Seriale la care merită să te uiți: La Casa De Papel (III)

Hei, salut! Te-ai gândit vreodată să spargi o bancă? Dar Monetăria Națională ? Probabil că nu, așa-i? Stai liniștit! S-au gândit în schimb scenariștii „La Casa De Papel„.

Serialul începe cu o echipa de 8 oameni care pregătesc minuțios cel mai mare jaf din istorie: spargerea monetariei naționale a Spaniei și furtul a 1 miliard de euro. Cei 8 oameni care vor întra în clădire sunt ghidați de afară de un „Profesor”, un personaj extrem de calm și carismatic ce va deveni, fără voia lui, piesa principală din puzzle-ul furtului.

Profesorul plănuise tot, de la oamenii pe care ii va lua ostatici, la cererile pe care le va avea, la momeala pe care o va da politiei, până și momentul în care serviciile secrete vor decide să intre în clădire. Planul era simplu: intrat în monetarie, furat banii existenți deja, păcălit poliția și adăpostit în monetarie, luând ostatici cei peste 60 de oameni care urmau să se afle în acel moment în muzeu și imprimerie.

Doar că lucrurile nu stau întotdeauna cum le planifici. Se mai întâmplă, câteodată, să împuști, de exemplu, accidental un polițist, sau, cine știe să te îndrăgostești de negociatorul șef.

Orice ar face, jefuitorii trebuie să păstreze întotdeauna opinia publica de partea lor, asa că nu pot să omoare, să tortureze, sau să răneasca vreun ostatic. Pot, cel mult, să se îndrăgostească de ei și să își facă planuri împreună. 

Cum se rezolvă tot cazul ăsta, vedeți în cele 2 sezoane ale La Casa De Papel. E de găsit pe Netflix și a întrat direct în topul serialelor mele favorite. Și „profesorul” în topul personajelor extrem de carismatice.

Hai, ce mai stai? La Netflix, birjar! 

„O partigiano, portami via
O bella ciao, bella ciao, bella ciao, ciao, ciao
O partigiano, portami via
Ché mi sento di morir”

Seriale la care merită să te uiți: The Crown (II)

Întotdeauna m-au atras poveștile cu prinți și prințese, de asta poate The Crown m-a prins din trailer.

Povestea începe cu momentul în care tatăl Reginei Elisabeta, da, cea care e și astăzi pe tronul Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord, se pregătește să îl facă pe soțul Elisabetei, Philip, fost ofițer de marină și fost print al casei regale a Greciei, cetățean englez.

În ciuda piedicilor puse de familie, parlament și Guvern, Elisabeta reușește să se căsătorească pana la urmă cu Philip, iar tatăl său, Regele George trece printr-o extirpare a unei părți din plămân, fiind diagnosticat apoi cu cancer.

Regele moare într-un timp relativ scurt după aceea, iar pe tronul monarhiei engleze vine chiar Elisabeta, în anul 1952, avându-l ca prim-ministru pe Winston Churchill, cel care câștigase alegerile cu puțin timp în urmă. Înainte să moară, regele i-a cerut primului-ministru să o ajute pe viitoarea regină, iar timp de câțiva ani, până la demisia lui Churchill din fruntea guvernului, Winston încearcă să ii tot dea lecții despre cum se comportă un monarh adevărat.

Peste toate astea, la doar 25 de ani, Elisabeta are de ținut în frâu o casă regală aproape dezbinată, o soră care vrea să se mărite cu un tip divorțat și cu doi copii, precum și cu o mamă întrată în depresie după moartea soțului și a soacrei, dar și după pierderea relevantei în rândul casei regale.

Am văzut doar primul sezon, mai am unul, dar cu siguranță îl voi decora cât de curând și pe acela. Episoadele sunt relativ lungi, spre o oră duce fiecare, dar primul sezon a avut doar 10 episoade, deci cumva se compensează.

The Crown e de găsit pe Netflix, iar dacă începeți să vă uitați, să îmi spuneți cum vi s-a părut. 😀

 

100 de cuvinte pentru București

Nu ai cum să vorbești despre Centenar și să ignori istoria capitalei României.

Nu ai cum să te plimbi pe Calea Victoriei, fără să te oprești în fața Palatului Regal și fără să admiri impunătorul Palat CEC.

Nu ai cum să te plimbi prin centrul istoric fără să te gândești că pe acele străzi eleganța era dusă la rang de artă.

Nu ai cum să nu te gândești la faptul că în orașul în care trăiești zi de zi, s-a scris istorie.

Bucureștiul emană istorie, evoluție și dinamism prin toți porii, iar asta îl face un oraș atât de frumos.

Material realizat în cadrul Programului Cultural București-Centenar, cu sprijinul Primăriei Municipiului București, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.

Ce-am văzut și mi-a plăcut la FITS 2018

Deja știți faptul că Sibiul în timpului Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu e singurul loc în care merită să fii la începutul lunii iunie, așa că nu mă mai străduiesc să vă spun unde ar trebui să fiți weekendul următor, da?

Am stat 4 zile la Sibiu și am reușit să văd suficiente spectacole încât să reușesc să vă spun și vouă câteva cuvinte despre fiecare în parte. Vineri am văzut Limbo, un spectacol gândit ca o combinație între dans, muzică și circ contemporan. Oamenii sunt din Australia și își promovează show-ul cam așa: Don’t miss the show so hot, Madonna came twice. A fost bun. Atât de bun încât pe tipul care dansa step și avea o față atât de expresivă încât putea să joace lejer într-o reeditare a filmului Masca l-aș fi luat acasă. Bine, poate și pe doamna care scotea foc din plămâni, dar să nu mă spuneți, ok? Rămâne între noi, sper.

