Airbus are un mesaj pentru Boeing

Airbus și Boeing sunt cei mai mari doi constructori de aeronave de pe glob, cu zeci de mii de angajați și, probabil, zeci de mii de avioane ce zboară zi de zi pe cerul lumii.

Pe 15 iulie cei de la Boeing au împlinit 100 de ani de existență, iar angajații Airbus au ținut să le transmită un mesaj.

Cred că astfel de campanii între ”giganți” ar trebui făcute mai des. Sunt curios cum ar arăta un filmeț trimis de KFC către McDonald’s sau de Beck’s către Carlsberg. 😀

Isteria Pokémon GO

Pentru cei ce nu știu, Pokémon GO este noul joc dezvoltat de cei de la Nintendo, exclusiv pentru telefon sau tabletă și, după cum probabil ați observat, este subiectul principal pe internetul din România și din lume. 

Lansarea Pokemon GO, precum și toată bula mediatică ce a urmat, le-a adus dezvoltatorilor o creștere de peste 100% a acțiunilor, depășind astfel companii precum Sony. Jocul este liderul descărcărilor atât în App Store cât și în Google Play și, după cum spuneam la un moment dat, e deja mult mai folosit decât Tinderul. 

Acum, povestea asta seamană foarte tare cu povestea altor aplicații precum Candy Crush Saga sau Flappy Bird. Ambele au adus profituri uriașe pentru firmele dezvoltatoare, dar, cel puțin în cazul Flappy Bird, nebunia a durat cam o lună, maximum două. Mai văd în metrou câteva doamne jucându-se Candy Crush Saga, dar mi-e cam clar că marea majoritate a renunțat deja la el. Da, cel mai probabil așa se va întâmpla și cu Pokemon GO. Probabil până la începutul anului viitor deja va fi istorie. Și e normal. E un joc pentru telefon până la urmă. 

Cu toate că am făcut ceva glume despre el, astăzi, dacă tot aveam o plimbare deja stabilită, l-am instalat și eu. Și mi-am dat seama și de ce a prins atât de bine la public. Eu fac parte din generația care l-a văzut la televizor pe Ash cum îl apără cu prețul vieții pe Pikachu sau cum Echipa Rachetă nu reușea niciodată să ducă la bun sfârșit sarcinile ce le erau trasate. Și ne-am dorit întotdeauna să prindem și noi pokemoni. Câți dintre noi nu am strigat vreodată ”Bulbasaur, te aleg pe tine!”? Exact. E un joc făcut, din punctul meu de vedere, pentru oamenii ce au crescut cu Pokemon la televizor, fără a ignora potențialii utilizatori care nu știu ce e acela un pokemon sau de ce arunci o mingiuță alb-roșie într-un animăluț.

N-am reușit să fiu foarte productiv până acum, capturând doar 4 pokemoni care nu-s foarte puternici, dar promit că mă țin de treabă. Eu aș mai scrie despre asta, dar am un parc în preajmă în care am auzit că se găsesc pokemoni rari. Revin cu un articol despre alți oameni care joacă Pokemon Go. 

#PegasDor

Pegas e unul din cele mai îndrăgite branduri românești. Istoria începe în anul 1972, atunci când ieșeau pe poarta Uzinei Mecanice Tohan primele biciclete, construite pentru adulți. Ușor, ușor, românii au început să cumpere tot mai mult Pegasul, iar pentru mulți brandul e sinonim cu primul mers pe bicicletă, cu prima gleznă julită sau cu prima plimbare în parc împreună cu prietena.

În anii ’90 piața românească a fost împânzită cu tot felul de biciclete, multe dintre ele fiind doar copii ieftine ale unor branduri din străinătate, precum BMX. În condițiile astea, Pegas n-a rezistat prea mult și a fost nevoit să își închidă porțile. Părea o poveste clasică de îngropare a unui brand românesc. Numai că doi antreprenori din București, pe numele lor Alexandru Manda și Andrei Botescu, s-au încăpățânat să facă ceva.

Așa că au luat brandul Pegas și l-au readus la viață. Au început să producă din nou în 2010, iar în perioada asta desfășoară o campanie foarte drăguță pentru românii plecați în străinătate. Tot ce trebuie să faci este să te filmezi într-un loc mișto din orașul ce tocmai te-a adoptat, să spui câte ceva despre tine, precum și de ce anume îți este cel mai dor din România, iar apoi să urci clipul pe www.pegasdor.ro. Pe lângă lucrul de care îți este dor, omuleții de la Pegas îți vor aduce și o bicicletă, să te mândrești cu ea prin oraș.

