Tinerii sunt leneși și vor să fie plătiți bine, deși nu știu să facă mai nimic

Salut! Eu sunt Răzvan și, la fel ca foarte mulți omuleți din generație mea, muncesc.

De când am ajuns în București n-am stat aproape niciodată fără vreo ocupație. Am fost cel mai „tânăr” intern din cadrul Camerei Deputaților, apoi am fost voluntar în cadrul Fundației Leaders. 

Primul meu contract de muncă l-am semnat fix de ziua mea, pe 2 august 2016, atunci când am împlinit 20 de ani, iar din acea zi am fix două luni în care n-am avut tehnic vorbind, contract de muncă. Primul meu loc de muncă plătit a fost la eMag, un job care nu mă solicita prea tare, dar am crezut că e important să văd cum funcționează o corporație, mai ales la o vârstă la care îmi permit să schimb job-uri destul de des. Tehnic vorbind, lucrez de la 19  ani și 364 de zile, pentru că sunt născut la 16:30, dar asta nu-i neapărat important.

Al doilea contract l-am semnat imediat după ce ne-am întors din vacanța de iarnă. După o lună și ceva de internship la radio, mi s-a propus să rămân. N-am ezitat vreo secundă să accept și cred că a fost, probabil, cea mai bună decizie pe care am luat-o până acum.  Sunt zile din săptămâna în care plec la 6:30 de acasă și ajung înapoi la 22, iar în marea majoritate a timpului, în momentele în care nu sunt la facultate, sunt la radio și invers. Nu mă plâng. Deloc. Faptul că nu le mai cer bani de mai bine de un an alor mei e un câștig extrem de mare pentru mine.  

La fel ca mine, pot da zeci de exemple (pe care le cunosc personal), de oameni care au fix același traseu. Care efectiv au zile în care nici măcar nu se întreabă dacă au mâncat sau dacă au băut apă, pentru că nu au timp să o facă. Mă deranjează întotdeauna să văd oameni trecuți prin viață care folosesc retorica „nu mai sunt, domnule, tinerii la fel de muncitori la fel cum erau pe vremea mea”. Personal cred că nici n-au cum să fie. Generațiile se schimbă, costul vieții se schimbă, pretențiile sunt altele. 

Alex Mihaileanu explică foarte mișto motivele pentru care tinerii simt nevoia să fie plătiți mai bine.

  • salariu minim brut-complet pe economie: 1.783 lei, net – 1.065 lei (232 euro)
  • chirie garsonieră în București: de la 250 euro.

Sigur, argumentele pe care le dă Alex în articol sunt mult mai complexe, dar cred foarte tare că aici ar trebui să se închidă orice discuție.  Da, tinerii nu mai acceptă să muncească pe salarii de mizerie și eu cred că ăsta e chiar un lucru bun. Sigur, putem vorbi și de posturile care sunt deschise pentru tineri. Am mai scris despre asta, o să scriu de câte ori va fi nevoie. Presupunând că ai 22 de ani, abia ai terminat facultatea și nu ai deloc experiență în muncă, ai fix două (maximum trei) oportunități de angajare: call-center, videochat sau reprezentant vânzări. Ca să găsești o ofertă bună sau măcar decentă ai nevoie de timp, de nervi și de noroc. Să recunoaștem: posturile bune și eligibile pentru tineri fără  o experiență foarte mare sunt puține și cumva irelevante la nivelul pieței muncii.

Un studiu al EY arată că „Generația Z va avea încredere în alegerea primului loc de muncă în firmele care oferă oportunități de învățare și avansare în carieră (94%) și asigură stabilitate (80%)”. Deci nu bani. În primul rând e vorba de oportunități, iar apoi de siguranță.

Vrei un tânăr bun în firma ta? Nimic mai simplu. Plătește-l decent, arată-i unde poate ajunge, ajută-l să ajungă acolo și nu-i spune că-i constant cu sabia lui Damocles deasupra capului, iar el va veni să faceți echipă. Da, știu că nu-i foarte ușor de lucrat cu noi, dar de multe ori nici angajatorul nu-și dă deloc silința.