Pentru oamenii care nu știu, la FITS nu e vorba doar despre lucrurile minunate care se întâmplă în săli. E vorba și despre miile (poate zecile de mii) de oameni care trec pe străzile Sibiului începând cu ora 16, în fiecare zi de festival, și admiră câteva reprezentații de teatru stradal. Cred foarte tare că ceea ce deosebește FITS de FNT (Festivalul Național de Teatru) este tocmai componenta asta de interacțiune directă cu oamenii. Sibiul reușește an de an să creeze un mediu în care artiștii se apropie de oameni și oamenii de artiști, iar asta face ca oamenii să se apropie la rândul lor de teatru și să își dorească să intre și în săli. Dar despre asta vorbim în curând. Și despre vibe-ul pe care îl are orașul. Și despre asta trebuie să vorbim. Atât de multă politețe n-am mai văzut de mult. Uitasem cum e. Dar va urma. Să revenim.

Sâmbătă am văzut Povestea Prințesei Deocheate, noul spectacol regizat de Silviu Purcărete. Da, în caz că vă întrebați, nu, n-am văzut FAUST încă, pentru că de fiecare dată când se joacă îmi e complet imposibil să ajung. Povestea Prințesei Deocheate mi s-a părut că e pentru oamenii pasionați de culturile asiatice.  Nu vă dau spoilere, vă spun doar că sunt peste 30 de oameni pe scenă, iar în distribuție se află, the one and only Ofelia Popii. Spectacolul „Povestea prințesei deocheate” are la bază un scenariu semnat de Silviu Purcărete, care pornește de la piesa kabuki a lui Tsuruya Nanboku al IV-lea. Inspirat de această tradiție teatrală, Silviu Purcărete își propune să facă un spectacol european, folosind textul, regulile și spațiul kabuki, reinterpretate într-o manieră personală.

Duminică am văzut Yakish and Poopche o tragi-comedie pusă în scenă de o companie de teatru din Israel. În piesă este vorba de un el și o ea, ambii extrem de urâți, care nu-și găsesc perechea de ani de zile, dar care ar face orice pentru plăcerea de a avea un suflet drag lângă ei. Sau pentru plăcerea carnală. De fapt doar pentru plăcerea carnală. Cei doi tineri se întâlnesc prin intermediul unui pețitor, un fel de cupidor care n-a reușit în viață. Toată povestea piesei e ușor irelevantă, pentru că probabil oricum n-o să o puteți vedea pe nicăieri, așa că trecem direct la final. Finalul e destul de profund, pe scenă rămân doar cei doi miri, într-un pat, încercând să își accepte defectele pe care fiecare le purta pe umeri și, în definitiv, să se accepte pe ei așa cum sunt. Pentru că fericirea va fi întotdeauna despre alegerile și așteptările pe care noi le facem sau le avem.

Luni am văzut trei spectacole. Am început de la 16:00 cu EINE KLEINE NACHTMUSIC, un spectacol de dans contemporan regizat de maestrul Gigi Căciuleanu, un dansator pe care-l ador pur și simplu. One Man Show a fost Lari Giorgescu, un tip care-i atât de carismatic încât a reușit să mă introducă în povestea pe care o spunea el pe scenă din primele minute, deși nu venisem tocmai cu vibe bun acolo. Cred că n-ar trebui să vă spun decât faptul că, în momentul în care vedeți un afiș pe care scrie EINE KLEINE NACHTMUSIC, ar trebui să vă scotociți bine, bine buzunarele și să intrați la spectacol.

And last but not least, nu există FITS fără Gospel. Nu pentru mine cel puțin. Am văzut Gospel de două ori, duminică și luni. Oamenii de la London Community Gospel Choir, deși prezenți în număr de doua 6 membri la Sibiu, au reușit să umple de bună dispoziție sala în care cântau. Povestea cu Gospelul e veche. De prin 2014-’15, atunci când am intrat prima dată la un concert Gospel, întâmplătot tot în Sibiu și tot la Festivalul Internațional de Teatru. It’s love at first sight, iar dacă n-ați văzut Gospel până acum, eu cred că ar trebui urgent să rezolvați problema asta. Nu puneți întrebări, vă rog, doar mulțumiți-mi mai târziu, ok? Perfect!

Also, în ultima zi de festival pentru mine, adică luni, m-am jucat puțin și pe contul de Instagram al Festivalului. Ce-a ieșit, puteți vedea în link-ul ăsta.

Ce piese noi mi-au plăcut săptămâna asta (I)

Dacă mă următiți și pe Instagram știți asta deja, dacă nu, well, vă spun acum. Pe story-ul de acolo am o secțiune care se numește „Aur„, în care pun piesele noi și foarte mișto (mbine, fie, mișto pentru gustul meu) pe care le găsesc. So, fără alte introduceri, haideți să vedem ce mi-a plăcut săptămâna asta. Poate o să vă placă și vouă ceva de aici:

OneRepublic ft. Logic – Start Again

Piesa asta e coloana sonoră de la noul sezon al 13 Reasons Why și mi se pare că se potrivește perfect cu unele lucruri pe care le simt în perioada asta. N-ar fi mișto să putem lua lucrurile de la capăt atunci când simțim că nu e calea corectă?

