invete cum sa se adapteze intr-o noua cultura, sa comunice cu oameni din diferite medii, sa se descurce cu o limba noua, sa experimenteze lucruri noi.

– Sa isi lase prejudecatile acasa: sa fie deschisi catre noi experiente si catre oameni.

Bonus: NU sta in bisericute! Migreaza mereu. Stiu cum sa comfortabil dar asa nu vei cunoaste multi oameni.

10. Care-s cele mai importante lucruri cu care crezi că ai rămas după experiența Erasmus +?

  • Cu prieteni peste tot in lume
  • Sunt mai easy going, relaxata.
  • Mi-am schimbat destul de mult perceptia despre cine sunt si ce vreau de la viata

11. Cum ar trebui sa se schimbe si studentii de la noi?

Cred cu tarie ca orice lucru are doua fete, astfel incat nu doar profesorii sau sistemul trebuie sa se schimbe ci si studentii. Diferentele dintre studentii nostri si ai lor sunt:

– Ai nostri se plang mult, majoritatea lucrurilor li se par nedrepte

– Nu prea studiaza singuri

– Putini au o cultura a cum trebuie sa inveti si cum si cand sa iti faci proiectele

– Putini sunt seriosi si responsabili cu activitatea lor

– Nu isi respecta profesorii

5 întrebări scurte și-ai scăpat:

1. Cum sunt petrecerile studențești în afară? Cât de mult se bea?

Aici difera de la tara la tara si mai difera si de la studenti erasmusi la studenti locali. Studentii erasmusi petrec mult. Fiind intr-un oras mic cu totii aveam scopul de a pastra banii pentru calatorii de aceea incepeam sa bem de acasa si in club maxim o bautura. De multe ori, faceam petreceri acasa. Am avut norocul sa locuiesc intr-o casa superba, 8 oameni in casa si cu un spatiu imens. Casa noastra se numea Erasmus Paradise House (check on Facebook, inca sunt poze pe acolo de la toate generatiile care au stat in casa aia) si era punctul 0 al petrecerilor. Asa ca, lumea cumpara bautura cea mai ieftina, o aducea la petrecere si noi furnizam muzica si spatiul. Depindea de petrecere dar si din ce tara provenea omul respectiv. Brazilienii dansau mult, spaniolii erau cei mai haotici (beau mult, cateodata faceau si ravagii), rusii beau mult dar nu aveau nimic, portughezii isi cam stiau masura, rar o intreceau. Petrecerile in club, in oras, erau rare doar cand cei de la Erasmus Student Network (ESN) le organizau. Daca ieseam pe cont propriu, erau destul de scumpe.

2. Ai repeta experiența asta în alt oraș?

Da, cu siguranta as repeta dar stiu ca va fi diferita chiar daca as repeta si in acelasi oras. Am realizat tarziu ca totul e despre oameni. Nu prea conteaza locatia ci oamenii cu care esti. Am avut parte de cei mai fenomenali oameni ( atat portughezi cat si studenti erasmusi) si impreuna cu care am reusit fiecare sa avem parte de cele mai faine experiente. O experienta din aceasta te schimba mult oricat ai nega ca nu ti se va intampla niciodata.

3. Care a fost primul lucru pe care l-ai mâncat când ai ajuns acasă?

Un covrig .

4. Care-a fost cea mai mișto amintire din toată experiența asta?

Una singura? E greu! Cea mai mare petrecere, Erasmus National Meeting unde ne-am intalnit in sudul Portugaliei toti studentii Erasmus din Portugalia. Networking, petreceri, experiente, oameni noi si faini! Atunci am realizat ca am fost foarte norocoasa sa am parte de experienta  asta intr-un oras mic. Noi ne cunosteam cam toti intre noi si avusesem contact cam cu orice cultura pe cand altii din alte orase mari (Porto, Lisabona) nu au interactionat niciodata cu o persoana din Brazilia. Ei stateau mult in bisericutele lor. La noi, nu prea am aveam cum sa ne facem bisericute, ne loveam unii de altii mereu.

5. Dacă ai putea, care ar fi primul lucru pe care l-ai transfera de mâine în sistemul educațional din România?

Mai multa responsabilitate si respect de ambele parti, atat de la student cat si de la profesor.

