Cine n-are bunici, să-și cumpere. Cine are..

dependent-100343

Astăzi am alergat între evenimente în zona Piața Romană. Vă avertizez din start ca nu o sa fie nici o postare amuzanta, nici despre politica, o sa fie despre oameni și despre cum ne comportam cu ei. O sa fie, în speță, despre bunici, sau despre părinți, pentru cei ce au părinții cumva trecuți de 60-65 de ani.
Așa, vă spuneam că am alergat intre evenimente, unul despre blogging, altul despre oratorie. Și cum alergam și aveam un dialog interior foarte profund, normal, adică mă gândeam cât de tare m-as supără eu ca oamenii sa îmi întârzie la evenimente jumătate de oră, mă oprește o bătrânica.
Tremura. Nu știu dacă de emoție sau de frig, dar tremura. Mă întreabă dacă poate da un telefon de pe mobilul meu. Îi spun că da și o rog sa îmi dea numărul pe care vrea sa îl sune. Mă așteptam să îmi scoată o mică hărțuiță în care să fie scris numărul. N-a fost cazul. Îl știa pe de rost.
Îl formez și îi ofer telefonul. În timp ce aștepta să răspundă persoana de la celălalt capăt al firului, îmi spune că își sună nepotul, care e student la facultate în București.
Am zâmbit pentru că mi s-a părut drăguț că au o întâlnire bunică – nepot. Îmi spune, de asemenea, că nu l-a mai văzut de foarte mult timp, dar spera ca acum, fiind în București, să îl poată vedea mai des.
Mi se tăiaseră oricum picioarele, iar ceea ce m-a bucurat și cumva mi-a oferit o sursă de voie bună a fost licărirea din ochii bătrânei atunci când l-a auzit spunând „sunt aproape”, precum și formula dânsei de încheiere: ” Te pupă bunica”.
Mi-a cam întors lumea pe dos întâmplarea asta și mi-am adus aminte de ceea ce îmi spunea o doamnă profesor după un proiect foarte drag mie: „Mergeți și îmbrățișați-vă bunicii”.
Ar trebui sa facem asta mai des. Poate nu doar cu bunicii noștri, ci și intre noi.

Comments

comments

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *