Hai să nu-l mai băgăm pe Dumnezeu în orice discuție

Eu sunt crestin-ortodox. Așa am fost crescut, într-o familie credincioasă,  dar care nu era în fiecare duminică la Biserică. Cred în Dumnezeu și în majoritatea serilor spun câte o rugăciune sau fac o cruce înainte să adorm. Sunt heterosexual și cred că la un moment dat voi vrea să mă căsătoresc cu iubirea vieții mele. Cred foarte tare că există ceva deasupra noastră, care nu ne ghidează neapărat viața, dar care face ca lucrurile să se întâmple într-un anumit fel. Sunt efectiv tipologia de om care ar fi trebuit să fie zilele astea alături de CPF. Dar nu e cazul. 

De mic am fost învățat la școală (am avut și diriginte profesor de religie, foarte mișto, de altfel) faptul că cea mai mare poruncă a creștinismului, mai presus de toate cele 10 pe care le-a primit Moise, este „Marea Poruncă a Iubirii”. În definitiv, ea spune un lucru extrem de simplu: „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. 

Tot Dumnezeu, în pilda „femeii prinsă în preacurvie” (n-am pretenția că sunt teolog sau ceva, deci probabil că pilda aia se numește altfel), spune „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce primul cu piatra”. Tot în acea pildă (Ioan 8:12) Iisus mai spune ceva „Voi judecați după înfățișare, eu nu judec pe nimeni.”.

În ambele cazuri, Iisus n-a îndemnat vreodată la ură. N-a îndemnat vreodată la altceva decât la iubire. În fond, creștinismul se autodefineste (și în sine chiar cred că e) religia iubirii. Ori religia iubirii nu poate să indemne la ură împotriva altor oameni. Nu poate să provoace un val de ură împotriva unor persoane care n-au făcut nimic greșit în viața lor.

Cred foarte tare că Dumnezeu, în toate cele trei stări ale sale, ar fi fost un pic indignat de modul în care ii sunt folosite acțiunile, spunerile și povețele. Atunci când Iisus a vorbit despre iubirea față de aproapele tău, n-a pus un asterisc, completând apoi în josul paginii, cu litere de-o șchioapă: în afara cazului în care aproapele tău e diferit de tine, caz în care e recomandat sa nu-l iubești. 

Același Dumnezeu n-a zis niciodată „să arunce primul piatra cel fără de păcat, cu mențiunea că,  în cazul în care ești creștin heterosexual, dar cu păcate, e în regulă”. În general argumentele despre religie cred că n-ar trebui să existe în dezbaterea asta. E ok să fii mai conservator și să vrei ca definirea căsătoriei să fie mai restrictivă în Constituție (dând argumente din sfera tradiționalului), dar nu e deloc în regulă să spui că vrei asta pentru că așa a vrut Dumnezeu.

Argumentele și apelul la religie ar trebui folosite/făcut doar în contextul în care e vorba de lucruri eminamente pozitive. Altfel, religia iubirii n-are cum să fie despre a exclude oamenii care sunt diferiți. Pur și simplu n-are cum. 

Seriale la care merită să te uiți: La Casa De Papel (III)

Hei, salut! Te-ai gândit vreodată să spargi o bancă? Dar Monetăria Națională ? Probabil că nu, așa-i? Stai liniștit! S-au gândit în schimb scenariștii „La Casa De Papel„.

Serialul începe cu o echipa de 8 oameni care pregătesc minuțios cel mai mare jaf din istorie: spargerea monetariei naționale a Spaniei și furtul a 1 miliard de euro. Cei 8 oameni care vor întra în clădire sunt ghidați de afară de un „Profesor”, un personaj extrem de calm și carismatic ce va deveni, fără voia lui, piesa principală din puzzle-ul furtului.

Profesorul plănuise tot, de la oamenii pe care ii va lua ostatici, la cererile pe care le va avea, la momeala pe care o va da politiei, până și momentul în care serviciile secrete vor decide să intre în clădire. Planul era simplu: intrat în monetarie, furat banii existenți deja, păcălit poliția și adăpostit în monetarie, luând ostatici cei peste 60 de oameni care urmau să se afle în acel moment în muzeu și imprimerie.