Cum este, de fapt, experiența Erasmus Plus – Andreea Maria Dicu (I)

Mie îmi plac mult nunațele. Știți asta deja. Nu cred în alb și negru. Nu cred că ceva poate fi eminamente bun, sau eminamente rău. Așa că, de câte ori pot, încerc să ridic puțin norișorii roz și pufoși, sau pe cei negri și apăsători și să facem puțină lumină. De data asta e vorba de experiența studenților români plecați cu Erasmus Plus și de modul în care au simțit ei transformările și trecerea de la un sistem educațional, în speță cel românesc, la altul.

Astăzi e vorba de Andreea Maria Dicu. Cu Andreea sunt prieten pe Facebook de mai bine de doi ani, ea este, de altfel, și responsabilă și pentru faptul că eu am fost prezent acum câteva săptămâni în fața copiilor din Slatina. Ea a fost plecată cu Erasmus + în Marea Britanie, iar restul detaliilor cred că vi le va spune ea mai bine. 

Pe Andreea o puteți urmări pe Facebook sau pe Instagram.

Să începem!

  1. La ce universitate și la ce facultate ai făcut schimbul de experiență?

Henley Business School, University of Reading

 

  1. Care au fost primele lucruri pe care le-ai remarcat atunci când ai ajuns acolo? Ce anume ai simțit că se întâmpla diferit față de România?

Oameni amabili și dornici să te ajute (chiar încearcă să adopte o atitudine „politically corect” tot timpul), o liniște generală , că orice poate fi rezolvat fără țipete și frustrări, studenți „chiar fără griji”, dar cu bani (haha) care spuneau că ei nu au probleme și sunt tot timpul fericiți, profi mult mai deschiși și profesioniști; Totul super modern – mi se părea că Romania e cu cel puțin 10 ani în urmă – de la o universitate super technologizată și conectată digital, până la autobuze cu rampe speciale pentru persoane cu handicap, sau trenuri foarte rapide. Și cea mai tare chestie – să stai într-un campus universitar, unde să ai tot ce îți dorești tu în același loc (cămin, facultate, magazine, sală club, asociații studentești etc) și, desigur, toți studenții, prietenii tăi să fie acolo, izolați de restul lumii. Desigur, nu am putut să ignor ploaia zilnică, condusul pe partea stângă și faptul că britanicii chiar iubesc sa stea la cozi. 

  1. Dacă ai fi putut, ai fi rămas să studiezi în continuare acolo? De ce?

Cu siguranta da. Mi s-a părut mixul perfect de distracție și învățat, aveam timp să mă bucur de amândouă. În plus, cred că sistemul lor de învățământ  universitar, cel putin, este mult mai bine structurat: poți să îți alegi majoritatea cursurilor în funcție de preferințele tale, cursuri mai puține, dar care nu par să fie pierdute (cu mici excepții, desigur), totul mult mai aplicat si conectat la realitatea zilelor noastre.

 

  1. Care-s primele trei cuvinte care-ți vin în minte atunci când te gândești la experiența ta cu Erasmus +?

Călătorii, distracție, prieteni sau „cel mai bun an” (dar sunt 4 cuvinte :d)

 

  1. După experiența asta, care-s lucrurile pe care le-ai schimba în sistemul educațional din România? (Dacă-s extrem de multe, dă-mi primele trei)

1. Licența să nu fie obligatorie (cred că ar trebui să facem lucrarea de cercetare doar din pasiune)

2. Totul mult mai aplicat, cursuri unde să ai dezbateri interesante și să simți că îți aduc un plus, nu cursuri în care profii citesc niște foi/slide-uri pe care le poți citi și tu acasă singur

3. Mai puține cursuri, dar bine făcute, iar restul studiu individual

 

  1. Când ai revenit în România, care au fost șocurile pe care le-ai avut?

Mi-a fost mai greu să mă adaptez acasă, spre surprinderea mea. În prima lună mi se părea că totul era pe dos, oamenii erau mult prea agitați fără motiv și destul de răi, simțeam o presiune continuă, parcă plutea stresul în aer; uitasem de înghesuiala din RATB, secretarele de la ASE, birocrația și toate documentele pe care trebuie să le completezi fizic pentru orice, starea de negativism generala din țară și căldura exagerată (parca îmi era dor de ploaie😊).

 

  1. Sunt studenții din străinătate diferiți față de cei din România? (incluzând aici ORICE aspect care-ți trece ție prin minte)

Cred că sunt puțin mai imaturi decât românii, trăiesc în lumea lor perfectă, pe care nu o poți distruge. Învață cât e necesar, dar nu se streseaza cu asta, se distrează mult și profită de faptul că au scăpat de  sub supravegherea părinților. Mi se par foarte prietenoși cu străinii, îți transmit ideea că nu ai de ce să îți faci griji, nu judeca oamenii după aparențe, ceea ce e super mișto.

