Ziua în care am fost mândru de România mea

Astăzi a fost ziua în care am fost tare mândru de România mea. Am fost mândru de fiecare din cei 10175 de români care au venit, într-o zi de sâmbătă, la un curs de prim ajutor. Am fost mândru de părinții care și-au adus copilașii să învețe manevrele de resuscitare. Am fost mândru de multe. Dar mai presus de toate, am fost mândru de eroii din tribune. Am fost mândru de fiecare om de la Serviciile de Ambulanță din țară, de fiecare om de la SMURD și de fiecare om de la Crucea Roșie.

Povestea de astăzi are două protagoniste. Două eroine de la care am învățat astăzi mai mult decât manevrele de resuscitare. Am învățat cât de grea este meseria lor, deși cumva bănuiam asta, și câte sacrificii fac pentru a fi prezenți la fiecare pacient care le solicită ajutorul. Mi s-a predat o lecție de viață fără să urmăresc asta.

20160528_180205Prima eroină este din Tulcea, este asistentă în cadrul Serviciului de Ambulanță și se numește Dumitru Mihaela. De la dumneaei am învâțat astăzi cum anume să acord primul ajutor. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la doamna Dumitru a fost răbdarea cu care explica fiecărui participant care venea să o asculte ce anume trebuia să facă. Mi-a plăcut foarte mult atenția pe care o dădea fiecăruia și m-a surprins căldura cu care împărtășea lucrurile pe care ni le avea de transmis. Dacă nu ar fi avut o carieră în serviciul de urgență, probabil că ar fi putut face una reușită în învățământ. Astăzi a avut o clasă de aproape 30 de elevi pe care i-a învățat cum să se descurce într-o situație limită.

 

20160528_182353Al doilea erou despre care vreau să vă vorbesc vine de la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov și mi-a atras atenția pentru că era înconjurată de foarte mulți copilași. Pe eroină o cheamă Păun Ionela și a venit pe Arena Națională tocmai după tura de noapte. Era foarte obosită, dar nu lăsa deloc să se vadă asta. Era zâmbitoare și părea că s-a trezit de dimineață doar ca să ajungă la eveniment. Pentru că trecusem deja de partea practică a evenimentului, ne-a povestit despre importanța primului ajutor, despre faptul că mulți oameni evită să acționeze și că, în general, dacă manevrele de resuscitare nu încep din primele minute, pacientul mai poate fi adus cu greu la viață. 

 

Ne-a mai povestit și despre faptul că sistemul de urgențe este extrem de aglomerat cu solicitări care nu necesită intervenția medicală imediată. Doamna Păun ne-a explicat care e rolul defribilatorului într-o situație de urgență și de ce ele ar trebui să se regăsească în toate locurile aglomerate.  Am mai povestit și despre altele, dar cel mai mult mi-a atras atenția faptul că ambele doamne aveau mâinile tremurânde. Tremurau la fel cum tremură handbalistele noastre când oferă un interviu. Știm foarte bine că sunt extraordinare în ceea ce fac, dar vedem întotdeauna doar modestie pe chipurile lor. Doamnelor, sunteți extraordinare.

Acești eroi sunt ușor de recunoscut. Nu au pelerine, dar au un costum albastru-mov sau roșu-galben. Călătoresc în mașini albe sau roșii, iar superputerea lor se numește ”SALVEZ VIEȚI”. Da. Asta fac acești oameni în fiecare zi. Salvează vieți. 

Doamnă Dumitru, doamnă Păun, doamnelor și domnilor doctori și asistente. O să vă rog să vă duceți la o oglindă, să priviți bine în reflexia pe care o vedeți și să vă spuneți: ”Sunt un supererou”. Pentru că da, asta sunteți. Sunteți eroii zilelor noastre, iar pentru asta, toată România vă mulțumește. Vă mulțumesc și eu pentru toată munca minunată pe care o faceți în fiecare zi și mă înclin în fața dumneavoastră.

Și pentru că îmi place să am în viața mea eroi, am și poză cu unul: 

În poză sunt: doamna Păun, Roxana, Răzvan și subsemnatul.
În poză sunt: doamna Păun, Roxana, Răzvan și subsemnatul.

”Record pentru viață” a fost un real succes. Felicitări Societatății de Salvare din București și Serviciului de Ambulanță București-Ilfov!