Doar că lucrurile nu stau întotdeauna cum le planifici. Se mai întâmplă, câteodată, să împuști, de exemplu, accidental un polițist, sau, cine știe să te îndrăgostești de negociatorul șef.

Orice ar face, jefuitorii trebuie să păstreze întotdeauna opinia publica de partea lor, asa că nu pot să omoare, să tortureze, sau să răneasca vreun ostatic. Pot, cel mult, să se îndrăgostească de ei și să își facă planuri împreună. 

Cum se rezolvă tot cazul ăsta, vedeți în cele 2 sezoane ale La Casa De Papel. E de găsit pe Netflix și a întrat direct în topul serialelor mele favorite. Și „profesorul” în topul personajelor extrem de carismatice.

Hai, ce mai stai? La Netflix, birjar! 

„O partigiano, portami via
O bella ciao, bella ciao, bella ciao, ciao, ciao
O partigiano, portami via
Ché mi sento di morir”

Cu siguranță NU trec testul dragostei de la KFC

Suntem de ceva vreme pe aici și deja știți faptul că sunt unele lucruri pe care le tolerez cu greu, altele pe care nu le pot suferi pur și simplu. 

Un lucru pe care nu-l pot suferi mai deloc este usturoiul. Spun mai deloc și nu complet, pentru că am unele combinații în care usturoiul e tolerabil, în general dacă nu se simte mai deloc în mâncare.

Sunt genul de persoană care adoră KFC-ul și crede că strips-urile sunt absolut divine, dar sunt același gen de persoană, obositor pentru oamenii de la KFC, care cere de fiecare data ketchup în loc de sos de usturoi. Da, privire pe care o aveți voi acum e și privirea pe care o au angajații KFC. Da, exact asta. 

Ei bine, ce voiam eu să spun până aici este faptul că usturoiul nu e chiar „my cup of tea” și desigur, nici mujdeiul și nici sosul de usturoi nu sunt favoritele mele. Dar sosul ăla de usturoi de la KFC e adorat de aproape 90% din persoanele pe care le știu eu, așa că îmi accept minoritatea în care mă aflu.

Oamenii de la KFC s-au gândit să ducă toată treaba asta la un alt nivel, iar începând din 10 septembrie, celebrul sos de usturoi se va găsi și în magazinele LIDL România, așa că voi, devoratori de usturoi fără frică de Dracula, îl veți avea oricând disponibil pentru vrăji și alte asemenea.

„Testul Dragostei” se numește campania prin care KFC anunță întrarea în magazinele LIDL, aceștia spunând că „cine te iubește cu usturoi, te iubește cu adevărat”. Eu mi-am dat seama că am ratat testul ăsta de cel puțin două ori.

Prima dată a fost prin clasa a 10-a, cred, când eram la mare cu o fostă prietenă care avea poftă de, știți voi, the usual stuff, shaorma cu de toate la 3 dimineața. Desigur, fără vreo urmă de remușcare în glas sau în privire, i-a cerut băiatului de la shaormerie cu extra usturoi, așa că am fost nevoit să mă mut din camera mea în seara aia. Înțeleg că arta cere sacrificii sau ceva.

A doua oară când n-am trecut testul a fost în București, la KFC, când s-a cerut dublu sos de usturoi pentru un smart meniu, semn că lucrurile luau o turnură pe care eu n-o prea voiam. Ceva, ceva nu e setat bine acolo sus. Aparent eu și SuperMan avem ceva în comun: el criptonita, eu usturoiul. 

Deci clar, KFC, nu trec testul iubirii cu sosul tău de usturoi, dar sper măcar ca dragostea mea față de crispy-urile tale să fie suficient de puternică încât relația noastră să persiste.

Un lucru e cert însă, din 10 septembrie sosul de usturoi de la KFC se găsește în toate magazinele LIDL România, deci, iubitori de usturoi neaoș, dacic, dați năvală. 