Campania e explicată foarte bine de Alexandru în clipul de mai jos:

Tu ce făceai la 18 ani?

Urmăresc Formula 1 de când TVR-ul încă avea dreptul de transmisiune, adică de când aveam vreo 9-10 ani.  În decursul anilor, cursele de F1 au devenit din ce în ce mai sigure, iar spectacolul creat de piloți a început să fie din ce în ce mai puțin întâlnit. 

Anul acesta, însă, Red Bull Racing a ales să promoveze un pilot din propria academie. Numele lui este Max Verstappen, este olandez și are 18 ani. Max are deja o etapă de F1 câștigată la Barcelona și este pe locul 6 în clasamentul piloților, în fața campionului mondial Fernando Alonso și a experimentatului Felipe Massa. 
Verstappen este unul din cei mai spectaculoși piloți de anul acesta din Formula 1, iar dacă menține nivelul ăsta, probabil într-un an sau doi se va bate pentru titlul de campion mondial cu Lewis Hamilton sau Sebastian Vettel.

Max are 18 ani și conduce mașini ce ating peste 300 de km pe oră. Tu ce făceai sau ce îți propui să faci la 18 ani? 

Cam așa arată o cursă tipică pentru Max Verstappen:

#RoadtoFITS sau cum am traversat munții în 5 ore

Sibiul, prin Festivalul Internațional de Teatru, este, de mai bine de cinci ani, a doua casă. E o „casă” în care nu merg des, dar atunci când merg, mă surprinde de fiecare dată câte ceva în interiorul ei.

Aseară, după examenul pe care l-am avut mult, mult prea târziu programat am plecat, la 20:30, din București. Domnul Costi, căci așa îl chema pe șoferul BlaBlaCar, mi-a pregătit o surpriză: ”O să mai fie o fată care merge cu noi. Vă întâlniți și după o să vin să vă iau, bine?”. Ceea ce a uitat domnul Costi să menționeze era faptul că fata de care vorbea nu era o turistă tocmai obișnuită. Numele ei este Edyta și este născută în Piotrków Trybunalski, un orășel extrem de cochet din Polonia, ce are aproximativ 70 de mii de locuitori. I-am spus Edytei, căci așa o cheamă, că orașul ei seamănă puțin cu Brașovul. N-a fost neapărat de acord, dar n-am insistat să o contrazic. Ea știe mai bine. Ah, era să uit. Scriu în română pentru un motiv foarte simplu: Edyta vorbește foarte bine limba română.

Pe drum, domnul Costi a condus exemplar și probabil că am fi făcut aproximativ 3 ore dacă Valea Oltuluipe Valea Oltului nu s-ar fi făcut lucrări de reabilitare a drumurilor și dacă nu am fi așteptat aproape 25 de minute să trecem de un semafor. Domnul Costi ne-a mărturisit că e prima dată când vede atât de multe mașini micuțe, la ore atât de târzii, pe Valea Oltului. Poate nu mergeau cu toții la FITS, dar mulți dintre ei mergeau, iar asta nu poate decât să mă bucure.

După lungi urări de bine adresate colegilor de trafic, am ajuns, în sfârșit în Sibiu. Aici, până și aerul e altul, iar în timpul Festivalului Internațional de Teatru, lucrurile devin excelente.

Anul acesta, FITS este la superlativ!

Foto descriere: TVR.ro
Foto articol: voceavalcii.ro

 

Victorie și calificare

De-a lungul istoriei fotbalistice, participarea României la Campionatele Europene n-a fost niciodată încununată cu mari succese. Nici măcar ”Generația de Aur” nu a reușit mai mult decât ieșirea din grupe.
Haideți să vedem care au fost performanțele noastre:

  • în anul 1984, la prima calificare a României la Campionatul European de Fotbal, naționala reușea să facă 1 punct, fiind trimisă acasă din faza grupelor;
  • în anul 1996, România pleca acasă încă din faza grupelor, cu trei înfrângeri, administrate de Spania, Bulgaria și Franța;
  • în anul 2000, naționala reușește prima victorie din istorie la Europene, în fața Angliei, învingând prin golul lui Ionel Ganea (89′) din penalty. România iese din grupe, dă peste Italia în sferturi și pierde cu 2-0, fiind învinsă de golurile lui Totti și Inzaghi;
  • în anul 2008 naționala României pare că e pregătită să iasă din nou din grupele Campionatului European. Începe cu un egal cu Franța, continuă cu un egal cu Italia (penalty-ul ratat de Mutu încă mai plutește prin amintiri), dar pierde cu 2-0 în fața Olandei și este trimisă acasă de pe locul 3.