James Arthur – You Deserve Better

James Arthur mi se pare că are fix vocea aia pe care o poți recunoaște dintr-o mie. Piesa asta mi se pare că-i ușor de vară și că se duce spre „Let Her Go” ca mesaj, dar cu o linie melodică ceva, ceva mai veselă.

DOC – Focul feat. Deliric & Vlad Dobrescu

Noul album DOC e up peste tot de vreo două zile. E un manifest despre el și despre o redescoperire, mie așa mi se pare. Îmi plac mai multe piese de pe album, dar asta cu Deliric și Vlad Dobrescu mi se pare că e fix ce trebuie.

Shawn Mendes ‒ Where Were You In The Morning?

Shawn Mendes e genul ăla de artist care a apărut de nicăieri și care rupe cu orice melodie scoate. Când ascultați melodia asta închideți ochii și imaginați-vă pe plajă, dimineața, alături de persoana iubită. Cu plăcere

Maroon 5 – Girls Like You ft. Cardi B

În cazul în care vă întrebați dacă în viața asta există combinații dubioase care să sune și bine, well, acum avem răspunsul. Nu mi-aș fi imaginat acum vreo doi ani o combinație între Cardi B și Maroon 5. Ei bine, ea a venit și sună chiar bine.

Șiii, pentru că nu vă pot lăsa așa, trebuie să vă ofer o „bombonică” pentru final. So, bombonica de astăzi este… 

De ce suntem timizi la prima interacțiune cu persoana pe care o placem

Întrebam acum câteva săptămâni pe Instagram cum anume se simt oamenii atunci când întâlnesc pentru prima dată pe cineva de care le place. Știți deja. Atunci când vorbim de sentimente, mai ales dacă îi și include, oamenii tind să nu fie neapărat ghidați de creier în deciziile pe care le iau.

Am întrebat pe Instagram cum anume s-ar descrie oamenii în primele conversații cu persoana pe care o plac. Aproape previzibil, 65% din persoane se declară ca fiind timide, în timp ce restul se declară a fi foarte sigure pe poziții. Am  primit și câteva opinii între, dar o să ne limităm la analiza procentelor ăstora și la a vă spune ceva din experiența personală. 

Deși în viața reală o bună parte din oamenii care au răspuns mai sus ar putea fi descriși ca fiind extrem de siguri pe ei, reușind să vorbească fără prea mari emoții cu un CEO de mare companie, când vine vorba de omul pentru care are ceva sentimente, lucrurile se schimbă. Se schimbă pentru că suntem oameni, iar în majoritatea cazurilor avem idealuri mai mari decât cariera în sine. Mulți dintre noi visăm la o viață  liniștită, într-un loc drăguț, înconjurați de mulți, mulți nepoți care să ne sufoce cu energia pe care o au.

Ori viața aia nu se poate obține decât în momentul în care îl găsești pe cel/cea pe care ai visat-o toată viața. Știu că de multe ori nu pare, dar eu sunt în general un tip extrem, dar extrem de timid. Prima dată când mi-a zis cineva că unei fete îi place de mine, eu fiind în clasa a VI-a, iar ea în clasa a VII-a, pe lângă faptul că am dat, din cauza emoțiilor, un număr greșit de telefon, am mai trecut și pe lângă ea fără să spun nimic, pentru că efectiv îmi tremurau atât vocea, cât și genunchii, iar pulsul deja semăna cu cel dintr-un meci al Simonei Halep, adică era la cer. Pentru cei mai tineri, cei care n-au prins epoca aia, cei care faceți acum 18 ani, deși aveți un 2 în față atunci când vorbim de ani, pe atunci nu vorbeai tu direct cu ea/el. Vorbea o prietenă cu ea/el, abia apoi intrai și tu pe fir. Ah, da, și 100 de SMS-uri erau 1 $. La fel  și 100 de MB. Vremuri grele, asta vreau să spun.

Problema asta am mai avut-o ceva timp după aceea, prima mea prietenă mai serioasă s-a ținut efectiv de capul meu vreo câteva săptămâni până ca eu să mă simt confortabil cu ideea de a fi într-o relație. Nu-s psiholog, în familie sor-mea se ocupă cu partea asta, dar cred că era un amalgam de nesiguranță, combinată cu o ieșire din zona de confort.

Dacă îmi analizez acum comportamentul, cred că-i mult schimbat, dar nu de tot. Deși în exterior par super sigur pe mine și pe conversația care se întreprinde, în adâncul sufletului, ceva acolo, din copilul de clasa a VI-a, a rămas. Încă am sentimentul ăla de stânjeneală pentru câteva minute, încă îmi e frică să nu fac pași greșiți, încă am fobia unei întâlniri în care nu ne spunem nimic și în care ne uităm amândoi pe pereții cafenelei. Da, am avut și întâlniri din astea. Not funny. Not good. Not.

Cred că suntem timizi/nesiguri în primele întâlniri pentru că ne e frică. Ne e frică să nu o dăm în bară, ne e frică de penibil, ne e frică de faptul că putem spune lucruri pe care apoi să le regretăm, ne e frică de momentul în care, luați de val, ne deschidem prea tare și prea devreme, în fața unui om pe care nu-l cunoaștem în mod deosebit, dar pe care l-am lua acasă ca să adormim în brațele lui. Și de fapt aici e cheia. Pentru că în general nu ne pierdem cu Firea (hai, e clasică deja) în fața persoanelor cu care interacționăm zi de zi. Ne pierdem cu firea în fața prințului pe cal alb, sau în fața prinețesei blonde care-și coboară părul din turn pentru a se salva. Adică cea care va fi mama copiilor noștri, sau bunicul nepoților noștri.