 

  1. Dar profesorii? Cum interacționează ei cu studenții?

Sunt mai deschiși și își dau interesul mai mult. Au atitudinea de politically corect, nu pun etichete sau chestii de genul, își fac lecțiile cum trebuie și atât, nu filosofează despre cum ar trebui să fie de fapt studenții în zilele noastre sau ce ar trebui sa facem in timpul liber 😊) . Oferă ore suplimentare/ ajutorul în cazul în care nu ai înțeles ceva și răspund prompt la orice mail. Overall, mi se pare o relație mult mai apropiată decât în România, dar bazată pe respect.

 

  1. Care-s cele trei lucruri pe care un student care pleacă prin intermediul Erasmus+ ar trebui să le facă?
    1. Să facă orice îi trece prin cap
    2. să călătorească mult
    3. să își facă mulți prieteni
  1. Care-s cele mai importante lucruri cu care crezi că ai rămas după experiența Erasmus +?
    1. Judec mult mai puțin oamenii
    2. Nu mă mai stresez atât de mult
    3.  Sunt mai dornică să schimb lumea

 

5 întrebări scurte și-ai scăpat:

  1. Cum sunt petrecerile studențești în afară? Cât de mult se bea?

Sunt scumpe, se dansează mult, cu random people, în cluburile studentești din campus e mișto că poți găsi într-un loc camere cu diverse stiluri de muzica, deci dacă nu iti place raggae, poți oricând să te duci în sala de lângă să asculți house. Legat de băutură, nu există limita, studentii nu se duc acasa la parinti dupa party (au in sfarsit libertatea sa faca ce vor dupa 18 ani), iar căminul e la 10 minute de club, deci îți poți imagina cam cât de mult beau studenții:d

  1. Ai repeta experiența asta în alt oraș?

Cu siguranță,! Experiența Erasmus+, cred eu, te schimbă ca om indiferent de oraș, depinde cât de mult vrei tu să profiți de această experiență.

 

  1. Care a fost primul lucru pe care l-ai mâncat când ai ajuns acasă?

Mămăligă cu brânză și smântână, cel mai probabil

 

  1. Care-a fost cea mai mișto amintire din toată experiența asta?

Probabil prima calatorie, când am mers la Cambridge 😉

 

  1. Dacă ai putea, care ar fi primul lucru pe care l-ai transfera de mâine în sistemul educațional din România?

Materialele după care învățăm (suntem cu mult în urmă față de ce ar trebui să învățăm, cel putin in cazul ASE-ului)

 

Cum racolează japonezii religioși enoriași pe holurile ASE

Eu sunt un om bun. Serios. Știu că nu pare, dar dacă văd oameni care au nevoie de ajutor, chiar și unul micuț, voi fi în prima linie să ajut. Asta poate să aibă și consecințe foarte proaste.

Fiți atenție. E un peisaj suprarealist, pe care nici eu nu-l credeam în timp ce se întâmpla. So, holurile ASE, eu trecând ca o floricică dintr-o clădire în alta, cu scopul de a ajunge la radio. Doar că planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, știm deja asta, așa că pe culoar mă oprește un domn asiatic (voi afla mai târziu că era japonez), destul de tinerel, care îmi spune că are nevoie de cineva care să-l asculte, pentru că trebuie să predice în limba română, iar eu să îi ofer feedback-ul meu în momentul în care înțeleg ceea ce îmi spune.

Practic mi-a vândut povestea fetiței care are nevoie de o haină cu blană, de care vorbea maestrul Dinică în „Filantropica”, iar eu cum sunt un suflet slab și sensibil atunci când vorbim de japonezii religioși, am mușcat momeala, așa că accept. 

„- Dar să știi că nu am prea mult timp, îmi cer scuze. Cât o să dureze?
– La ce vă referiți?
– Cât o să dureze. Minute.
– Cât timp aveți?
– Nu foarte mult. Maximum cinci minute.”

Iar după replica asta scoate o Biblie, plină de însemnări și să pregătește să predice. Îi spun că probabil nu o să avem timp pentru asta, pune Biblia înapoi în ghiozdan și apelează la tehnologie. Îmi pune o tabletă în față:

„O să țină doar trei minute, iar apoi o să te ascult să văd ce ați înțeles.”