Recapitulând, avem o singură victorie în toate meciurile pe care le-am jucat la Campionatul European.

Acum, revenind în prezent, haideți să ne uităm puțin ce echipe avem în grupă:

  • Franța: este gazda europeanului din acest an, locul 17 în lume și locul 10 în Europa, conform clasamentului FIFA. 
  • Elveția: s-a calificat la Europene de pe locul 2, într-o grupă unde Anglia și-a câștigat toate cele 10 meciuri, ocupă locul 15 în lume și locul 9 în Europa.
  • Albania: a ajuns la EURO dintr-o grupă cu Portugalia, Danemarca și Serbia, este ocupanta locului 42 în lume și locului 24 în Europa.

România ocupă locul 22  în lume și locul 15 în Europa, s-a calificat la turneul final tot de pe locul 2 (la fel ca Elveția și Albania – Franța fiind calificată direct, din postura de țară gazdă), are cea mai bună apărare din preliminarii și o serie de trei meciuri fără gol marcat.

Astea-s datele. La acest European, România a fost aproape să obțină un egal cu Franța, dar a fost învinsă în minutul 89 de un gol fabulos al lui Payet, apoi a tras cu dinții și a obținut un egal în meciul cu Elveția. 
Avem un punct, iar la cum arată grupa noastră, putem spera chiar la locul 2, dacă România bate Albania la o diferență mai mare de un gol. Da, singura șansă ca România să treacă din nou de grupe la un Campionat European rămâne victoria în meciul de duminică. Ar fi abia a doua victorie pe care ”tricolorii” o obțin în toată istoria participărilor la turneele finale europene.

Avem un punct și un meci decisiv. Se putea mai mult? Poate. Dar nu cred că e momentul să vorbim despre asta. Nu cred că e momentul ca din țară să vină către jucători ”urări de bine”. Sunt convins că și ei și-au dorit mai mult. Sunt convins că, dacă ar fi putut, astăzi am fi avut 4 puncte și nu unul singur. Dar așa e sportul.

Oricum ar fi, la Paris am avut niște fani superbi. Și da, cred că asta e imaginea cu care trebuie să rămânem în minte după ziua de ieri. Imaginea cu fanii români mărșăluind pe străzile Parisului  și strigând ”România, România”.

Mai avem un singur meci de jucat. Sau poate două. Sau trei. Cine știe?
Hai, România!

Foto : FRF.ro

Începe Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

Mâine, pe 10 Iunie, se va da startul celei de-a XXIII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. FITS este organizat de Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu și este unul din cele mai mari festivaluri de teatru din Europa. Acesta se desfășoară între 10 și 19 Iunie și adună 2850 de invitați din peste 70 de țări.

Merg la FITS din 2012, cu o pauză de un an din cauza BAC-ului, și am simțit întotdeauna aceeași bucurie cu care festivalul ăsta este realizat. Aceeași energie a voluntarilor care sunt ca albinuțele prin tot centrul Sibiului, aceeași energie a organizatorilor, care fac tot posibilul ca lucrurile să fie întotdeauna puse la punct și, nu în ultimul rând, aceeași energie a artiștilor, care vin în fiecare an să dăruiască publicului sibian (și nu numai) tot ceea ce au ei mai de preț: talentul și dăruirea. 
Anul acesta, deviza FITS este ”Construind încredere”, iar timp de 10 zile vor avea loc 452 de evenimente în 67 de locații din Sibiu.

2-festivalul-international-de-teatru-sibiu-2012-1480688646
Photo: sibiul.ro

Oamenii care mă cunosc știu faptul că unul dintre regretele mele din viața de liceu, n-am multe, din fericire, e acela că nu m-a dus capul să fac și puțin teatru. Așa că merg să îl văd. În ultimul weekend al festivalului, cel mai probabil, voi fi la Sibiu, de unde voi încerca să scriu lucruri drăguțe, să fac niște live-uri pe pagina mea și să vă transmit un pic din atmosfera festivalului.