Sunatul ar trebui să fie limitat doar la apeluri de urgență

Uite, în 2020, când vor fi alegeri parlamentare din nou *poate ieșiți și la vot de data asta, știți voi, altfel PSD all the way*, voi vota cu partidul care îmi va promite că va gândi o procedură prin care sunatul ar urma să se poată face doar în cazul în care ai neapărat nevoie de omul ăla, cu cereri scrise, cu tot ce trebuie.

Glumesc, normal, dar în viata asta sunt puține lucruri pe care le tolerez cu mai puțină plăcere decât vorbitul la telefon. De altfel, îmi aduc aminte că au fost vreo trei foste iubite care mi-au reproșat faptul că eu nu sunam niciodată. Ca să înțelegeți relația mea cu sunatul, ar trebui să știți asta: nu-mi dau comandă de mâncare, nu-mi fac programări și nu merg cu taxiul,  dacă asta include, în vreun fel, ca eu să îmi pun telefonul la ureche și să vorbesc efectiv cu cineva.

Sunatul mi se pare exact ca vărul ăla de la țară pe care nu vrei să îl inviti neapărat la nunta ta, dar fără el nu mai vine nimeni din familie, așa că decizi că trebuie să faci o concesie. Suntem în era internetului, în era în care totul se face online, în era în care internetul e nelimitat. Da, probabil era mișto să suni pe cineva atunci când abia apăruse funcția asta. La fel cum probabil era mișto să îi trimiți Veronicăi scrisori de dragoste extrem de ample, iar ea să îți răspundă în trei rânduri. Sau, mă rog, nu și dacă te chema Mihai. Eminescu Mihai.

Am telefonul cu mine tot timpul, iar dacă vei suna și nu m-ai anunțat înainte că vrei să faci asta, șansele să îți răspund sunt egale cu șansele pe care le am eu să o cuceresc pe Mădălina Ghenea. Sau, mai bine, sunt egale cu șansele pe care le are FCSB să își ia un portar care să știe cum e cu apăratul, sau Dinamo să ajungă în Champions League în viața asta.

De altfel, probabil că cele mai lungi convorbiri ale mele la telefon au fost de vreo ora și ceva, și atunci aproape exclusiv pentru că eram obligat de circumstanțe pe care nu le puteam controla eu neapărat, adică iubite cu mult chef de vorbă. 

Am făcut ieri un sondaj pe instagram *poți da un follow și acolo, chiar se întâmplă chestii mișto* fix cu tema asta, iar 76% din oamenii de acolo au spus că preferă în principiu să dea mesaje atunci and vor să găsească un partener de discuție, și nu să sune. 

Deci, ca să rămână scris aici, pentru că știți voi, verba volant scripta manent, sunăm doar dacă într-adevăr arde. Altfel, dacă vrei doar să vezi ce fac, îți răspund cu drag, în scris, oricând.

Sursa foto: HHStaffing

Seriale la care merită să te uiți: The Crown (II)

Întotdeauna m-au atras poveștile cu prinți și prințese, de asta poate The Crown m-a prins din trailer.

Povestea începe cu momentul în care tatăl Reginei Elisabeta, da, cea care e și astăzi pe tronul Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord, se pregătește să îl facă pe soțul Elisabetei, Philip, fost ofițer de marină și fost print al casei regale a Greciei, cetățean englez.

În ciuda piedicilor puse de familie, parlament și Guvern, Elisabeta reușește să se căsătorească pana la urmă cu Philip, iar tatăl său, Regele George trece printr-o extirpare a unei părți din plămân, fiind diagnosticat apoi cu cancer.

Regele moare într-un timp relativ scurt după aceea, iar pe tronul monarhiei engleze vine chiar Elisabeta, în anul 1952, avându-l ca prim-ministru pe Winston Churchill, cel care câștigase alegerile cu puțin timp în urmă. Înainte să moară, regele i-a cerut primului-ministru să o ajute pe viitoarea regină, iar timp de câțiva ani, până la demisia lui Churchill din fruntea guvernului, Winston încearcă să ii tot dea lecții despre cum se comportă un monarh adevărat.