Zâmbesc, îmi spun că din moment ce am intrat în horă trebuie să și joc, așa că accept. Mă uit tâmp trei minute la filmuleț doar cu un singur gând în cap: „Ce-am făcut atât de rău atunci când eram mic de mă pedepsește divinitatea atât de tare?” Video-ul se încheie, eu am aceeași față de tâmp, mi se iar tableta din mână, se pune din nou în rucsac și vine invariabil întrebarea: „Ce ați înțeles?”

Îmi place să cred că sunt un om care are replică la majoritatea lucrurilor care vin peste mine, dar de data asta am rămas nemișcat, fără gânduri în cap și cu nevoia acută de a-mi spăla cu ceva păcatele pe care le-am făcut în viața asta. 

Tipul se prinde că-s cam prostuț așa și că nu și-a ales bine victima, așa că mă ia altfel:

„Ce înseamnă Elohim?”

În continuare, trăsnit fiind, bâigui un răspuns care nu pare să-l satisfacă pe japonez, care și-a pus pe față o grimasă care sugera lehamite. Probabil și el se întreba cu ce o fi greșit în copilărie de m-a găsit tocmai pe mine, neatentul universității.  Vede că nu merge în vreun fel și că nu poate scoate nici măcar un răspuns corect de la mine, așa că scoate din „joben” un fel de manual. Zic „joben” pentru că efectiv a fost un magician. Nu m-am prins de unde l-a scos. 

În fine, deschide manualul improvizat la capitolul pe care aparent trebuia să-l învăț și începe să îmi arate cu degetul, ca pentru elevul ăla repetent din clasă cu care ești indulgent pentru că nu vrei să-ți bați capul cu el pe vară și începe:

„- Elohim. Ce înseamnă Elohim? Elohim înseamnă mai mulți Dumnezei.
– Aham.
– Dar noi știm că există trei Dumnezei, nu-i așa?
– Nu știu.
– Da, așa scrie în Biblie. Că sunt trei: Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, spune el în timp ce îi reapare lehamitea pe față.
– Așa.
– Păi fii atent, spune asta pe un ton superior, ca și cum mi-ar spune un super secret, pe care mi-l poate spune o singură dată, iar dacă nu-l rețin, voi regreta pentru tot restul vieții.
– Sunt, după care încerc să-mi opresc râsul și încep să tușesc, pentru că efectiv nu-mi venea să cred cât de suprarealistă e toată întâmplarea asta. Cum stăm noi pe holurile facultății și aud despre Dumnezei de la un japonez convertit la românism.
– Așa. Sunt doi Dumnezei. Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Mama. Știu că vouă nu vi s-a zis până acum de cel de-al doilea Dumnezeu, dar el există, este o taină și va veni în momentul în care lumea va trebui salvată de la pieire.”

Probabil că încă nu par foarte pătruns de informațiile primite, așa că în momentul în care îi zic faptul că timpul pe care îl alocasem pentru faptul că-s eu un om bun s-a cam terminat, se vede o eliberare pe fața lui. 

Mă roagă să îi dau un număr de telefon, îi spun că nu dau numărul de telefon oricui și îl rog să îmi dea o adresă de mail și îl voi contacta eu. Ca la un interviu de angajare atunci când HR-ul știe că nu te va mai suna niciodată, dar îți dă ceva speranțe.  Îmi intinde o carte de vizită și îmi spune:

„Pari un om bun. Ar trebui să vii la noi la Biserică să aprofundezi tainele credinței. Suntem pe strada …, aproape de Unirii. Super central și ușor de ajuns.”

Plec de acolo cu strângere fermă de mână și cu nevoie de confirmare. Sper din sulfet că m-am descurcat bine la interviu, că i-a plăcut de mine și că, deși nu are cum să mă contacteze, va vorbi despre mine și despre răbdarea mea.

Asta a fost, dragii mei, povestea unui japonez venit în România ca să propovăduiască pacea pe pământ. Sau ceva așa.

De ce cred eu că Instagram va fi viitoarea perlă a lui Mark

Nu știu dacă ați observat, dar, la fel cum scriam și acum vreo lună (nu aruncați cu roșii, atât de des pot eu să scriu), Facebook  a devenit un mediu extrem de toxic, în care intri mai degrabă să îți iei doza de drog nociv, dar necesar, decât doza de endorfine recomandate de medici. Se vede asta și în cifrele oficiale, Facebook având cea mai mică crestere în rândul utilizatorilor noi din ultimii 2 ani, dar și prima scădere a numărului de utilizatori activi în rețea.