3 povești cu care rămân după Webstock 2017

Webstock 2017 a însemnat, pentru mine, cea de-a doua ediția la care am fost parte. Sigur, pe lângă multă informație mai degrabă tehnică, am crezul că Webstock e despre povești și oameni care au puterea să schimbe lucrurile.

Probabil povestea care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a oamenilor din spatele canalelor de social media a MApN. Probabil că ne dăm seama cu toții că e extrem de greu să faci o instituție a statului român să fie simpatică pe Facebook. Desigur, dacă mai adăugăm aici și faptul că e vorba de Armata Română, lucrurile chiar par imposibile. Ei bine, Locotenent Colonelul Alin-Marius Preda, împreună cu oamenii pe care îi coordonează, reușesc să spargă tot felul  de preconcepții, atât în cadrul societății, cât și în cadrul armatei. O singură întâmplare aș menționa aici: momentul în care, la Raportul Anual al Armatei, în partea de jos stătea scris „#mapn”, iar niște domni credeau că e o greșeeală  de tastară, sau, mai rău, asociau „#” cu un gărduț. Oamenii ăștia cred că merită descoperiți și sper să citiți despre ei mai multe, în curând, pe europafm.ro.

A doua poveste care mi-a plăcut a fost cea a militarilor participanți la Jocurile Invictus de la Toronto de anul acesta. Invictus Games reprezintă competiția destinată soldaților răniți în teatrele de operațiuni din întreaga lume. Te trec toți fiorii când auzi povestea maiorului Laurențiu Șerban. Acesta este căpitanul lotului Invictus România și a rămas fără piciorul drept și o parte din mâna stângă în 2006, în Afganistan. Acesta a călcat pe un dispozitiv exploziv improvizat în timp ce încerca să-și scoată camarazii dintr-un tab care ce tocmai activase același timp de bombă artizanală și luase foc. Pe 25 septembrie, acum câteva zile, maiorul a obținut medalia de bronz la proba de 1500 de metri. Laurențiu Șerban și ceilalți 14 colegi ai lui cred că pot constitui adevărate modele pentru fiecare dintre noi. Toată competiția este povestită extrem de frumos de colega Anca Grădinaru pentru Europa FM și EuropaFM.ro.

A treia poveste care te face să te ridici în picioare este cea a casei EFdeN. Reprezentantul EFdeN a fost Claudiu Butacu, iar povestea casei, dar și a lor, ca organizație, e genul ăla de story care te învață că lucrurile bune vin după extrem de multe sacrificii. Probabil că nu mulți dintre noi am avea curajul să lăsăm viața noastră de până acum baltă și să ne dedicăm complet unui proiect în care credem cu tărie. Eu unul n-aș putea și de asta mi se pare și mai mișto ceea ce au făcut oamenii de la EDdeN. Casa EFdeN este o casă solară eficientă energetic. Mai pe scurt, casa ideală, cu facturi 0. Pe oamenii de la EFdeN îi puteți găsi aici, iar povestea întreagă o puteți urmări de la 3:26 pe platforma Privesc.eu

 

Webstock a fost mișto și anul ăsta. Ne vedem la anul.

Și dacă fiecare dintre noi e vinovat pentru situația în care suntem?

Furtuna de ieri din Banat e doar vârful icebergului. 8 oameni și-au pierdut viața, iar peste 150 sunt răniți. Habar n-am dacă furtuna putea fi anticipată, nu mi-e clar dacă autoritățile și-au făcut, sau nu, treaba, dar e limpede că ceva nu a funcționat cum trebuie. Poate alertele ANM n-au fost suficient de precise, poate că autoritățile din zonă nu și-au făcut pe deplin treaba și n-au reușit să îi anunțe la timp pe cetățeni, cert e că sistemul n-a funcționat.