Despre teatru și paznici

Sunt foarte, foarte nou în București și, după cum mulți dintre oamenii care mă cunosc știu, mă rătăcesc tare în momentul în care renunț la metrou și sunt nevoit să ghidez pe cineva spre casa mea. S-a întâmplat asta și cu șoferi de taxi, pe care i-am oprit de câteva ori la două stații distanță de casa mea, de rușine că nu știam să dau indicații, dar și cu diferiți prieteni.

Astăzi a fost o zi foarte ploioasă. Probabil așa a fost și la voi, indiferent unde v-ați petrecut ziua, având în vedere codul galben de ploi care a fost instaurat mai peste toată țara. Pe la ora 18, în București a început să plouă foarte, foarte tare. La ora 20 ar fi trebuit să fiu la Politehnică, pentru că  îi promisesem unei prietene că merg să o văd într-o piesă de teatru. Vă imaginați, probabil, că  nu mă trăgea inima foarte tare, dar dacă am promis, nu se cade să îmi iau cuvântul înapoi. Îmi trimisese două detalii: sala A01, Facultatea de Electronică.
aa

Mai fusesem în Politehnică de câteva ori, dar de fiecare dată în același loc: clădirea Rectoratului. Planul era simplu: ies de la metrou, intru  în clădire, întreb pe cineva unde e sala. Ce putea să nu meargă? Răspuns: totul. Ies de la metrou, intru în Politehnică și întreb un domn, paznic al facultății, dacă știe cumva unde este sala A01. Dumnealui, cu un aer à la Mărgelatu și cu o scobitoarea în colțul gurii, stă 20 de secunde, se gândește, se uită la mine ca și cum mi-a găsit soluția problemei și îmi spune: ”Domnule… (pauză de efect) Nu știu. Întrebați-o pe colega mea.”

Colega dânsului era o doamnă micuță, care tocmai ieșise dintr-o sală de curs. Îi spun povestea cu același elan ca și prima dată, iar pe fața doamnei observ o grimasă: ”Sala A01?!” îmi spune. ”Da A01”, am răspuns cu o naivitate care, aparent, a înmuiat-o pe doamnă. Îmi transmite faptul că singura sală care seamănă cu numele pe care eu îl caut este AN010 și că, cel mai probabil, nu e sala corectă. Apoi îmi aduc aminte că mai am un as în mânecă și îl arunc în luptă:”Dar Facultatea de Electronică unde este?”. Am spus asta ca și cum am biruit toată problema. Și o făcusem. Pe jumătate, dar o făcusem. Doamna îmi spune că facultatea nu este în locul unde era și că îmi arată imediat unde este. 

De aici, lucrurile devin interesante. Ieșim din clădirea în care eram și doamna mă mai întreabă o dată ce facultate caut. Probabil pentru că sunt singurul aiurit care a întrebat-o vreodată de o clădire situată la aproape un kilometru distanță, sau pentru că par un om schimbător, nu știu, una din două. 

”- Bun, deci urci scările alea, traversezi, faci dreapta, dai de un semafor, sau sens giratoriu, nu știu exact ce e ăla, mergi tot înainte, iar pe partea dreaptă  e clădirea facultății. Ai înțeles?

-Da. Vă mulțu..

-Sau poți să iei orice RATB o stație.

-Am înțeles, mulțu..

-Deci ai înțeles, da? Urci, traversezi, faci dreapta, ajungi la semafor, iar pe partea dreaptă e clădirea.

-Sigur, mulțu..

-Dar tu de ce nu te îmbraci, măi mamă?”

Abia aici mi-am dat seamă că o să scriu despre asta. I-am spus doamnei că nu mai plouă și că sunt atât de subțire îmbrăcat pentru simplul fapt că am plecat de dimineață de acasă și că atunci era foarte cald. N-a părut prea mulțumită de răspuns și mi-a transmis că e mai bine să îți fie cald, decât să răcești. Ceea e așa-i. Asta îmi tot repetă și mama. Mi-a mai mărturist că și dânsa, atunci când era de vârsta mea, se îmbrăca la fel și acum a ajuns să aibă probleme cu spatele.
Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost să am grijă de mine, pentru că par un băiat bun, și să mă îmbrac. Cuvintele astea i le tot spune și băiatului dânsei, dar pare că nu înțelege nici el. ”Măcar tu să înțelegi”. I-am mulțumit doamnei și am plecat cu gândul că a fost chiar o zi bună.