Probabil că ați observat lucrul ăsta, dar îl mai repet și aici. Ca să vină cumva în întâmpinarea tinerilor care au renunțat ușor-ușor la platformă, Facebook a început să facă schimbări în news feed. Acum nu mai vezi foarte multe postări de la branduri sau surse de știri, în schimb vezi poze cu pisici, câini, primești „Bună dimineața de la rude” și vezi aproape orice postare de pe grupuri care nu te interesează. Feeling-ul meu este că e mai prost decât înainte, dar aia e. Așa crede Facebook că va atrage utilizatorii înapoi. Nu mă înțelegeți greșit, nu cred că Facebook va muri mâine. Nu, nici vorbă. Platforma va continua să  facă profit mult, doar că nu neapărat cu publicul tânăr. Dar, știți voi cum e cu publicul tânăr. El la un moment dat crește. Și ai cam vrea să crească pe platformele tale  și nu pe ale altora.

Personal, cred că treaba asta n-o să reușească, iar Facebook, ușor-ușor, va pierde mult din cota de piață pe care o are în sectorul tânăr. Sigur, rămâne de văzut. E doar un crez, nu o afirmație cu valoare de adevăr absolut.

În schimb, dacă ne uităm prin curtea Facebook, Instagram n-are problemele astea. Platforma a ajuns la 800 de milioane de utilizatori și la 500 de milioane de utilizatori activi în fiecare zi, începe să producă din ce în ce mai multe venituri, iar 60% din persoanele între 18 și 29 cu acces la internet sunt deja acolo, active și cât de cât mulțumite de platformă.

De ce migrează tinerii către Instagram? Well, e simpluț. Hai să  luăm funcțiile pe rând:

  • Instagram Stories: O să începem cu ea pentru că mi se pare cel  mai simpluț de explicat. Sigur, ideea e furată de la Snapchat, iar eu cred că, dacă Snapchat nu reușește să găsească ceva nou cât mai rapid, din ce în ce mai multă lume va migra de acolo către Instagram, pentru că, spre deosebire de Snapchat, pe Instagram poți să îți creezi un feed și poți pune fotografii care să nu reziste doar 24 de h. Story-urile mi se par cel mai autentic și mai personal mod în care îi poți scrie cuiva. Se pot lega conversații efectiv din orice. De la o sticlă de Cola, de la un selfie mișto, de la o melodie sau de la o poză greu de înțeles. În fine, ați prins voi ideea.  Sunt 300 de milioane de utilizatori care foloseau zilnic, la începutul lui 2018 funcția asta, iar mie mi se pare de multe ori că e mult mai importantă pe zona de engagement cu urmăritorii decât pozele în sine. De fapt despre asta cred că e vorba. Engagementul la story e extrem de ridicat. Ah, apropo guys. Pe Instagram sunt 68% femei. Nu zic mai mult. Vă prindeți voi, da?
  • Feed-ul: Instagramul îți oferă, pe lângă story-uri, și un feed pe care îl poți personaliza fix cum vrei tu. Ați observat că au dispărut de pe Instagram pozele făcute fără noimă, acestea fiind înlocuite cu poze profesioniste, de o calitate superioară și mult mai frumoase din punct de vedere vizual. De fapt asta te îndeamnă Instagramul să faci. Să încerci să creezi conținut din ce în ce mai bun, nemaifiind suficient să scrii „Bună seara, dragii mei”. Ah, încă ceva. Instagram încă nu și-a distrus de tot algoritmul de afișare a postărilor în feed. A schimbat unele lucruri, dar n-aș spune că l-au făcut țăndări. Nu încă, cel  puțin. 

De ce cred eu că Facebook se va îndrepta din ce în ce mai mult către optimizarea Instagram? În primul rând pentru că ar fi surprinzător de limitați dacă nu o fac. Știți, putem spune multe despre Mark, dar nu faptul că n-a fost un vizionar.  

Altfel, cred că Mark se va îndrepta, după ce își va limpezi puțin creierul, către Instagram, pentru că e o  platformă care crește, deci n-au nevoie de idei pentru a o salva, ci de idei care pot aduce mai mult profit companiei. Da, probabil că asta înseamnă mai multe reclame pe care le vom vedea pe feed și în story, dar poate însemna la fel  de bine și o platformă mult mai serios dezvoltată și aplecată spre utilizatori.