Și, din păcate pentru noi, nu-i singurul sistem care pare încremenit în proiect. Să ne gândim doar la începutul de an școlar și la faptul că elevii au intrat în școli care n-au aviz de funcționare sau aviz pentru securitate la incendiu. Elevii au avut anul acesta pe bănci un compediu care a reunit toată teoria, de la toate materiile, pentru primele săptămâni de școală. În tot acest peisaj apocaliptic aflăm astăzi faptul că 2 din 10 elevi români nu termină 10 clase, iar România este pe locul trei în Uniunea Europeană în ceea ce privește abandonul școlar.

Mai are rost să vorbim despre sistemul de sănătate și despre faptul că murim cu zile în spitale care nu îndeplinesc nici măcar condițiile minimale de funcționare? Probabil că nu. Desigur, nici după o tragedie enormă ca cea de acum doi ani n-am învățat nimic. În momentul ăsta nu mai există loc în spitale pentru vreun pacient cu arsuri majore.  

Infrastructura din România nu-i nici ea un punct forte. În timp ce prin jurul nostru oamenii desenează și construiesc tot felul de autostrăzi, noi probabil că nu vom inaugura anul acesta nici măcar un kilometru de autostradă. Sibiu-Pitești (autostradă pe care oamenii de la Dacia mai au un pic și o construiesc singuri) sau Comarnic-Brașov (o autostradă pe care domnul Șova, fost ministru delegat pentru „proiectele mărețe” ale României, se jura că o va construi până la finalul mandatului său) par acum pure planuri înșirate pe hârtie.

Acum, privind situațiile astea, nu-i cumva și vina noastră? Nu cumva toate lucrurile astea s-au întâmplat în timp ce noi trebuia să stăm de pază? Nu cumva avem țara pe care am avut grijă să o construim? 

Personal cred că da, fiecare dintre noi are o vină. Cred că atât timp cât în România încă va prinde sintagma „a furat, maică, dar a făcut ceva și pentru noi” lucrurile nu au cum să se schimbe. Și expresia „toți fură”  e la fel de păguboasă. Nu, nu toți fură. Da, sunt oameni onești atât în PSD, cât și în PNL, iar discursul ăsta radical și întotdeauna bazat pe compromis nu îi ajută deloc să devină mai relevanți public.

Cred că oamenii ăștia vor avea puterea până când ceilalți vor învăța că alegerile se câștigă la firul ierbii, prin mesaje care ating masele de oameni, prin abordări curajoase ale unor probleme spinoase și prin încurajarea dialogului dintre noi. Avem așa ceva pe piața politică din România? Deocamdata nu. PNL pare totdeauna preocupat să se autoscufunde prin tot felul de declarații irelevante sau care nu spun, de fapt, nimic. USR nu-i copt deloc și încă nu reușește să ajungă la mase, iar platforma România 100 a lui Dacian Cioloș nici măcar n-a ajuns în faza în care putem să ne dăm cu părerea despre ea. Până acum a produs doar niște comunicate scrise bine, dar care stârnesc fix emoția unui pantof pe care abia l-ai cumpărat, dar pe care nu-l folosești pentru că nu te înduri încă să îi murdărești.

Cum ieșim din cercul ăsta vicios? În primul rând trebuie să conștientizăm că avem o problemă. Lucrurile nu se rezolvă aproape niciodată de la sine, iar atât timp cât vom aștepta o soluție Mesianică, probabil că ea nu va veni. Trebuie să fim mai activi, să cerem mai mult de la oamenii pe care îi punem în funcții publice și să nu mai acceptăm derapaje de tot felul.

Da, procesul de transformare nu-i deloc ușor, dar chiar cred că e datoria fiecăruia dintre noi să fim ceva mai vigilenți, mai vocali și, de ce nu, mai curajoși. Lucrurile n-au fost schimbate niciodată de oameni care au acceptat tot felul de compromisuri și au așteptat ca soluția să vină, eventual, din cer.

Și dacă manualul de sport nu-i o idee chiar așa de rea?