Peste toate astea, la doar 25 de ani, Elisabeta are de ținut în frâu o casă regală aproape dezbinată, o soră care vrea să se mărite cu un tip divorțat și cu doi copii, precum și cu o mamă întrată în depresie după moartea soțului și a soacrei, dar și după pierderea relevantei în rândul casei regale.

Am văzut doar primul sezon, mai am unul, dar cu siguranță îl voi decora cât de curând și pe acela. Episoadele sunt relativ lungi, spre o oră duce fiecare, dar primul sezon a avut doar 10 episoade, deci cumva se compensează.

The Crown e de găsit pe Netflix, iar dacă începeți să vă uitați, să îmi spuneți cum vi s-a părut. 😀

 

Cum mi-am luat țeapă pe aeroportul din Roma și cum să eviți treaba asta

În cazul în care se întreba cineva de ce nu-mi place mie Roma foarte tare, aici există și un răspuns. În principiu pentru că sunt naiv și cred încă în oameni și în onestitatea lor.

Și, pentru cei care nu știu, prin mai am fost câteva, zile în Roma. Era înainte de sesiune și de licență, era cald, înghețata de acolo era la fel de rece și pizza la fel de bine făcută, așa că teoretic ar fi existat toate condițiile ca tripul ăsta la Roma să fie un succes.

So, vineri îmi iau concediu de la radio, îmi fac bagajele și decolez cu Wizz de pe Otopeni la 20:45, urmând să ajung în Roma la 21:55, lucru ce s-a și întâmplat. Atât zborul de dus, cât și cel de întors erau de pe Ciampino, fratele mai mic și mai puțin celebru al aeroportului mare din Roma.

Aterizez pe Ciampino, îmi deschid telefonul, caut rețea să mă conectez, iar imediat după ce reușesc să fac asta, primesc un mesaj de la tipul care era în recepția hotelului, care îmi spune că ar fi bine să iau un taxi, pentru că el se grăbește și pentru că nu va mai sta, așa cum era programat, până la 00 ca să ma aștepte.  Probabil că avea lucruri mai importante de făcut.

Înainte să plec din țară, îmi luasem bilet la ceva autobuz care ducea pana în centrul orașului, iar de acolo plănuiam să iau metroul până la cazare, vreo trei stații. Doar că știți voi, socoteala de acasă n-are vreo treabă cu cea de pe meleagurile unde pizza crește în copaci, așa că acum aveam fix două variante: să rămân fără cazare și să îmi caut de acolo un loc în care să stau, sau să dau 30 de euro pe un taxi până în oraș.

Alegerea era evidenta. 30 de euro până la cazare nu era o mare avere oricum ai fi luat-o, sigur, nu era prevăzută cheltuiala asta în buget, dar aia, se mai întâmplă. Trec de verificarea buletinului, aparent tipului de la graniță nu i-am părut deloc suspect cu cearcănele alea sub ochi și merg să iau un taxi. La Ciampino e o zonă bine delimitată și relativ mică în care taxiurile pot staționa, așa că iau toate cele 6 taxiuri la rând și le arăt, pe hartă locul unde vreau să ajung. Nici măcar unul n-a știut, sau n-a fost interesat unde e cazarea, asa că am sfârșit prin a urca în mașina unui tip care îmi spusese că mă duce el, doar ca nu are taxiul parcat în zona delimitată, ci puțin în afară.

Îmi spune că până acolo nu va fi doar 30 de euro, cât ii spusesem eu că știu că ar trebui să coste, ci puțin mai mult, dar îmi spune că asta nu-i neapărat o problema, pentru ca ne vom înțelege noi. Cu gândul că ar trebui să rezolv repede cu taxiul și să merg să-mi iau camera de hotel în primire, ca să nu rămân totuși să adorm pe vreo bancă lângă Colosseum, accept deal-ul ăsta.

„Oricum altă variantă nu am.”

Ajuns la destinație, șoferul îmi spune că a consumat super mult carburant, așa că îmi cere 75 de euro pe cursă. Încerc să îi spun că nu am decât vreo 50 la mine și că, dacă vrea, îi înmânez pe toți, el blochează ușile mașinii și îmi spune că o să stăm acolo cât timp va fi nevoie pentru a primi banii pe care ii cere.