FITS reprezintă magie în stare pură, iar dacă nu ai mers până acum acolo, poate e timpul să te gândești la asta. Încă mai e timp. FITS e o combinație aparte între teatru clasic, adică cel în sălile de spectacol, teatru stradal, lansări de carte și concerte. Adică tot ce îi trebuie unui festival de dimensiunile acestea.

Festivalul International de Teatru de la SibiuFestivalul International de Teatru de la SibiuFestivalul International de Teatru de la Sibiu

 

 

 

 

Clipul de prezentare din acest an îl găsiți aici:

Nu credeam că putem să coborâm atât de jos

Nu am vrut să scriu despre asta. Am crezut că ne-am înțeles din priviri și că suntem de acord că ce s-a întâmplat e inacceptabil. Am crezut că, fiind persoane cu discernământ și trăind în secolul 21, am agreat faptul că nu mai debităm lucruri fără sens pe canalele de comunicare pe care le avem. Am fost un prost. Da, am fost un prost pentru că n-am crezut vreo secundă că oamenii pot merge și mai jos de atât. Hai să vă spun de la ce ne-am luat.

*e posibil ca unele lucruri să se fi întâmplat puțin diferit decât le povestesc*

Într-o dimineață frumoasă de mai, doi francezi, spanioli, italieni, englezi, sau ce naționalitate vreți voi să aibă, s-au trezit doar pentru a face glume despre români și România. Da. Asta a fost singura lor plăcere în acea zi. Ne-au făcut în toate felurile: țară de mâna a treia, țară bananieră, maimuțe, țigani, cerșetori, hoți, bandiți. Ne-au spus multe. Foarte multe. Toate complet neadevărate și complet lipsite de orice fel de bun simț.

Da, probabil vă aduceți aminte de zilele în care toate jurnalele de la ora 7 începeau cu „Noul salut românesc: silvuple monsieur”.  N-a fost plăcut, nu? Ne-a durut. Tare. Pentru că acele comentarii loveau fix în inima noastră. Loveau fix în mândria aia, pe care mulți dintre noi o avem, cea de român. Da, mândria aia care spune că, deși te tragi dintr-o țară est-europeană, aflată în spate cu multe lucruri, TU, român fiind, poți muta munții din loc. 

Așa a fost și cu aceste comentarii absolut gratuite din această dimineață frumoasă de mai. Au durut. Sau stai. Povestea parcă era puțin altfel. Nu cu mult, doar puțin.

Da, acum mi-am amintit. Era vorba de doi oameni de la radio, români, care începuseră, într-o dimineață frumoasă de mai, să facă unele comentarii rasiste ce aveau drept țintă jucătorii, antrenorii și suporterii naționalei Republicii Democrate Congo.(Dacă nu știți despre ce vorbesc, ascultați cele 8 minute aici) Am încercat să înțeleg de unde anume vin acele comentarii și recunosc faptul că n-am găsit nici măcar un motiv. N-am găsit vreo traumă din copilărie, n-am găsit vreo infracțiune, nici măcar o amendă de parcare pe care un cetățean congolez să nu o fi achitat. 

Rasismul nu are ce să mai caute printre noi în anul 2016. N-a avut niciodată, dar cu atât mai mult acum. De aceea, mă alătur și eu campaniei #SorryCongo a matinalilor de la Radio 21 dintr-un motiv foarte simplu: nu toți suntem la fel. Nu toți gândim la fel și mi se pare important să spunem lucrurile astea. 

Ideea campaniei o găsiți aici:

 

Ziua în care am fost mândru de România mea

Astăzi a fost ziua în care am fost tare mândru de România mea. Am fost mândru de fiecare din cei 10175 de români care au venit, într-o zi de sâmbătă, la un curs de prim ajutor. Am fost mândru de părinții care și-au adus copilașii să învețe manevrele de resuscitare. Am fost mândru de multe. Dar mai presus de toate, am fost mândru de eroii din tribune. Am fost mândru de fiecare om de la Serviciile de Ambulanță din țară, de fiecare om de la SMURD și de fiecare om de la Crucea Roșie.