Înainte să dați cu pietre, trebuie stabilit de la bun început că manualul ăsta nu trebuia să fie singurul manual finalizat până la începerea școlii. La fel ca anul trecut,  o bună parte din școlile din România nu au aviz de funcționare, nu au aviz ISU și, în traducere liberă, sunt o bombă cu ceas. Da, lucrurile astea sunt reale și ar trebui să fie prioritatea -1 a ministrului Pop. 

Dar, și aici e un mare dar. Nu putem ignori celelalte laturi ale educației doar fiindcă sunt alte probleme de rezolvat acum. Atunci când vorbim de învățământ, lucrurile n-ar trebuit făcute separat. Adică n-ar trebui ca astăzi să facem clădirea școlii, anul școlar următor să ne asigurăm  că avem profesori, iar abia peste doi ani să ne interesăm de manuale. Lucrurile ar trebui făcute într-un trunchi comun, fără ca vreo ramură să fie neglijată.

Acum hai să vedem de ce manualul de educație fizică nu-i complet inutil. El poate fi consultat aici. *Aș deschide totuși o paranteză. Cred că primele trei capitole, cele în care se vorbește despre motricitate au o abordare mult prea teoretică, lipsită de foarte mult sens și foarte complicată pentru un copil de clasa a V-a.*

În capitolele viitoare, puștii descoperă sportul. Cei mici învață regulile de bază din fotbal, handbal, basket, oină (ceva obsesie românească treaba asta cu oina, dacă vreți să știți pe bune cum se joacă „sportul național”, găsiți la pagina 104 în link-ul de mai sus). Intră puțin în tainele atletismului, a gimnasticii și chiar li se explică ce este acela Torball, un sport pentru persoanele cu dizabilități.

1
În paginile următoare puștii învață că nu e bine să înceapă să facă efort fără să se încălzească un pic înainte, că atunci când vor începe actul fizic vor avea parte de o creștere a ritmului cardiac și respirator și chiar li se oferă câteva exerciții.

3

Același mecanism este prezent și în cazul refacerii organismului după efort fizic:

2

În manual se mai povestește despre fair-play și cât de important este să nu încerci să trișezi sau să fentezi regulile.

4Revenind. Sigur că nu-i o problemă urgentă pe care Ministerul Educației trebuia să o rezolve, dar cred că cei mici au nevoie să învețe cum să alerge corect, cum să se joace corect, să nu-și desconsidere și umilească adversarul și să invețe că există jocuri pe care le pot juca împreună cu cei mai puțin norocoși.

Da, nu-i un manual ca toate celelalte, cu siguranță nu e destinat pentru folosirea lui oră de oră, dar puștii pot acumula niște informații folositoare din manualul ăla.

Tinerii nu vor în ruptul capului să muncească

„Tinerii nu vor în ruptul capului să muncească”

M-am săturat un pic de retorica asta. E obositoare până la Dumnezeu și înapoi, greșită fundamental și, de prea multe ori, folosită pentru a arăta o oarecare superioritate.

Bun, o sămânță de adevăr există. Întotdeauna există. Da, reportajul ăsta de la PRO TV ne-a arătat faptul că sunt tineri care nu vor să muncească și se văd pe banii părinților până, eventual, la moartea acestora. Peste asta mai vine un studiu care spune că 1 din 4 tineri din România nu muncesc și nu studiază. Adică niște leneși la prima vedere. Doar că nu-i așa. Hai să vedem de ce.

În România sunt extrem de mulți tineri, poate prea mulți, preponderent în mediul rural, care nu au carte de muncă, nu sunt înregistrați la Agențiile Forței de Muncă, nu sunt în șomaj, nu studiază, dar muncesc pe brânci. Sunt acei oameni care fac, în bună măsură, agricultura României să meargă, oameni care muncesc cu ziua sau pur și simplu oameni care trăiesc din ceea ce produc în curte.