Nu știu cum să trecem peste asta. N-am învățat încă și probabil că nici nu o să învăț. Cred că, în cazul în care n-aș mai avea emoții, probabil că nu mi-ar mai păsa foarte tare, dar mă bucur că am reușit să îmi găsesc cuvintele chiar și în situații în care acum câțiva ani n-aș fi reușit să găsesc nimic altceva decât o tăcere inteligentă. Știu că tăcerea e de aur, dar probabil că nu și în cazul relațiilor.

Hai să vorbim puțin despre sentimente

Citeam aseară articolul scris de Ariel Constantinof, „Mi-a luat 26 de ani să învăț despre suflet”. Foarte mișto scris. În el Ariel povestește despre câteva zile petrecute în Marea Britanie, în sânul familiei și despre cât de bine și împlinit s-a simțit pentru că i s-au întâmplat lucrurile astea. Nu vă dau eu spoilere, intrați acolo și citiți. 

În descrierea de pe Facebook a articolului, dar și în articol, Ariel spune despre un anumit tip de gândire și, în definitiv, de comportament. „Tot textul ăsta poate-i prea dulce. Unii îl vor citi și le va fi greață. Dar nu-i nimic, așa mi-era și mie pe vremuri când găseam lacrimogene d-astea pe internet. Căci eu eram “tare”, nu plângeam și n-aveam sentimente. Eu nu eram “sensibil”, făceam pe “durul” și-mi interziceam (nu știu de ce) să simt.”

Descrierea-i adevărată. Există tipul ăsta de persoane, feeling-ul meu este că sexul masculin e ceva mai predispus la a gândi în stilul ăsta. Probabil există o lege nescrisă pe care am primit-o de la daci care ne obligă ca, în orice fel de situație, indiferent de miză, să ne păstrăm calmul, să nu arătăm emoțiile prin care trecem, să fim adevărați călugări budiști în timpul meditației de amiază. Mă rog, dacii n-au transmis o astfel de lege, și judecând după cât de tare adorau licoarea bahică, probabil că nici n-ar fi putut. Știți voi, la fel cum Red Bull îți dă aripi, așa și vinul îți pune corpul în mișcare și culoare în obraji.

Nu cred în oamenii care nu-și arată niciodată sentimentele. Sunt perfect neautentici. Oamenii normali nu-s așa. Ei au trăiri și se manifestă ca atare. Nu îți poate fi egal faptul că s-a spart un ou în bucătărie sau faptul că cineva drag și-a rupt piciorul în accident la ski, iar oamenii de la Salvamont fac eforturi disperate să-l aducă la mal. 

Ce voiam să spun. De când a devenit tabu faptul că un om are sentimente? De când e nasol faptul că, să spunem, ai plâns după o tipă care te-a lăsat cu ochii în soare? De când e de prost gust să recunoști faptul că un film a fost atât de bine făcut încât efectiv ți-au dat lacrimile? Hai, să recunoaștem, tuturor ni s-a întâmplat la un moment dat. Da, am plâns după trei domnișoare în viața asta (s-a întâmplat de mult, dar s-a întâmplat) și da, o recunosc extrem de relaxat. Nu cred că oamenii mă vor privi altfel de acum înainte.

Sunt un tip care merge mult pe feeling. E suficient să ai o poveste bună  și îmi dau pe loc pantofii și cămașa de pe mine, doar ca să încerc să te ajut. Simt o empatie enormă pentru bătrâni sau copii uitați pe străzile Bucureștiului sau prin cotloanele României. Cred că sentimentele și conștiința sunt lucrurile ce pun distanță între noi și animale. Lumea asta n-ar trebui să fie neapărat despre ceea ce acumulezi material, deși da, pentru a avea un anumit confort ai nevoie de asta, ci ar trebui să fie mai degrabă despre ceea ce acumulezi pe plan sentimental, despre cât de mișto e familia ta, despre cât de fericiți sunt copiii tăi, despre cum, după 50 de ani de căsătorie, nevasta ta încă îți mai spune „Dragule, hai să ieșim la o plimbare doar noi doi.”

Nu-s mulți băieți care mă citesc. Se vede în statistici asta, dar pentru cei care totuși o fac, guys, vă vând un pont. În general tipele alea mișto pe care le vânați și le like-uiți (nu cred că există neapărat cuvântul ăsta, deci să-mi fie cu iertare) pe Instagram, se dau în vânt după băieți care au o latură sensibilă și o și manifestă. Nu spun acum să mergeți cu o pancartă în Piața Victoriei pe care să scrieți „Sunt sensibil, scoate-mă de aici!”, dar probabil că va aprecia întotdeauna o floare atent plasată la prima întâlnire sau o masă într-un loc mișto. Dacă nu merge cu asta, vă dau banii înapoi, vă spun. 100% diferența la toate produsele, nu așa era?