Fără alte prelungiri, am dat cei 75 de euro (care s-au transformat, în mod natural, în 80, pentru că la fel ca taximetriștii români, n-a vrut să dea rest) și am întrat până la urmă în hotel, acolo unde tipul nu mai părea că se grăbește.

Ăsta a fost primul meu contact cu Roma și probabil de asta n-o să ne revedem super curând. Dar, în cazul în care aveți pregătită o călătorie în Roma, sau vreți să mergeți pe acolo și aterizati pe Ciampino, uite câteva ponturi:

1. Ia taxi DOAR din zona special delimitată.  Cursa de 30 de euro, cea care este afișată peste tot prin aeroport, te va duce direct în centrul orașului, iar de acolo poți lua lejer metroul sau autobuzul până la destinația finală. 

2. Încearcă să nu zbori noaptea. Fiind un aeroport extrem de mic, noaptea nu există transport în comun între aeroport și oraș, iar opțiunile fiind limitate, există destule variante prin care poți fi tras pe sfoara de oamenii locului.

3. Dacă totuși zbori noaptea, încearcă să iei un autobuz de la aeroport către oraș. Ar trebui să fie în jur de 5 euro și să te ducă până la Termini, locul din care poți să iei cam orice transport în comun până la cazare.

Ce spectacole ar trebui să vezi la UNDERCLOUD, festivalul de teatru independent

Mâine începe UNDERCLOUD, primul festivalul de teatru independent din România.  El are loc la Hanul Gabroveni, în centrul vechi din București, între 22 și 31 august. Ca să vă ușurez munca, m-am uitat puțin pe programul de anul acesta și mi-am ales câteva favorite.

V-am mai zis și la FITS faptul că EINE KLEINE NACHTMUSIK mi-a plăcut enorm și că oriunde îl prindeți, trebuie să îl vedeți. Spectacolul regizat de Gigi Căciuleanu și care îl are în prim-plan pe Lari Georgescu este o metaforă a “singurătăţii creatorului de cursă lungă”.  EINE KLEINE NACHTMUSIK se joacă luni, 27 august, de la 20:30.

Pe 24 august, de la 20:00, se joacă „Vârstele lumii, un spectacol în care joacă Gelu Nițu și Constantin CojocaruVârstele lunii vorbește despre bătrânețe, moarte, ambiguitatea memoriei și speranța că dragostea poate ușura apropierea inevitabilă de eclipsa finală. Cei doi bărbați, Byron și Ames, prieteni din copilărie, se regăsesc după foarte mult timp. Întâlnirea este marcată însă de neînțelegere și de dificultatea reapropierii.

O spovedanie” se joacă pe 25 august, de la 21:30, iar în distribuție îi regăsim pe  Adrian Titieni, Alexandru Papadopol, Mircea Gheorghiu și Emanuel PârvuDoi frați se întâlnesc întâmplător într-un bar din centrul Capitalei. Fiecare dintre cei doi se află acolo pentru a rezolva aceeași problemă – moștenirea tatălui (aflat încă în viață). Cel mic își dă întâlnire cu directorul spitalului unde este internat tatăl său. Cel mare, vădit preocupat de starea critică a bătrânului, vine să discute cu un preot. În același timp și în același loc.

Răzvan Vasilescu joacă în „Sub pragul de sus” pe 26 august, de la ora 18:00. Într-o carte returnată cu 113 ani mai târziu, ceea ce înseamnă în primul rând o amenda astronomică, un bibliotecar olandez găsește un bilet de curățătorie strecurat între pagini ca semn de carte. Această descoperire neobișnută îl intrigă la culme și îl convinge să plece într-o călătorie fabuloasă în jurul lumii, din Olanda pâna la Londra, în China, în America și Australia, până chiar în Insula Paștelui, în căutarea personajului straniu căruia i-a trebuit mai mult de o viață de om să returneze un ghid de călătorie împrumutat.

Maia MorgensternRodica Mandache și Cabiria Morgenstern sunt pe 28 august, de la 21:30, în „Cu ce vă servesc?” Cu ce vă servesc? este mai mult decât un spectacol. Este o felie de viață ancorată în contemporan. Se iau un client, un chelner și un Dumnezeu și se așează la aceeași masă.