Mi se pare fascinant cum unii oameni se plâng de faptul că tinerii nu vor să muncească. Serios. Cred că sunt acele persoane care nu s-au uitat vreodată pe un site de recrutări. În vara anului trecut, atunci când aveam (încă) 19 ani, îmi căutam de lucru pentru vacanța de vară. În principal sunt două tipuri de anunțuri, bine, trei dacă ești fată și ești și frumușică: call-center, reprezentant de vânzări sau video-chat. Ca să găsești unul bun sau măcar decent ai nevoie de timp, de nervi și de noroc. Să recunoaștem: posturile bune și eligibile pentru tineri fără  o experiență foarte mare sunt puține și cumva irelevante la nivelul întregii țări.

Da, dacă ieșim puțin din bula noastră, a orașelor mari, și mergem în comunitățile mici, vom vedea că există o lipsă cruntă a locurilor de muncă. Deși criza economică pare că a trecut, mediul de afaceri nu și-a revenit în România, iar asta este reflectat în faptul că 209.456 persoane și-au mutat numai anul trecut reședința din România. În general, oamenii nu pleacă atunci când le este bine. De altfel, în 2016 România a pierdut un întreg oraș de mărimea Sucevei.

O altă problemă este că da, tinerii nu mai muncesc la fel cum o făceau părinții noștri. În măsura în care se poate, preferă un job pe care îl poți face și de acasă, un program preferențial și un salariu decent. Sunt tineri care vor salarii de mii de euro pe lună de la prima anagajare, dar în majoritate cerințele nu-s atât de greu de îndeplinit. 

Retorica asta e păguboasă. Ascute „lupta de clasă” dintre generații, creează generalizări inutile și, în definitiv, nu ajută pe nimeni. Să ne aducem aminte că în România nu există o puzderie de locuri de muncă mișto, bine plătite și cu potențial mare de creștere care zac neocupate. Hai să ieșim din bula noastră puțin. Măcar pentru un city-break în realitate.

Izolați în România, probabil unul din cele mai mișto proiecte făcute de TVR

In cazul în care v-ați gândit vreodată, la fel ca mine, să vă luați inima în dinți, lumea în cap și să plecați unde vedeți cu ochii, eventual într-un cătun uitat de lume, acum aveți posibilitatea să priviți cum ar arăta experiența asta.

Dite Dinesz  este omul care a gândit un proiect extrem de mișto, numit „Izolați în România„, proiect ce ne aduce în față oamenii care n-au avut niciodată de-a face cu nebunia orașului și, mai presus de toate, cu oameni care stau în majoritatea timpului singuri. Doar ei, cerul și animalele. Viața nu e ușoară în vârful muntelui, sau într-un cotlon uitat de lume de prin Delta Dunării. Oamenii de acolo nu sunt neapărat fericiți, nici mulțumiți, dar sunt împăcați. Împăcați cu ei înșiși și cu soarta pe care o duc.

Într-un interviu pentru Europa FM, Dite Dinesz spunea despre oamenii pe care îi descoperă că știu trei lucruri despre lumea noastră: „Știu că ne e mult mai bine, știu că ne e mult mai ușor și știu că niciodată nu vor trăi ca noi.”

N-am văzut toate reportajele Ditei Dinesz și ale colegului acesteia, Marius Danci, dar până acum, cel mai mult mi-a plăcut montajul filmat în satul Buc, localitate de lângă granița cu Ucraina. Probabil și pentru faptul că scenele de la final sunt desprinse, parcă dintr-un univers diferit de al nostru.

 

Toate reportajele din seria „Izolați în România” le găsiți mai sus, iar eu vă sfătuiesc să vă uitați, când aveți timp, la fiecare în parte. Sunt adevărate lecții de viață predate de niște oameni de care, de prea multe ori, nu auzim nimic. Nici măcar că există.

Școala de Vară “Tinerii de Azi-Adulții de Mâine” – ediția a IV-a (P)

Școala de Vară “Tinerii de Azi-Adulții de Mâine” ajunge vara aceasta la ediția a IV-a și are loc, pentru prima data, de două ori într-o vară. 