În orice scenariu, cred că Mark nu prea mai are cum să atragă publicul tânăr înapoi pe Facebook, așa că îl va direcționa către Instagram. C-așa-i în tenis. Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Hai să terminăm cu propunerea „Kovesi președinte/premier”

După conferința maraton a procurorului-șef al DNA, Laura Codruța Kovesi,  a fost exaltare pe internet: „Da, uite, domnule, de oameni ca ăștia avem nevoie în politică”, „Kovesi președinte în 2019”, „Kovesi premier”. Să o spunem de la bun început, pentru că n-o să repet în articolul ăsta, pentru nefiind vorba de oameni, ci de principii. Da, discursul doamnei Kovesi din seara asta a fost unul bun, articulat, cu răspunsuri la majoritatea întrebărilor și cu foarte puține eschive făcute către jurnaliști. Deci bun. Un pic prea politicianist pentru mine, dar totuși bun.

Doamna Kovesi e procuror-șef. A fost în trecut și procuror general. Să nu uităm asta. Vorbim în articolul ăsta despre principii și despre de ce cred eu că doamna Kovesi e bine acolo unde e, iar politica trebuie făcute de politicieni, nu de magistrați sau presă.

Să presupunem, de dragul discuției, că doamna Kovesi se hotărăște astăzi, 14 februarie, de ziua îndrăgostiților, că vrea să candideze la prezidențiale. Anunțul de candidatură nu l-ar face mâine, pe 15 februarie. Nu, l-ar face undeva în primăvara-vara anului 2019. Ceea ce înseamnă că doamna Kovesi, cu puterea oferită de funcția pe care o deține, își poate scoate discreționar adversari din joc, poate deschide/închide dosare, poate face tot felul de lucruri pentru a-și pregăti o platformă prezidențială anticorupție pentru noiembrie 2019. Ar fi moral? Clar nu.

Înțeleg de ce unii oameni se îndrăgostesc de Kovesi. O văd ca pe ultimul zid în calea PSD. Speră, fără să verbalizeze neapărat asta, că doamna Kovesi ne-ar putea scăpa de PSD-ul cel rău, indiferent dacă domnul Dragnea, doamna Olguța, doamna Viorica, sau alți domni și doamne sunt vinovați sau nu. 

Eu sunt tânăr. Mult prea tânăr să fi avut drept de vot în 2004, sau măcar să mă fi interesat la cei opt ani ai mei ce se întâmplă în spațiul public, dar îmi amintesc, totuși, că pe atunci era o emulație extrem de puternică în jurul fostului președinte Traian Băsescu. Și atunci, ca și acum, ne-am îndrăgostit orbește de un om, doar din spaima pe care ne-o insufla ideea „Adrian Năstase Președinte”. Ce-a urmat? E simplu. Un președinte care are aproape toată familia cercetată penal, doi membri ai familiei Băsescu condamnați definitiv la ani grei de închisoare, și un fost președinte care și-a negat, după ce a plecat din funcție, tot discursul său prezidențial anticorupție. A fost bine? N-a fost!

Hai să nu ne mai îndrăgostim de oameni. Hai să ne dorim instituții care funcționează și fără acel „Dumnezeu” bun care taie și spânzură. Oamenii nu sunt niciodată eminamente buni. Viața asta are nuanțe, iar noi trebuie să le vedem. Pentru că, în cazul în care nu le vedem, să îmi spuneți și mie cu ce suntem noi mai buni în comparație cu o doamnă de la țară, care nu prea mai vede și aude bine, dar știe că trebuie să voteze cu trandafirii roșii? Știți de ce Statele Unite sunt atât de mișto ca democrație? Pentru că au reușit să construiască INSTITUȚII care vor funcționa indiferent de cei care vor ocupa, vremelnic, funcțiile de conducere. 

Dar noi nu vrem asta. Vrem un om providențial, care să ne salveze din orice situație. Și știți bine, că nici măcar în basme eroii nu fac doar lucruri bune. Eroii mai fac și compromisuri. Iar la primul compromis major, noi ne vom indigna și ne vom căuta, din nou, ca un iubit rănit în orgoliu, salvatorul nației. De aia zic, mai ușor cu sintagma „Kovesi președinte”.