Povestea de astăzi are două protagoniste. Două eroine de la care am învățat astăzi mai mult decât manevrele de resuscitare. Am învățat cât de grea este meseria lor, deși cumva bănuiam asta, și câte sacrificii fac pentru a fi prezenți la fiecare pacient care le solicită ajutorul. Mi s-a predat o lecție de viață fără să urmăresc asta.

20160528_180205Prima eroină este din Tulcea, este asistentă în cadrul Serviciului de Ambulanță și se numește Dumitru Mihaela. De la dumneaei am învâțat astăzi cum anume să acord primul ajutor. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la doamna Dumitru a fost răbdarea cu care explica fiecărui participant care venea să o asculte ce anume trebuia să facă. Mi-a plăcut foarte mult atenția pe care o dădea fiecăruia și m-a surprins căldura cu care împărtășea lucrurile pe care ni le avea de transmis. Dacă nu ar fi avut o carieră în serviciul de urgență, probabil că ar fi putut face una reușită în învățământ. Astăzi a avut o clasă de aproape 30 de elevi pe care i-a învățat cum să se descurce într-o situație limită.

 

20160528_182353Al doilea erou despre care vreau să vă vorbesc vine de la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov și mi-a atras atenția pentru că era înconjurată de foarte mulți copilași. Pe eroină o cheamă Păun Ionela și a venit pe Arena Națională tocmai după tura de noapte. Era foarte obosită, dar nu lăsa deloc să se vadă asta. Era zâmbitoare și părea că s-a trezit de dimineață doar ca să ajungă la eveniment. Pentru că trecusem deja de partea practică a evenimentului, ne-a povestit despre importanța primului ajutor, despre faptul că mulți oameni evită să acționeze și că, în general, dacă manevrele de resuscitare nu încep din primele minute, pacientul mai poate fi adus cu greu la viață. 

 

Ne-a mai povestit și despre faptul că sistemul de urgențe este extrem de aglomerat cu solicitări care nu necesită intervenția medicală imediată. Doamna Păun ne-a explicat care e rolul defribilatorului într-o situație de urgență și de ce ele ar trebui să se regăsească în toate locurile aglomerate.  Am mai povestit și despre altele, dar cel mai mult mi-a atras atenția faptul că ambele doamne aveau mâinile tremurânde. Tremurau la fel cum tremură handbalistele noastre când oferă un interviu. Știm foarte bine că sunt extraordinare în ceea ce fac, dar vedem întotdeauna doar modestie pe chipurile lor. Doamnelor, sunteți extraordinare.

Acești eroi sunt ușor de recunoscut. Nu au pelerine, dar au un costum albastru-mov sau roșu-galben. Călătoresc în mașini albe sau roșii, iar superputerea lor se numește ”SALVEZ VIEȚI”. Da. Asta fac acești oameni în fiecare zi. Salvează vieți. 

Doamnă Dumitru, doamnă Păun, doamnelor și domnilor doctori și asistente. O să vă rog să vă duceți la o oglindă, să priviți bine în reflexia pe care o vedeți și să vă spuneți: ”Sunt un supererou”. Pentru că da, asta sunteți. Sunteți eroii zilelor noastre, iar pentru asta, toată România vă mulțumește. Vă mulțumesc și eu pentru toată munca minunată pe care o faceți în fiecare zi și mă înclin în fața dumneavoastră.

Și pentru că îmi place să am în viața mea eroi, am și poză cu unul: 

În poză sunt: doamna Păun, Roxana, Răzvan și subsemnatul.
În poză sunt: doamna Păun, Roxana, Răzvan și subsemnatul.

”Record pentru viață” a fost un real succes. Felicitări Societatății de Salvare din București și Serviciului de Ambulanță București-Ilfov!

Despre teatru și paznici

Sunt foarte, foarte nou în București și, după cum mulți dintre oamenii care mă cunosc știu, mă rătăcesc tare în momentul în care renunț la metrou și sunt nevoit să ghidez pe cineva spre casa mea. S-a întâmplat asta și cu șoferi de taxi, pe care i-am oprit de câteva ori la două stații distanță de casa mea, de rușine că nu știam să dau indicații, dar și cu diferiți prieteni.