Oamenii de la Asociația Generației de Azi v-au pregătit o serie de ateliere prin care puteți să vă dezvoltați laturile pe care nu prea le-ați exploatat în ultima perioadă:

  1. Stima de sine şi productivitatea personală
  2. Teamwork şi inteligenţa socială
  3. Inteligența emoțională şi inteligențele multiple
  4. Curs de dezvoltare a abilităților de Comunicare Interpersonală

Pe lângă atelierele tematice, organizatorii au mai pregătit și câteva „mini-cursuri”, pentru omuleții care vor să își dezvolte și partea artitică:

1. Teatru
2. Muzica
3. Dans
4. Pantomima
 

Prima școală de vară va avea loc imediat după Untold, în perioada 6-11 august, iar cea de-a doua va avea loc în perioada 22-28 august. Ambele școli de vară vor fi la Eforie Nord, iar mai multe detalii, precum și formularul de înscriere, găsiți aici.

Am fost la primele două ediții ale Școlii de Vară (Doamne, cât de timp a trecut de atunci), iar unele amintiri pe care le am de acolo sunt prezente încă în mintea mea. Știți voi, la fel cum spune și colegul Chirilă, vara asta poate vă îndrăgostiți și vă găsiți marea dragoste chiar în cadrul SDV.

 DSC_9085

Go for it, guys.

Cum o să îi explic copilului meu că…

În toată retorica asta pro/anti LGBT se desprinde, aproape obsesiv, o frază: „Cum o să îi explic copilului meu faptul că doi bărbați se țin de mână?”. 

Dacă tot suntem la stadiul „Cum o să îi explic copilului meu că…”, am și eu câteva întrebări pe care mi le tot pun și, sincer, în toată retorica din România, am cam obosit să le mai repet în gând. În cazul în care voi avea un copil, iar el se va naște în România, va trebui să îi explic unele lucruri care mie, personal, mi se par aproape inexplicabile.

Cum o să îi explic copilului meu că în România, țară care se pretinde europeană și cu valori occidentale, o parte a societății îi poate impune celeilalte ce anume să facă, cum și pe cine să iubească?

Cum o să îi explic copilului meu că toate partidele importante (aș spune inclusiv USR) sunt de acord și chiar promovează o acțiune împotriva unei părți din societate?

Cum o să îi explic copilului meu că în România discursul public stă mai mult pe ceea ce fac doi oameni în intimitatea lor decât pe faptul că ne mor copiii de rujeolă, o boală care abia mai există în țările civilizate?

Cum o să îi explic copilului meu că statul trece aproape nepăsător peste faptul că un sfert din copiii români adorm noapte cu stomacul gol?

Cum o să îi explic copilului meu că statul român promovează un sistem educațional complet ineficient, sistem care produce, conform statisticilor, oameni care știu să scrie și să citească, dar nu înțeleg mai nimic din ceea ce tocmai au scris sau au citit?

Cum o să îi explic copilului meu că spitalele din România sunt, în marea lor majoritate, niște bombe cu ceas, din care pleci mai degrabă bolnav decât sănătos?

Cum o să îi explic copilului meu că în România încă există oameni care n-au acces la electricitate și apă curentă?

Cum o să îi explic copilului meu toate lucrurile astea?

Hai cu mine la #BLP14 și East European Comic Con 2017

Bloggers Lan Party a împlinit vârsta aia la care începi să experimentezi lucruri ce îți erau străine până atunci. BLP ajunge la a 14-a ediție, iar Toma a decis că e timpul să iasă cu evenimentul în lume. Cum ora exactă în multe lucruri se dă Comic Con, alegerea a fost,  cumva, ușor de făcut.

BLP e evenimentul ăla în care vii efectiv să te distrezi. Da, știu cum sună, dar fix asta faci. Dacă ești pasionat de gaming, BLP îți va veni mănușă. 

Din tot line-up-ul East European Comic Con am reținut câteva nume: Creative Monkyez (cei care se ocupă  de proiectul Robotzii), băieții de la Sector 7,  Christopher Judge sau Ellie Kendrick. Mai multe detalii despre invitați și lucruri conexe găsiți aici.