10 lucruri pe care să nu le faci/zici niciodată la prima întâlnire/conversație

Băieți, nu vorbim noi prea des, dar aș vrea să știți că țin la voi și la experiențele pe care le aveți. Așa că am întrebat fetele care mă urmăresc pe Instagram ce anume nu ar trebui să facă sau să spună niciodată un băiat la prima întâlnire. Articolul ăsta e scris de ele, iar eu doar le-am ordonat în ordinea numerelor de pe tricou.

Unele greșeli le-am comis și eu, dar nu chiar pe alea foarte, foarte grave. Hai, ne regrupăm și învățăm să jucăm după noile reguli, da?

So, dacă vreți să existe o a doua întâlnire sau un al doilea chat în miezul nopții, well, nu faceți asta:

1. NU VORBI NICIODATĂ DESPRE O FOSTĂ DE-A TA. Nu aduce vorba de fostele tale prietene, nu începe să faci comparații între persoana ta și fata din față, nu mirosi parfumul ei cu gândul la altcineva. Just don’t do it. Ăsta a fost de departe cel mai întâlnit răspuns, așa că e clar că  ceva facem greșit în zona asta. 

2. NU O INVITA DIN PRIMA LA TINE ACASĂ. Dacă vrei o relație serioasă, nu o invita din prima la tine acasă. Vei da senzația că tot ce vrei este o noapte, așa că nu doar că n-o vei primi, dar probabil că nu vei mai vorbi vreodată cu ea. Ca-n tenis.

3. NU VORBI DESPRE SEX. Explicația e fix ca aia de mai sus. N-o să-l primești într-un final.

4. NU TE COMPORTA URÂT CU CHELNERII/BARMANII. Mă rog, mie mi se pare că asta e mai degrabă de bun simț. N-ar trebui să faci asta niciodată oricum, în orice fel de context te-ai afla.

5. NU ÎNCERCA SĂ PARI CEEA CE NU EȘTI. Aparent tipele au un senzor care detectează întotdeauna impostura și vei fi demascat în primele 10 minute de conversație.

6. NU ÎNTREBA CU CÂȚI TIPI A FOST ÎNAINTE. Chiar, de ce te-ar interesa asta? Nu-i ca și cum intri într-o relație cu trecutul ei. Mă rog, asta-i doar o părere personală.

7.  NU O LĂSA PE EA SĂ PLĂTEASCĂ TOATĂ CONSUMAȚIA. În general mersul corect atunci când vine nota este ca tu să te oferi să o plătești, ea va spune că plătește și ea, tu vei insista, ea se va supăra și până la urmă sfârșiți amândoi plătind nota aia. Nu încerca să fii mai masculin decât e cazul.

8. NU COMANDA MÂNCARE CU USTUROI. Asta mi s-a părut de departe cea mai funny parte. Cum, mă, cum să comanzi mâncare cu usturoi la prima întâlnire? Cuuum? Cum?

9. NU EPATA. Nu încerca să folosești expresii cool din ceva seriale de pe la TV. Știți voi, Celentano sau Roby Roberto sunt cât de cât funny pentru că îi vezi pe sticlă. În viața reală s-ar putea să dai greș tare dacă faci din stilul ăla un model de comunicare.

10. NU GRĂBI LUCRURILE. În general fetele îți vor da întotdeauna de înțeles dacă e cazul să faci un pas în față sau nu. Acum, eu știu că suntem în general destul de prostuți și nu prea înțelegem noi cum ne dăm seama de semnele pe care ele ni le transmit, dar în general e vorba de ochi bine deschiși. Sau cel puțin așa mi s-a povestit.

A fost fun. Girls, merci frumos pentru răspunsuri, mai facem cu siguranță și altă dată.  Ah, să nu uit. Dacă vrei să vezi ce fac zi de zi, nu neapărat lucrurile pe care le vezi pe blogul ăsta sau pe Facebook, hai pe Instagram. Ne distrăm foarte mișto acolo: @razvanmotei

 

Țară cu politicieni mici, caut viitor măreț. Rog seriozitate.

Serios, cam așa ar trebui să sune un anunț sincer pe care România să îl pună în ziare la rubrica „Sunt celebru, scoate-mă de aici”. Mi se pare că în ultimul timp e din ce în ce mai clar faptul că România n-are deloc politicieni de anvengură. România n-are un Macron mioritic sau o Merkel din Banat. În general pe aici se perindă doar politicieni mediocri spre slabi, mai degrabă incompetenți decât hoți și incapabili să inspire populația.