 

Ce e cu adevărat important pentru fiecare dintre noi? #SurprindeEsența

De multe ori în viața asta, după niște experiențe care ar fi trebuit să îmi confirme faptul că sunt pe drumul cel bun,  sau să mă facă ceva mai fericit, mi-am dat seama că lucrurile nu stăteau deloc așa. Nu neapărat pentru că lucrurile pe care le făceam nu erau relevante în general, ci pentru că nu erau mai deloc importante pentru mine. 

Mi se pare că de prea multe ori ne pierdem în lucruri ce pentru noi nu înseamnă aproape nimic. Avem întotdeauna poftă să fugim continuu către ceva ce nu-i aproape deloc important pentru noi, dar în care investim timp și energie ca și cum ar fi. Mi-am dat seama de puțin timp de faptul că viața are așa, un mod interesant de a aranja întâmplările, iar lucrurile bune vin atunci când ești aproape de pământ.  Cred că, în cazul în care ne-am opri puțin din fuga asta către nicăieri, ne-am uita un pic în interiorul nostru și-am înțelege cu adevărat ce anume ne dorim, am fi, cu siguranță, mult mai fericiți.

Silva a lansat zilele trecute un concept numit Biblioteca de Esențe, iar întrebarea la care fiecare dintre noi ar trebui să răspundă este: „Ce e cu adevărat important pentru tine?”. Evenimentul, s-a desfășurat la etajul doi al Cărturești Carusel, acolo unde se află, de altfel, și Biblioteca de Esențe imaginată de oamenii de la Silva. Eu am ajuns târziu la eveniment, aproape că am ajuns la spartul târgului, dar story-urile mele de atunci le puteți revedea aici.

În parteneriat cu librăriile Cărturești, Silva a reactivat timp de 6 săptămâni etajul II al celei mai frumoase librării bucureștene, de pe strada Lipscani 55, și a transformat spațiul într-un carusel al esențelor. Un loc care va găzdui cursuri de storytelling, fotografie și gătit, pentru cei ale căror pasiuni cântăresc mai mult decât orice to-do-list musai de bifat.

Pentru tine ce e cu adevărat important? 

De aici înainte, stă în puterea ta să-ți iei un moment de răgaz și să te gândești, să scrii, să desenezi, să schițezi orice idee care poate deveni realitate și care îți va răspunde la întrebarea: Ce e cu adevărat important pentru tine?

100 de cuvinte pentru București

Nu ai cum să vorbești despre Centenar și să ignori istoria capitalei României.

Nu ai cum să te plimbi pe Calea Victoriei, fără să te oprești în fața Palatului Regal și fără să admiri impunătorul Palat CEC.

Nu ai cum să te plimbi prin centrul istoric fără să te gândești că pe acele străzi eleganța era dusă la rang de artă.

Nu ai cum să nu te gândești la faptul că în orașul în care trăiești zi de zi, s-a scris istorie.

Bucureștiul emană istorie, evoluție și dinamism prin toți porii, iar asta îl face un oraș atât de frumos.

Material realizat în cadrul Programului Cultural București-Centenar, cu sprijinul Primăriei Municipiului București, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.

Ce-am văzut și mi-a plăcut la FITS 2018

Deja știți faptul că Sibiul în timpului Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu e singurul loc în care merită să fii la începutul lunii iunie, așa că nu mă mai străduiesc să vă spun unde ar trebui să fiți weekendul următor, da?

Am stat 4 zile la Sibiu și am reușit să văd suficiente spectacole încât să reușesc să vă spun și vouă câteva cuvinte despre fiecare în parte. Vineri am văzut Limbo, un spectacol gândit ca o combinație între dans, muzică și circ contemporan. Oamenii sunt din Australia și își promovează show-ul cam așa: Don’t miss the show so hot, Madonna came twice. A fost bun. Atât de bun încât pe tipul care dansa step și avea o față atât de expresivă încât putea să joace lejer într-o reeditare a filmului Masca l-aș fi luat acasă. Bine, poate și pe doamna care scotea foc din plămâni, dar să nu mă spuneți, ok? Rămâne între noi, sper.