Astfel, dacă vrei să ajungi la Bloggers Lan Party și dacă vrei să vezi cum e la Comic Con, dar nu ai apucat să  îți iei încă bilet, cum ar spune regele Hagi, mai există o „șanse”. Îmi lași un comentariu la articolul ăsta, sau pe pagina de Facebook, în care îmi spui pe cine vrei să vezi/asculți la Comic Con.

Joi, 4 mai, la ora 14, închidem taraba și lăsăm Sfântul Random.org să decidă câștigătorul. Deci, cine vine cu mine?

Laudatio pentru Cluj

Campionatele Europene de Gimanstică sunt la final. A fost un eveniment bun pentru România, din care am obținut maximum. Avem patru medalii, două de aur, una de argint și una de bronz. Trei gimnaști au dus România pe podium: Marian Drăgulescu, Cătălina Ponor și Larisa Iordache.

M-am bucurat foarte mult pentru ei. De fapt, la ceremonia fetelor, am și plâns un pic. Mi-am dat seama că toată pofta cu care sportivii români au concurat a fost dată (și) de public. De faptul că sunt acasă și tribunele, de data asta, sunt de partea lor.

Campionate Europene

Foto: Manases Sándor/Inquam Photos

Dar pentru ca toate lucrurile astea să se întâmple, a fost nevoie de un loc. Inițial Campionatele Europene ar fi trebuit să se desfășoare la București, dar noua Sală Polivalentă, pe care o tot promitea domnul Oprescu, nu e gata nici acum. Desigur, nu-i primul eveniment major care s-a mutat la Cluj. FED Cup a fost acolo de două ori, naționala României de handbal a mers acolo și chiar naționala de fotbal. În câteva săptămâni, tot la Cluj, vor urma Campionatele Europene de Basket.

De ce se întâmplă asta? Ei bine, într-o mică măsură pentru faptul că oamenii de la București (indiferent dacă s-au numit Oprescu, Sava sau Firea) n-au vreo viziune. Da, știu, voturile nu se iau pe viziune, dar nu înseamnă că nu aștept asta. 

Motivul principal pentru care Bucureștiul nu mai găzduiește evenimente sportive importante îl reprezintă Sala Polivalentă de la Cluj. Acolo au găsit toate federațiile sportive un loc unde își pot desfășura, la un nivel comparabil cu cel european, competițiile.

Pentru că am scris în titlu că e un laudatio pentru Cluj, n-ar trebui să uităm de public. L-am văzut zilele astea în acțiune, l-am observat și cu alte ocazii. Întotdeauna a fost unul călduros cu românii și extrem de respectuos cu adversarii. Dacă nu mă credeți, căutați reacția publicului la exercițiul rusului Artur Dalaloyan, cel care l-a bătut pe Drăgulescu în finala de la sărituri, sau pe cel al lui Oleg Verniaiev de la paralele. De fiecare dată publicul a apreciat în picioare exercițiile de clasă ale sportivilor.

Pentru ca elementele astea să coexiste, mai avem nevoie de un jucător: administrația clujeană. Da, de Emil Boc e vorba. Știu foarte bine faptul că a fost un prim-ministru care n-a strălucit mai deloc, dar la Cluj lucrurile stau diferit. De altfel, ultimul mandat de primar a fost câștigat cu aproape 70% din voturi. Simpatia publicului clujean pentru Boc nu se vede doar în voturi. La ultima ceremonie de premiere, primarul Clujului a fost invitat să înmâneze medalia de bronz. În momentul în care numele lui s-a auzit la stația de amplificare, arena a luat din nou foc. N-am mai văzut de mult o reacție atât de caldă îndreptată spre un politician român. Vă mai aduceți aminte, sper, momentul în care Elena Udrea a fost menționată în timpul Galei Bute sau când Victor Ponta a intrat în arena în care juca Simona Halep, la București.

Emil Boc

Îmi doresc foarte tare ca autoritățile din București să învețe din ceea ce se întâmplă acum la Cluj. Nu de alta, dar avem Campionate Europene în mai puțin de trei ani, și n-aș vrea să le văd mutate, și pe acestea, în Transilvania.

Foto principală: Ioana Hameeda