Astăzi a fost o zi foarte ploioasă. Probabil așa a fost și la voi, indiferent unde v-ați petrecut ziua, având în vedere codul galben de ploi care a fost instaurat mai peste toată țara. Pe la ora 18, în București a început să plouă foarte, foarte tare. La ora 20 ar fi trebuit să fiu la Politehnică, pentru că  îi promisesem unei prietene că merg să o văd într-o piesă de teatru. Vă imaginați, probabil, că  nu mă trăgea inima foarte tare, dar dacă am promis, nu se cade să îmi iau cuvântul înapoi. Îmi trimisese două detalii: sala A01, Facultatea de Electronică.
aa

Mai fusesem în Politehnică de câteva ori, dar de fiecare dată în același loc: clădirea Rectoratului. Planul era simplu: ies de la metrou, intru  în clădire, întreb pe cineva unde e sala. Ce putea să nu meargă? Răspuns: totul. Ies de la metrou, intru în Politehnică și întreb un domn, paznic al facultății, dacă știe cumva unde este sala A01. Dumnealui, cu un aer à la Mărgelatu și cu o scobitoarea în colțul gurii, stă 20 de secunde, se gândește, se uită la mine ca și cum mi-a găsit soluția problemei și îmi spune: ”Domnule… (pauză de efect) Nu știu. Întrebați-o pe colega mea.”

Colega dânsului era o doamnă micuță, care tocmai ieșise dintr-o sală de curs. Îi spun povestea cu același elan ca și prima dată, iar pe fața doamnei observ o grimasă: ”Sala A01?!” îmi spune. ”Da A01”, am răspuns cu o naivitate care, aparent, a înmuiat-o pe doamnă. Îmi transmite faptul că singura sală care seamănă cu numele pe care eu îl caut este AN010 și că, cel mai probabil, nu e sala corectă. Apoi îmi aduc aminte că mai am un as în mânecă și îl arunc în luptă:”Dar Facultatea de Electronică unde este?”. Am spus asta ca și cum am biruit toată problema. Și o făcusem. Pe jumătate, dar o făcusem. Doamna îmi spune că facultatea nu este în locul unde era și că îmi arată imediat unde este. 

De aici, lucrurile devin interesante. Ieșim din clădirea în care eram și doamna mă mai întreabă o dată ce facultate caut. Probabil pentru că sunt singurul aiurit care a întrebat-o vreodată de o clădire situată la aproape un kilometru distanță, sau pentru că par un om schimbător, nu știu, una din două. 

”- Bun, deci urci scările alea, traversezi, faci dreapta, dai de un semafor, sau sens giratoriu, nu știu exact ce e ăla, mergi tot înainte, iar pe partea dreaptă  e clădirea facultății. Ai înțeles?

-Da. Vă mulțu..

-Sau poți să iei orice RATB o stație.

-Am înțeles, mulțu..

-Deci ai înțeles, da? Urci, traversezi, faci dreapta, ajungi la semafor, iar pe partea dreaptă e clădirea.

-Sigur, mulțu..

-Dar tu de ce nu te îmbraci, măi mamă?”

Abia aici mi-am dat seamă că o să scriu despre asta. I-am spus doamnei că nu mai plouă și că sunt atât de subțire îmbrăcat pentru simplul fapt că am plecat de dimineață de acasă și că atunci era foarte cald. N-a părut prea mulțumită de răspuns și mi-a transmis că e mai bine să îți fie cald, decât să răcești. Ceea e așa-i. Asta îmi tot repetă și mama. Mi-a mai mărturist că și dânsa, atunci când era de vârsta mea, se îmbrăca la fel și acum a ajuns să aibă probleme cu spatele.
Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost să am grijă de mine, pentru că par un băiat bun, și să mă îmbrac. Cuvintele astea i le tot spune și băiatului dânsei, dar pare că nu înțelege nici el. ”Măcar tu să înțelegi”. I-am mulțumit doamnei și am plecat cu gândul că a fost chiar o zi bună.

Altfel, nu trebuia să merg spre dreapta atunci cand am urcat scările, ci spre stânga, am mers vreo 500 de metri până să realizez asta, dar ce mai contează? Cine se poate supăra pe o doamnă atât de drăguță?

P.S.: Piesa a fost bună. N-a mai jucat prietena mea, dar dacă vreți să o vedeți, totuși, are spectacol duminică, la ora 20, la Facultatea de Instalații din București, iar piesa care se va juca se numește ”Negustorul de Timp” de Matei Visniec.