Ariel vorbea în articol despre faptul că i-a luat 26 de ani să învețe despre suflet. Personal, cred că sufletul trebuie și el cultivat. O să mă transform în Petre Daea și o să spun că, în momentul în care nu-ți plantezi sufletul cu sentimente și experiențe mișto, el n-o să știe să îți dea înapoi lucrurile de care ai nevoie atunci când n-ai cea mai bună stare din lume. 

Sentimentele ne umanizează și ne fac să arătăm mai mult a ceea ce ne dorim și nu a ceea ce credem noi că societatea, urmăritorii, familia, soția vor să vadă în noi. Hai să nu le mai reprimăm atât.

Cum este, de fapt, experiența Work&Travel (VI) – Alexandru Neștian

Astăzi e ultimul articol din seria despre Work&Travel. Sper din suflet că s-a mai ridicat un pic ceața aia care tot bântuia asupra experienței ăsteia. În seria asta am aflat poveștile Brîndușei, Alinei, Claudiei, Laurei și Sabinei. O să scriu și câteva păreri personale, probabil zilele viitoare. Astăzi e vorba despre Alex. Cum care Alex? Eh, o să vedeți voi.

Dacă vă faceți veacul prin online, probabil n-aveați cum să nu vă fi întâlnit cu Alex Neștian.  E tipul care scrie din când în când pe www.alexandrunestian.ro și e fondatorul iTux, serviciul ăla mișto care te salvează  atunci când prietena ta vrea să mergeți la o cină romantică, dar tu n-ai costumul potrivit. Cu Alex e întotdeauna simplu: ori îl urăști din toți porii, ori îl iubești de nu mai poți. Nu există nimic între. Nu ai cum. Eu nu m-am hotărât încă. Serios.

Alex e pasionat de F1. Mă rog, termenul pasionat nu-i chiar cel mai potrivit. Feeling-ul meu e că a lăcrimat un pic atunci când Nico Rosberg i-a furat titlul de campion lui Hamilton. Ah, e mare fan Mercedes. E fan Rapid. Da, știu, nimeni nu-i perfect, e ok. E pasionat de modă și e cam singurul bărbat care chiar are ceva de spus pe partea asta. Probabil că face și diferența între roz și magenta. 
Alex a fost în State prin 2011. Multă apă a trecut pe Dâmbovița de atunci, dar cumva am crezul că experiența în sine nu-i mult diferită față de cea pe care o trăiesc studenții acum.   

Pe Alex îl găsiți pe Facebook, pe Instagram, pe blog sau pe contul de iTux. Hai să începem!

1. Care-I primul cuvânt care îți vine în minte atunci când te gândești la Work&Travel?

Hmm, ținând cont că s-a întamplat acum 7 ani, e dificil! “Muncă”. Ăsta e cuvântul care descrie experiența mea. Am muncit mult, dar am stiut și cum să fentez uneori programul și să îmi fac singur viața ușoară. Am avut două joburi, am muncit și 26 de ore în continuu, când mi s-au unit 3 schimburi și deja o parte din angajați începuseră să plece și așa mai departe. Dar am știut să îmi organizez programul ca să pot sta și prin sala de sport să joc baschet sau să mă uit la filme pe laptop, fiind plătit cu 10 dolari pe oră pentru asta.

2. Cum vezi tu experiența Work &Travel acum? Ai învățat ceva din ea? Crezi că te-a ajutat în vreun fel? Dacă da, de ce?

Spre deosebire de celalalte colege de serie, nu m-a schimbat radical această experiență. A fost o experiență plăcută, distractivă, atractivă din punct de vedere financiar, dar atât! Nu mi-a schimbat viața, nu mi-a schimbat cum văd eu cariera. M-am distrat, am învățat că americanii sunt foarte bine organizați la nivel colectiv și urmează regulile și de aceea lucrurile par să fie mai simple la ei. Mi se pare un complet bullshit să spui că după 3 luni în care faci o muncă de „salariu minim” a americanilor te-ai schimbat sau că ai fost alt om după. Dacă vorbeam de un an de zile și într-o poziție decentă, poate mai înțelegeam.

3. Care e cea mai tare amintire pe care o ai din America?
Când într-o noapte, Nate, tipul ce avea camera lângă a mea a zis să mergem să fumăm o țigară cu alți prieteni de-ai lui, americani. Și nu am înțeles de ce a trebuit să mergem cu mașina 25 de km pentru a putea fuma acea țigară: a trebuit să ieșim din teritoriul federal, ca să nu mai fie fapta penala, ci doar amendă. Bine, aș putea spune și că într-o seară, când ma întoarcem de la al doilea job (care implica să conduc 50km până la locații de camping și să vând lemne de foc) am avut un accident cu un bizon de 2 tone care mergea pe mijlocul drumului.

4. Care e cea mai naspa amintire pe care o ai din America?

Faptul că într-o tură de noapte m-am întâlnit cu un urs se pune?

5. Ce anume ai făcut acolo și nu-ți imaginai că vei face vreodată în viața asta?

Aș spune că poate nu mă așteptam să intru și să verific ca totul să fie OK într-o toaletă de femei, dar nu e nimic wow nici în asta. Nu am făcut nimic din ce nu credeam că voi face vreodată. Depinde foarte multe ce „așteptări” ai sau ce fel de viață duci înainte să pleci acolo. Voiam să văd NY, Las Vegas, Los Angeles și San Francisco și asta s-a întamplat. Dar nu e ca și cum nu credeam că voi ajunge vreodată acolo. Am avut trei veri petrecute în Canada, nu eram complet străin de continentul nord american.

