Răzvan. Încântat!

Replica de mai sus o spun de fiecare dată când întâlnesc oameni noi. Cred că o să întâlnesc destul de mulți oameni noi în următoarea perioadă, așa că simt nevoia să mă prezint. Numele meu este Răzvan Iustin Moței și sunt din Moinești, un orășel micuț de pe lângă Bacău. Da, sunt un moldovean refugiat la studii în București, în anul I, iar pentru încă trei luni am 19 ani. Sunt student în cadrul Academiei de Studii Economice din București și sunt pasionat de câteva lucruri: călătorii, arhitectură, sport și oameni.

Am început să scriu acum aproape doi ani. Da, pe Facebook, de unde, probabil, o parte dintre voi mă știți. Scriam statusuri despre performanțele sportivilor români în cadrul diverselor competiții, iar prietenii îmi spuneau că nu mai au nevoie de televizor pentru a afla ce s-a întâmplat, e suficient să îmi citească postările. De atunci am prins gustul scrisului și am început să fiu destul constant în social media.

Am continuat cu scrieri despre lucrurile actuale care se întâmplau în politica din România, din Europa sau din Statele Unite ale Americii. Am scris despre lucrurile interesante care se întâmplă în țară, despre Uniunea Europeană, despre refugiați și despre alegerile de anul acesta din SUA. O să detaliez un pic mai târziu motivele pentru care cred eu că e important ca oamenii care au deja dezvoltate platforme de comunicare să vorbească și despre nevoile și problemele pe care societatea le întâmpină.

În ultimele luni, de când sunt în București, am început să scriu și despre alte subiecte. Am început să scriu despre lucrurile pe care le întâlnesc zilnic. Am scris despre emoții, despre trăiri, despre persoane și despre locuri. Mi-a plăcut mult zona asta și probabil o voi explora din ce în ce mai des.

Astăzi, la aproape doi ani de la primele scrieri, trec la un alt nivel. Am oscilat destul de mult până să fac acest pas și au fost multe, multe dezbateri în mintea mea. Aseară, de exemplu, am dormit normal fix 4 ore. După aceea am tot visat lucruri despre cum să îmbunătățesc articolul de astăzi. E un semn bun, cred. Probabil așa se întâmplă atunci când îți dorești ceva foarte mult. 

Simt nevoia să răspund câtorva întrebări pe care mi le-am pus destul de des în ultima vreme. Prima este ”de ce?”. De ce blog și nu doar pe facebook. În principiu, fac trecerea asta pentru că simt, de foarte multe ori, nevoia de a scrie altfel decât o fac pe Facebook: puțin mai elaborat și mult mai structurat.

A doua întrebare la care aș răspunde este legată de ceea ce va apărea de-a lungul timpului pe acest blog. Voi încerca să scriu, în general, despre trei subiecte mari și câteva mai micuțe:

  • Social: Pentru că sunt convins de faptul că oamenii care au anumite platforme la îndemână ar trebui să le folosească și în scopul atragerii atenției asupra unor probleme importante cu care societatea se confruntă. Aici sunt aproape sigur că nu vă va plăcea întotdeauna ceea ce veți citi și tocmai de aceea voi scrie despre acele lucruri.
  • Sport: Pentru că prima dragoste nu se uită niciodată. Sunt pasionat de sport de când eram micuț și îi vedeam la televizor pe Hagi, Popescu sau Chivu jucând un fotbal extrem de elegant. Sau așa părea la cei patru ani pe care îi aveam. Acum, sportiv de performanță nu am reușit să ajung, dar măcar pot scrie despre oamenii care și-au sacrificat o bună parte din copilărie pentru visul lor. 
  • Povești: Chiar dacă mi-aș propune să nu mai scriu despre lucruri ce mi se întâmplă zilnic, probabil că nu aș rezista. Aici aș include încă două părți: una alcătuită din interviuri și alta din articole scrise de ”oaspeți”.  

Sunt la început de drum, atât în privința scrisului ceva mai elaborat, cât și în privința site-ului. Așa că, în cazul în care sesizați că ceva nu merge cum ar trebui, vă rog să îmi spuneți.