Cred foarte tare că politicianul, ca structură umană, trebuie să fie suficient de bine pregătit pentru postul pe care îl ocupă, dar asta nu-i singura cerință pentru job. Un om care ocupă un „scaun” important în stat ar trebui să fie o persoană care să adune mulțimile și să le facă să viseze. Știți voi episodul Traian Băsescu 2004? Ei bine, primarul capitalei de la acea vreme a reușit să facă un lucru pe care, doar sporadic, Iohannis l-a mai reușit în 2015. Atunci fostul președinte venea cu un mesaj anti-sistem și cu un slogan: „Să trăiți bine”. Nu-i important faptul că în 2009 același președinte s-a dezis de mesajul lui din 2004, important e că a reușit să adune în jurul ideii pe care el o promova extrem de mulți oameni gata să își pună ambele mâini în foc pentru fostul căpitan de vas.

Ei bine, situația la zi nu e foarte roz. Avem un președinte care tace prea mult în perioada asta. Mă rog, el a mai tăcut și în alte perioade, dar acum pare că societatea simte nevoia de un om care să poată fi o opoziție reală la PSD. La Guvern avem un om care dă declarații cel puțin ciudate, de la „pedeapsa cu moartea e prea puțin în unele cazuri” (de parcă ar există o altă pedeapsă „mai capitală” decât asta), la „dacă steagul Ținutului Secuiesc va flutura pe instituțiile române, vor flutura și ei lângă steag”. Da, sunt conștient că Tudose nu vrea să umble cu secuii în ștreang prin Harghita și Covasna, dar declarația asta, cel puțin nepotrivită, a dus România în centrul unui scandal de care n-avea nevoie acum.

Apropo, nu am scris în ghidul de călătorie, pentru că nu-și avea locul, dar vă spun acum. În cadrul turului de la Sinagoga de pe strada Dohany din Budapesta, ghidul a menționat de vreo cinci-șase ori faptul că Ungaria poseda teritorii mult mai mari înainte de 1920, și de aceea a intrat în război de partea lui Hitler, fiind singurul care le promisese liderilor ungari faptul că-și vor recăpăta teritoriile în cazul unei victorii. Ce vreau să spun cu asta este că și în Ungaria există un sentiment, mai degrabă mocnit aș spune, de nevoie de revansă. Nu, nu ne vor ataca maghiarii peste noapte și ne vor fura Transilvania de sub nas (bine, pot fura lejer județul Sălaj, pentru că oricum nu știm ce să facem cu el), dar nu cred că e bine să tot cultivăm un sentiment conflictual între noi.

Revenind. După Mihai Tudose, ar urma să ne uităm la cabinetul său, dar știm bine ce oameni sunt acolo, așa că vom trece direct la președinții celor două camere ale Parlamentului. Cel puțin teoretic, unul dintre ei era în funcție la momentul în care România a intrat în Uniunea Europeană. Ce s-a întâmplat cu traseul domnului Tăriceanu de atunci? Well, greu de spus. Cert este că a devenit una din vocile cele mai eurosceptice din țară. E drept, e și asta o nișă de exploatat. Celălalt președinte de cameră este Liviu Dragnea, poate cea mai urâtă persoană politică în momentul de față.

Mergând în jos, la partide, vedem un Ludovic Orban care n-are cum să inspire pe nimeni, un Dan Barna care spune lucruri corecte dar nu trece mai deloc sticla, un Tomac Eugen care e complet absent și un Kelemen Hunor care apără interesele maghiare, că doar de asta a fost trimis în Parlament. Era să uit: în toată ecuația asta avem un Cioloș, care, la fel ca Barna spune lucruri corecte, dar nu prea e carismatic și rar poate să inspire mase mari de oameni să-l urmeze.

Ce vreau să spun: în general națiunile mari s-au construit pe un vis. Visul american a ajutat la construirea Americii așa cum este ea astăzi, celebrul „I have a dream!” al lui Martin Luther King a ajutat persoanele de culoare să aibă un statut egal cu albii. La noi nu există așa ceva. Suntem în anul centenarului Marii Uniri, suntem la un an distanță de preluarea Președinției Consiliului Uniunii Europene, iar șansele ca națiunea asta să se unească în jurul unui set comun de valori sunt aproape de zero. Și asta-i trist. Pentru că 100 de ani ar trebui să fie atât despre trecut, cât și despre viitor. Iar despre viitor pare că nimănui nu-i mai pasă.