6. Cu câți bani ai plecat din țară și cu câți ai venit înapoi?

Am plecat cu o bancnota de 1 dolar și o rezervă de 400 USD pe card și m-am întors cu aceeași bancnotă de 1 dolar. Tot ce am câștigat am cheltuit acolo, am plecat pentru a mă plimba și pentru a face cumpărături. Nu am plecat să strâng bani pentru a mă întoarce cu ei în România.

7. Care-i lucrul care ți-a plăcut cel mai mult la americani? De ce?

Sunt relaxați, nu sunt agitați precum românii. Respectă regulile și asta îi ajută. Pentru că, deși poate la nivel de indivizi nu sunt cei mai inteligenți, reușesc în echipă să pară deștepți. Bine, hai sa nu exagerăm, nu chiar deștepți, dar “they manage to get things done”. Iar acum, după experiența de management și antreprenoriat, am ajuns să o consider cea mai importantă calitate a unei echipe. Să termine ce are de facut. No questions asked etc.

8. Care-I lucrul pe care l-ai urât la americani? De ce?

Respectă regulile și procedurile chiar și când există soluții mult mai rapide și ușoare de a rezolva lucrurile. “Dacă așa scrie în regulament, așa facem.”. Și niciodată nu întreabă “De ce așa și nu altfel?”.

9. Ce lucruri ai face diferit dacă acum ai merge din nou în State?

Probabil aș alege să lucrez într-un oraș și nu într-un resort de vacanță, așa cum este toată zona Yellowstone.

10. Care-i sfatul pe care l-ai da tinerilor care merg acum cu Work&Travel în America

Munciti mult, dați-vă interesul, împrieteniți-vă cu toți, distrați-vă, beți și faceți tot ce vreți pentru că tot ce se întampla în Work&Travel, rămâne în Work&Travel.

Încă 4 întrebări și gata:
1. Te-au întrebat americanii dacă ești vampir, dacă ești rudă cu Nadia sau dacă ești de pe undeva de prin Africa?

Câtuși de puțin, șeful meu direct, un negru fără liceu terminat știa de România, Ceaușescu, de faptul că suntem încă o democrație în creștere și așa mai departe. Asta spune multe despre nivelul lor.

2. Care-i lucrul pe care l-ai făcut acolo și pe care nu l-ai mai face niciodată?

Să mă închid într-o baie și să cer prin stație escortă pentru a scăpa de un urs.

3. Jimmy Fallon sau Jimmy Kimmel?

Kimmel.

4. De vizitat: Marele Canion sau Times Square?

Times Square, I am not a nature type of guy.

AUTODENUNȚ: M-aș putea uita ore întregi la pozele cu Alex din 2011 și nu m-aș plictisi.

Cum este, de fapt, experiența Work & Travel (V) – Sabina Teletin

Am început seria asta de articole pentru că experiența din spatele Work&Travel era colorată ori în roz, ori în negru. Treptat, prin poveștile Brîndușei, Alinei, Claudiei și Laurei cred că am reușit să aducem nuanțe.

Astăzi e rândul Sabinei. E penultimul articol din seria asta și sper ca, per total, să fi adus ceva claritate asupra programului. Pe Sabina o urmăresc de vreun an și ceva, iar atunci când am văzut că pune poze din State mi-am dat seama că experiența ei va fi interesantă. Pe ea o puteți urmări pe Facebook sau pe Instagram, iar mărturisirile ei încep acum. 😀

1. În primul rând aș vrea să știu de ce Work and Travel în State și nu un job de vară în România?

În principiu a fost o experiență pe care am vrut să o tai de pe listă, că merita sau nu, urma să aflu. Joburi de vară am avut în România, dar să plec în State să lucrez nu m-aș fi gândit acum câțiva ani. M-am gandit că sunt multe lucruri noi și unice de făcut acolo, cum ar fi: să lucrez în cel mai mare parc de distracții din America și să mă dau în tot ce e posibil, să cunosc și să lucrez cu oameni din diferite colțuri ale lumii și să văd dacă America e o mare surpriză sau o dezamăgire.

2. Cu ce așteptări ai plecat în State?

Nu mi-am setat mari așteptări ca să nu mă întorc cu o mare dezamăgire și bine am făcut. Mă gândeam și la ce e mai rău, că o să muncesc de o să îmi sară capacele și o să pot să îmi acopăr doar investiția și chiar și așa m-aș fi bucurat că am ajuns până acolo și am trăit experiența asta.

3. Descrie întreaga ta experiență în maximum 10 cuvinte.

Muncă, distracție, prietenii, peripeții, experiențe, amintiri, cea mai tare vară.

4. Ce anume ai făcut în State?

Dar ce nu am făcut:)). Am lucrat într-un parc de distracții pe domeniul alimentar, ceea ce însemna că puteam să lucrez în orice locație din parc ce pregătea/servea mâncare sau băutura. Jobul meu principal a fost în parcul acvatic care ținea de parcul principal și era amplasat în aceeași zonă, însă dacă mă duceam la ore extra-program, ajungeam prin tot felul de alte locații din parc.

5. Care a fost prima impresie despre Statele Unite ale Americii? Ce ți s-a părut interesant în momentul în care ai călcat pe tărâm American?

Sincer, când am ieșit eu de la metroul din Chicago și am pășit pe tărâm american, mă simțeam ca pe Calea Victoriei în zona aia mai fancy :)). Dar ca o primă impresie a fost că m-am simțit ca o furnică într-un oraș uriaș. Totul acolo e imens, de la clădiri, mașini, apartamente, pâna la porțiile de mâncare.

6. Se zvonește printre tineri că e absolut necesar să ai al doilea job pentru a putea să rămâi și cu niște bănuți după experiența asta. Cât de adevărat e? Ai avut un al doilea job?

Depinde foarte mult de locație. În principiu da, ai nevoie de ceva ore extra dacă salariul pe care îl ai e minimul pe economie. În cazul meu nu a fost nevoie să îmi caut un alt job pentru că aveam alte zeci de locații în interiorul parcului principal unde puteam să fac ore suplimentare fără vreo problemă.

7. Un alt mit care circulă prin România este faptul că ești nevoit să muncești până la epuizare, 25 de ore din 24, dacă ar fi posibil. Ai simțit vreun moment că lucrezi mult prea mult?

Acolo totul se rezumă la numărul de ore lucrate, pentru că ești plătit pe oră și atunci interesul fiecaruia este să muncească tot mai multe ore, însă nu te obligă nimeni să muncești până la epuizare. E alegerea fiecaruia. Dacă am simțit că lucrez prea mult? Să zicem că recordul meu a fost de 19 ore lucrate într-o zi, fără pauză, deci da, chiar am simțit asta.

8. Care sunt părțile bune din toată experiența asta?

Părțile bune sunt că te poți plimba prin America cu banii pe care i-ai facut din greu, că întâlnești oameni super diferiți și că legi prietenii, iar cel mai important, când te vei mai uita la filme americane vei spune “Am fost acolo!”.

9. Care sunt părțile proaste? Ce anume n-a fost chiar așa cum îți imaginai tu?

Cred că singura parte proastă a fost că în locația pe care am ales-o eu nu se prea lucra în ultima luna. În septembrie parcul era deschis doar în weekend, iar în rest pierdeai vremea prin campus, pentru că nici locuri de văzut prin orașel (care era un fel de sat) nu prea erau. Toată lumea mergea la mall să mai cheltuie putin.

10. Ce anume ți-a lipsit cel mai mult în cele trei luni? De ce?

Mâncarea, clar! După 3 luni în care ai de ales dintr-un meniu vast de burgeri, cartofi prăjiti, pizza ți pui prajit, simți nevoia de o ciorbă (și nu supă la plic, ca și aia era în meniul zilnic) sau de o mâncare pe care nu ai luat-o din congelator să o pui la microunde.

11. Multă lume a venit cu o oarecare nostalgie din SUA. Cum ai simțit trecerea de la România la America și invers?

Nu am simțit foarte tare trecerea de la România la America pentru că sunt foarte deschisă la nou și mă acomodez foarte repede în locurile noi. Însă revenirea nu a fost la fel de ușoară. De la plajă și palmieri, la facultate pe 10 grade și ploaie, te lovește puțin depresia.

12. Cum sunt oamenii în America? Ce caracteristici sunt diferite față de cele ale românilor?

Lucrând la casă, direct cu clienții americani, i-am analizat destul de mult. Începusem să le cunosc deja preferințele alimentare în funcție de vârstă și lucrul care mi-a atras atenția a fost că majoritatea sunt foarte amabili și prietenoși. Câteodată te enervau când îți spuneau de 4-5 ori “Mulțumesc!” într-o singură frază sau când te întrebau cum e ziua ta, sau vedeau că ești din altă țara și te întrebau cum ți se pare în State, sau cum e în țara ta. Încă un lucru: am tot văzut că în majoritatea familiilor, copiii își plăteau singuri chiar dacă erau cu părinții. Ei le împărțeau copiilor aceeași sumă de bani și ei se descurcau singuri, astfel încat să îi responsabilizeze pe cei mici.

13. Cu ce crezi că ai rămas după experiența asta? Ai venit schimbată în România? Dacă da, în ce mod?

Am rămas cu câteva kg in plus :)). Dar, bineinteles, cu niște amintiri extraordinare și cu prieteni de peste tot din lume. Cu siguranță m-a responsabilizat și maturizat și mai mult.

14. Ai făcut vreun lucru pe care nu credeai că îl vei face vreodată?

Clar, nu credeam că o să dorm vreodată într-un aeroport.

15. Te-ai mai întoarce și anul viitor? Dacă da, ce anume ai face diferit?

Bineințeles! Chiar regret că nu am fost și în primul an și m-aș întoarce oricând. Poate aș schimba locația ca să văd și alte orașe, dar încă nu știu sigur, mai trebuie să procesez câteva luni și să realizez tot ce s-a întamplat.

5 întrebări scurte și-ai scăpat:

1. Știu americanii să localizeze România pe hartă?
Clar nu. Majoritatea nici nu știau că e în Europa.

2. Ai fost comparată cu Dracula măcar o data în aceste trei luni?
Nu. Totuși un american știa de Simona Halep, ceea ce e și mai bine.

3. Coasta de Est sau Coasta de Vest? De ce?
Coasta de Vest. Nimic nu se compară cu California. Toate orașele sunt super diferite și te simți peste tot în vacanță.

4. Ce ai devorat prima data când ai ajuns în România?
Ardei umpluți, iar toată săptămâna am ținut-o în tradiționale.

5. Dacă ar fi să dai o notă generală, luând toți factorii în considerare, ce notă ar primi experiența Work & Travel 2017?
8.