Vă mulțumesc pentru întreg sprijinul pe care mi l-ați acordat până acum și sper să fiți îngăduitori. Măcar pentru o perioadă. După aceea, roșiile sunt perfect îndreptățite să apară.

A mai plecat unul dintre noi…

Sportul, pentru mine, nu mai e de foarte mult timp doar despre cine câștigă sau cine pierde. Este despre așteptări, despre stări confuze, dar cel mai mult, este despre emoție.Aseară, sportul a însemnat emoție. Dar nu într-un sens neapărat pozitiv. Era minutul 70 al unui meci fără miză: Dinamo – Viitorul Constanța. Mai erau 20 de minute, urmate de alte 90 pe Arena Națională, iar sezonul s-ar fi terminat,jucătorii mergând liniștiți în vacanță. N-a fost așa. În minutul 70, Patrick Ekeng, mijlocașul celor de la Dinamo, cade la mijlocul terenului, nefiind atins de nimeni. Mai târziu, aflăm că a suferit un stop cardio-respirator, iar imediat după aceea, că Patrick nu mai este.

Dinamo

Astăzi, începând de dimineață, stadionul Dinamo a devenit loc de pelerinaj. Prieteni, rivali, celebrități, oameni simpli, toți au veni să îi aducă un omagiu celui care a fost Patrick Ekeng. Cu toții au fost aplaudați la sosirea pe stadion, pentru că, în cazul tragediilor de felul acesta, rivalitățile nu există.
M-a impresionat o doamnă. Probabil că avea peste 60 de ani, iar la cât de stingheră părea în fața Stadionului Dinamo, nu dădea vreun semn că ar fi avut vreodată vreo tangență cu fotbalul, în general. Poate greșesc. În fine. Dânsa s-a oprit în fața ”zidului” de lumânări din fața Complexului Dinamo și a început să le reaprindă pe cele pe care vântul le stinsese. Auzise și ea ce se petrecuse cu doar 12 ore înainte.
Nu știu dacă Patrick putea fi salvat. Greșeli probabil s-au făcut: de la medicul echipei Dinamo, până la medicul de pe ambulanța Puls. Dar asta rămâne să fie lămurit de instanță.
Îmi răsună obsesiv în minte un singur vers: ”Din cenușă să răsară un mare Dinamo”..
Mulțumim pentru tot, Patrick! Sperăm că îți e bine acolo unde ești. Mai bine..

Despre sexism în România

Mă uitam astăzi de dimineață la ”Răzvan și Dani”, matinalul Antenei 1. Nu o fac neapărat foarte des, în primul rând pentru că nu dispun de foarte mult timp, dar mai arunc un ochi câteodată.
Astăzi făcuseră un reportaj despre ce e de apreciat la bărbați. (înțeleg că anterior, făcuseră și despre femei același lucru)

sexism-banner
Anyway, au fost acolo trei păreri care mi-au atras atenția, nu neapărat în sensul pozitiv. O doamnă spunea că femeia reprezintă sexul slab dintr-un motiv, acela fiind că ea trebuie să stea cu capul plecat în fața bărbatului, care ”e făcut să conducă”. Cu accent pe trebuie și nu pe orice alt cuvințel.
A doua părere a fost cea a unui bărbat, care spunea că trebuie să apreciem la noi (bărbații) faptul că reușim să suportăm femeile în fiecare zi și că ele se sprijină pe bărbați, iar dacă scoatem sexul masculin din ecuație, nu mai rămâne mare lucru.
A treia și ultima părere a fost a unui tânăr care considera, cumva similar cu prima doamnă, că rolul femeii e la cratiță și cea mai mare calitate a nostră e că le organizăm viețile între baie și bucătărie.
Sunt convins că s-au tăiat replici la montaj ca reportajul să iasă mai intrigant, dar exprimările și părerile există și sunt răspândite foarte mult în societatea românească. Ceea ce e profund nedrept din multe, multe motive.
Îmi aduc aminte că în 2015, când doamna Udrea era candidat la președinția României, auzisem ideea conform căreia atunci când vom fi conduși de o femeie, totul se va prăbuși.
Mi-ar plăcea foarte tare să observăm că Europa e ”condusă” de cancelarul Germaniei și mi-ar mai plăcea să observăm că, în cazul în care Bernie nu reușeste să producă surpriza și să o devanseze pe Hillary, în biroul oval va sta o doamnă, e adevărat, pentru prima dată.
Pe când o doamnă premier sau o doamnă președinte?