Altfel, nu trebuia să merg spre dreapta atunci cand am urcat scările, ci spre stânga, am mers vreo 500 de metri până să realizez asta, dar ce mai contează? Cine se poate supăra pe o doamnă atât de drăguță?

P.S.: Piesa a fost bună. N-a mai jucat prietena mea, dar dacă vreți să o vedeți, totuși, are spectacol duminică, la ora 20, la Facultatea de Instalații din București, iar piesa care se va juca se numește ”Negustorul de Timp” de Matei Visniec. 

Răzvan. Încântat!

Replica de mai sus o spun de fiecare dată când întâlnesc oameni noi. Cred că o să întâlnesc destul de mulți oameni noi în următoarea perioadă, așa că simt nevoia să mă prezint. Numele meu este Răzvan Iustin Moței și sunt din Moinești, un orășel micuț de pe lângă Bacău. Da, sunt un moldovean refugiat la studii în București, în anul I, iar pentru încă trei luni am 19 ani. Sunt student în cadrul Academiei de Studii Economice din București și sunt pasionat de câteva lucruri: călătorii, arhitectură, sport și oameni.

Am început să scriu acum aproape doi ani. Da, pe Facebook, de unde, probabil, o parte dintre voi mă știți. Scriam statusuri despre performanțele sportivilor români în cadrul diverselor competiții, iar prietenii îmi spuneau că nu mai au nevoie de televizor pentru a afla ce s-a întâmplat, e suficient să îmi citească postările. De atunci am prins gustul scrisului și am început să fiu destul constant în social media.

Am continuat cu scrieri despre lucrurile actuale care se întâmplau în politica din România, din Europa sau din Statele Unite ale Americii. Am scris despre lucrurile interesante care se întâmplă în țară, despre Uniunea Europeană, despre refugiați și despre alegerile de anul acesta din SUA. O să detaliez un pic mai târziu motivele pentru care cred eu că e important ca oamenii care au deja dezvoltate platforme de comunicare să vorbească și despre nevoile și problemele pe care societatea le întâmpină.

În ultimele luni, de când sunt în București, am început să scriu și despre alte subiecte. Am început să scriu despre lucrurile pe care le întâlnesc zilnic. Am scris despre emoții, despre trăiri, despre persoane și despre locuri. Mi-a plăcut mult zona asta și probabil o voi explora din ce în ce mai des.

Astăzi, la aproape doi ani de la primele scrieri, trec la un alt nivel. Am oscilat destul de mult până să fac acest pas și au fost multe, multe dezbateri în mintea mea. Aseară, de exemplu, am dormit normal fix 4 ore. După aceea am tot visat lucruri despre cum să îmbunătățesc articolul de astăzi. E un semn bun, cred. Probabil așa se întâmplă atunci când îți dorești ceva foarte mult. 

Simt nevoia să răspund câtorva întrebări pe care mi le-am pus destul de des în ultima vreme. Prima este ”de ce?”. De ce blog și nu doar pe facebook. În principiu, fac trecerea asta pentru că simt, de foarte multe ori, nevoia de a scrie altfel decât o fac pe Facebook: puțin mai elaborat și mult mai structurat.

A doua întrebare la care aș răspunde este legată de ceea ce va apărea de-a lungul timpului pe acest blog. Voi încerca să scriu, în general, despre trei subiecte mari și câteva mai micuțe:

  • Social: Pentru că sunt convins de faptul că oamenii care au anumite platforme la îndemână ar trebui să le folosească și în scopul atragerii atenției asupra unor probleme importante cu care societatea se confruntă. Aici sunt aproape sigur că nu vă va plăcea întotdeauna ceea ce veți citi și tocmai de aceea voi scrie despre acele lucruri.
  • Sport: Pentru că prima dragoste nu se uită niciodată. Sunt pasionat de sport de când eram micuț și îi vedeam la televizor pe Hagi, Popescu sau Chivu jucând un fotbal extrem de elegant. Sau așa părea la cei patru ani pe care îi aveam. Acum, sportiv de performanță nu am reușit să ajung, dar măcar pot scrie despre oamenii care și-au sacrificat o bună parte din copilărie pentru visul lor. 
  • Povești: Chiar dacă mi-aș propune să nu mai scriu despre lucruri ce mi se întâmplă zilnic, probabil că nu aș rezista. Aici aș include încă două părți: una alcătuită din interviuri și alta din articole scrise de ”oaspeți”.  

Sunt la început de drum, atât în privința scrisului ceva mai elaborat, cât și în privința site-ului. Așa că, în cazul în care sesizați că ceva nu merge cum ar trebui, vă rog să îmi spuneți.

Vă mulțumesc pentru întreg sprijinul pe care mi l-ați acordat până acum și sper să fiți îngăduitori. Măcar pentru o perioadă. După aceea, roșiile sunt perfect îndreptățite să apară.

Cine n-are bunici, să-și cumpere. Cine are..

dependent-100343

Astăzi am alergat între evenimente în zona Piața Romană. Vă avertizez din start ca nu o sa fie nici o postare amuzanta, nici despre politica, o sa fie despre oameni și despre cum ne comportam cu ei. O sa fie, în speță, despre bunici, sau despre părinți, pentru cei ce au părinții cumva trecuți de 60-65 de ani.
Așa, vă spuneam că am alergat intre evenimente, unul despre blogging, altul despre oratorie. Și cum alergam și aveam un dialog interior foarte profund, normal, adică mă gândeam cât de tare m-as supără eu ca oamenii sa îmi întârzie la evenimente jumătate de oră, mă oprește o bătrânica.
Tremura. Nu știu dacă de emoție sau de frig, dar tremura. Mă întreabă dacă poate da un telefon de pe mobilul meu. Îi spun că da și o rog sa îmi dea numărul pe care vrea sa îl sune. Mă așteptam să îmi scoată o mică hărțuiță în care să fie scris numărul. N-a fost cazul. Îl știa pe de rost.
Îl formez și îi ofer telefonul. În timp ce aștepta să răspundă persoana de la celălalt capăt al firului, îmi spune că își sună nepotul, care e student la facultate în București.
Am zâmbit pentru că mi s-a părut drăguț că au o întâlnire bunică – nepot. Îmi spune, de asemenea, că nu l-a mai văzut de foarte mult timp, dar spera ca acum, fiind în București, să îl poată vedea mai des.
Mi se tăiaseră oricum picioarele, iar ceea ce m-a bucurat și cumva mi-a oferit o sursă de voie bună a fost licărirea din ochii bătrânei atunci când l-a auzit spunând „sunt aproape”, precum și formula dânsei de încheiere: ” Te pupă bunica”.
Mi-a cam întors lumea pe dos întâmplarea asta și mi-am adus aminte de ceea ce îmi spunea o doamnă profesor după un proiect foarte drag mie: „Mergeți și îmbrățișați-vă bunicii”.
Ar trebui sa facem asta mai des. Poate nu doar cu bunicii noștri, ci și intre noi.

Calea Victoriei, Ateneul si ghicitoarea

Mă plimbam mai devreme pe Calea Victoriei, loc, de altfel, destul de drăguț de promenadă în București.
Mă opresc în fața Ateneului sa fac o poză și observ cu coltul ochiului o doamna care avea un buchet de flori în mână.
Nu, nu îl primise, voia sa îl vândă cuiva.
Probabil nu par genul romantic sau ceva, pentru că doamna nu își propune sa îmi vândă buchetul, ci vrea doi lei pentru a-mi ghici viitorul. Îmi și povestește pentru ce îi va folos: sa își ia și dânsa o țigară, pentru ca îi arde sufletul.
Voiam sa îi spun sa nu o fumeze în spațiile închise, dar m-am abținut și i-am spus că nu vreau sa îmi ghicească viitorul și nici nu am vreo țigară sa îi ofer. După asta, mă apuc sa fac poza pentru care mă oprisem.
IMG_20160407_191503
Doamna, vădit nemulțumită, începe oricum sa îmi ghicească. Probabil în trăsăturile feței sau în modul în care țineam telefonul pentru poza.
Îmi spune ca sunt un băiat bun, dar ciudos și ca bruneta mă iubește dar e și şatena care mă dușmăneşte.
Se oprește aici, din păcate. Îmi spune din nou dacă o sa îi dau doi lei și pleacă.
Păcat. As fi vrut sa o întreb și eu care e sensul vieții, in ce direcție merge lumea, cine e bruneta, şatena….
Acum trebuie sa mă lupt singur cu toate aceste probleme existențiale.
Nu se mai fac ghicitoare ca pe vremuri…