 

Cum este, de fapt, experiența Work & Travel (IV) – Laura Adochiței

Suntem deja la a patra poveste de Work & Travel. Am început cu povestea Brîndușei, apoi cu cea a Alinei, iar ieri a fost rândul poveștii Claudiei

Astăzi e rândul Laurei. Pe Laura o știu „de la distanță” de super mult timp, dar niciodată nu-mi aduc aminte să fi purtat vreo discuție. Astăzi e despre ea și despre povestea pe care a trăit-o în Statele Unite ale Americii.

Hai să începem. 😀

1. În primul rând aș vrea să știu de ce Work and Travel în State și nu un job de vară în România?

În România mai lucrasem, iar să plec cu W&T a fost o ocazie de a vizita America.

2. Cu ce așteptări ai plecat în State?

Așteptările mele au ținut atât de partea financiară cât și de visul american. Să trăiesc ca în filme timp de câteva luni. S-a întâmplat să am rolul secundar chiar în filmul meu. Rolul principal l-a avut munca.

3. Descrie întreaga experiență ta pe scurt.

Un drum lung, anevoios, o destinație nemaipomenită, oameni care nu ar da doi bani pe tine, dar ți-i dau totuși pentru că trebuiești plătit, ceva diferit de tot ceea mi-am imaginat.

4. Ce anume ai făcut în State?

Primul job l-am avut ca housekeeper, peste câteva zile am găsit al doilea job la un magazin de haine pe plajă. Am fugit de la un job la altul timp de două luni. A treia lună am rămas doar cu job-ul de la magazin. Alt magazin!

5. Care a fost prima impresie despre Statele Unite ale Americii? Ce ți s-a părut interesant în momentul în care ai călcat pe tărâm American?

Am aterizat în Washington, deci prima impresia a fost legată de curățenie, dar depinde de oraș, stat. New York ul nu-i așa curat. Interesant mi s-a părut că semăna foarte mult cu Londra pe ici pe colo (indicatoarele probabil. ;)))

6. Se zvonește printre tineri că e absolut necesar să ai al doilea job pentru a putea să rămâi și cu niște bănuți după experiența asta. Cât de adevărat e? Ai avut un al doilea job?

Adevărul gol goluț! Am avut două job uri și n-am venit cu mai nimic acasă. E cazul meu, n-am fost prea norocoasă. Se poate câștiga mai bine, dar depinde foarte mult de job-urile pe care le ai!

7. Un alt mit care circulă prin România este faptul că ești nevoit să muncești până la epuizare, 25 de ore din 24, dacă ar fi posibil. Ai simțit vreun moment că lucrezi mult prea mult?

Daaa! Ești sclav acolo. Mână ieftină de lucru pentru o muncă uneori interminabilă. Mă simțeam sleită de puteri, când eu sunt hiperenergică.

8. Care sunt părțile bune din toată experiența asta?

Experiența în sine. Înveți să te descurci pe cont propriu, te cunoști pe tine, îi cunoști și pe alții, te distrezi, vezi cum se câștigă banul și îți trăiești visul până la urmă, nu?

9. Care sunt părțile proaste? Ce anume n-a fost chiar așa cum îți imaginai tu? Sunt convins că nu a fost chiar totul roz.

A fost mai mult work decât travel.

10. Ce anume ți-a lipsit cel mai mult în cele trei luni? De ce?

Mâncarea. Ei n-au mâncare sănătoasă, totul conține foarte mult zahăr și muuult ulei.

11. Multă lume a venit cu o oarecare nostalgie din SUA. Cum ai simțit trecerea de la România la America și invers?

Am plecat din America mai fericită decât am plecat din România.

12. Cum sunt oamenii în America? Ce caracteristici sunt diferite față de cele ale românilor?

Sunt mai zâmbitori decât românii, dar după acele zâmbete se ascunde o falsitate nemaipomenită. Sunt naivi și foarte leneși.

13. Cu ce crezi că ai rămas după experiența asta? Ai venit schimbată în România? Dacă da, în ce mod?

Am venit cu un sac plin de amintiri; unele mai frumoase, altele mai puțin frumoase. Nu mi se pare că m-am schimbat, poate doar m-am mai maturizat.

14. Ai făcut vreun lucru pe care nu credeai că îl vei face vreodată?

N-am crezut niciodată că va trebui să mă ascund când vreau să beau o bere pe plajă și că voi ajunge de una singură pe străzile New York-ului.

15. Te-ai mai întoarce și anul viitor? Dacă da, ce anume ai face diferit?

Nu.

5 întrebări scurte și-ai scăpat:

  1. Știu americanii să localizeze România pe hartă?
    Puțini, foarte puțini.
  2. Ai fost comparată cu Dracula măcar o data în aceste trei luni?
    Da.
  3. Coasta de Est sau Coasta de Vest? De ce?
    Est, pentru că am auzit că acolo se fac bani.
  4. Ce ai devorat prima data când ai ajuns în România?
    Ciorba rădăuțeană.
  5. Dacă ar fi să dai o notă generală, luând toți factorii în considerare, ce notă ar primi experiența Work & Travel 2017?Nota 6.PS: Experiența americană nu se face doar o dată dacă vrei să faci bani. În primul an mergi să cunoști terenul și îl ari pentru ca al doilea an să culegi roadele. Pam pam!