Cine n-are bunici, să-și cumpere. Cine are..

dependent-100343

Astăzi am alergat între evenimente în zona Piața Romană. Vă avertizez din start ca nu o sa fie nici o postare amuzanta, nici despre politica, o sa fie despre oameni și despre cum ne comportam cu ei. O sa fie, în speță, despre bunici, sau despre părinți, pentru cei ce au părinții cumva trecuți de 60-65 de ani.
Așa, vă spuneam că am alergat intre evenimente, unul despre blogging, altul despre oratorie. Și cum alergam și aveam un dialog interior foarte profund, normal, adică mă gândeam cât de tare m-as supără eu ca oamenii sa îmi întârzie la evenimente jumătate de oră, mă oprește o bătrânica.
Tremura. Nu știu dacă de emoție sau de frig, dar tremura. Mă întreabă dacă poate da un telefon de pe mobilul meu. Îi spun că da și o rog sa îmi dea numărul pe care vrea sa îl sune. Mă așteptam să îmi scoată o mică hărțuiță în care să fie scris numărul. N-a fost cazul. Îl știa pe de rost.
Îl formez și îi ofer telefonul. În timp ce aștepta să răspundă persoana de la celălalt capăt al firului, îmi spune că își sună nepotul, care e student la facultate în București.
Am zâmbit pentru că mi s-a părut drăguț că au o întâlnire bunică – nepot. Îmi spune, de asemenea, că nu l-a mai văzut de foarte mult timp, dar spera ca acum, fiind în București, să îl poată vedea mai des.
Mi se tăiaseră oricum picioarele, iar ceea ce m-a bucurat și cumva mi-a oferit o sursă de voie bună a fost licărirea din ochii bătrânei atunci când l-a auzit spunând „sunt aproape”, precum și formula dânsei de încheiere: ” Te pupă bunica”.
Mi-a cam întors lumea pe dos întâmplarea asta și mi-am adus aminte de ceea ce îmi spunea o doamnă profesor după un proiect foarte drag mie: „Mergeți și îmbrățișați-vă bunicii”.
Ar trebui sa facem asta mai des. Poate nu doar cu bunicii noștri, ci și intre noi.

Calea Victoriei, Ateneul si ghicitoarea

Mă plimbam mai devreme pe Calea Victoriei, loc, de altfel, destul de drăguț de promenadă în București.
Mă opresc în fața Ateneului sa fac o poză și observ cu coltul ochiului o doamna care avea un buchet de flori în mână.
Nu, nu îl primise, voia sa îl vândă cuiva.
Probabil nu par genul romantic sau ceva, pentru că doamna nu își propune sa îmi vândă buchetul, ci vrea doi lei pentru a-mi ghici viitorul. Îmi și povestește pentru ce îi va folos: sa își ia și dânsa o țigară, pentru ca îi arde sufletul.
Voiam sa îi spun sa nu o fumeze în spațiile închise, dar m-am abținut și i-am spus că nu vreau sa îmi ghicească viitorul și nici nu am vreo țigară sa îi ofer. După asta, mă apuc sa fac poza pentru care mă oprisem.
IMG_20160407_191503
Doamna, vădit nemulțumită, începe oricum sa îmi ghicească. Probabil în trăsăturile feței sau în modul în care țineam telefonul pentru poza.
Îmi spune ca sunt un băiat bun, dar ciudos și ca bruneta mă iubește dar e și şatena care mă dușmăneşte.
Se oprește aici, din păcate. Îmi spune din nou dacă o sa îi dau doi lei și pleacă.
Păcat. As fi vrut sa o întreb și eu care e sensul vieții, in ce direcție merge lumea, cine e bruneta, şatena….
Acum trebuie sa mă lupt singur cu toate aceste probleme existențiale.
Nu se mai fac ghicitoare ca pe vremuri…