Pentru oamenii care nu știu, la FITS nu e vorba doar despre lucrurile minunate care se întâmplă în săli. E vorba și despre miile (poate zecile de mii) de oameni care trec pe străzile Sibiului începând cu ora 16, în fiecare zi de festival, și admiră câteva reprezentații de teatru stradal. Cred foarte tare că ceea ce deosebește FITS de FNT (Festivalul Național de Teatru) este tocmai componenta asta de interacțiune directă cu oamenii. Sibiul reușește an de an să creeze un mediu în care artiștii se apropie de oameni și oamenii de artiști, iar asta face ca oamenii să se apropie la rândul lor de teatru și să își dorească să intre și în săli. Dar despre asta vorbim în curând. Și despre vibe-ul pe care îl are orașul. Și despre asta trebuie să vorbim. Atât de multă politețe n-am mai văzut de mult. Uitasem cum e. Dar va urma. Să revenim.

Sâmbătă am văzut Povestea Prințesei Deocheate, noul spectacol regizat de Silviu Purcărete. Da, în caz că vă întrebați, nu, n-am văzut FAUST încă, pentru că de fiecare dată când se joacă îmi e complet imposibil să ajung. Povestea Prințesei Deocheate mi s-a părut că e pentru oamenii pasionați de culturile asiatice.  Nu vă dau spoilere, vă spun doar că sunt peste 30 de oameni pe scenă, iar în distribuție se află, the one and only Ofelia Popii. Spectacolul „Povestea prințesei deocheate” are la bază un scenariu semnat de Silviu Purcărete, care pornește de la piesa kabuki a lui Tsuruya Nanboku al IV-lea. Inspirat de această tradiție teatrală, Silviu Purcărete își propune să facă un spectacol european, folosind textul, regulile și spațiul kabuki, reinterpretate într-o manieră personală.

Duminică am văzut Yakish and Poopche o tragi-comedie pusă în scenă de o companie de teatru din Israel. În piesă este vorba de un el și o ea, ambii extrem de urâți, care nu-și găsesc perechea de ani de zile, dar care ar face orice pentru plăcerea de a avea un suflet drag lângă ei. Sau pentru plăcerea carnală. De fapt doar pentru plăcerea carnală. Cei doi tineri se întâlnesc prin intermediul unui pețitor, un fel de cupidor care n-a reușit în viață. Toată povestea piesei e ușor irelevantă, pentru că probabil oricum n-o să o puteți vedea pe nicăieri, așa că trecem direct la final. Finalul e destul de profund, pe scenă rămân doar cei doi miri, într-un pat, încercând să își accepte defectele pe care fiecare le purta pe umeri și, în definitiv, să se accepte pe ei așa cum sunt. Pentru că fericirea va fi întotdeauna despre alegerile și așteptările pe care noi le facem sau le avem.

Luni am văzut trei spectacole. Am început de la 16:00 cu EINE KLEINE NACHTMUSIC, un spectacol de dans contemporan regizat de maestrul Gigi Căciuleanu, un dansator pe care-l ador pur și simplu. One Man Show a fost Lari Giorgescu, un tip care-i atât de carismatic încât a reușit să mă introducă în povestea pe care o spunea el pe scenă din primele minute, deși nu venisem tocmai cu vibe bun acolo. Cred că n-ar trebui să vă spun decât faptul că, în momentul în care vedeți un afiș pe care scrie EINE KLEINE NACHTMUSIC, ar trebui să vă scotociți bine, bine buzunarele și să intrați la spectacol.

And last but not least, nu există FITS fără Gospel. Nu pentru mine cel puțin. Am văzut Gospel de două ori, duminică și luni. Oamenii de la London Community Gospel Choir, deși prezenți în număr de doua 6 membri la Sibiu, au reușit să umple de bună dispoziție sala în care cântau. Povestea cu Gospelul e veche. De prin 2014-’15, atunci când am intrat prima dată la un concert Gospel, întâmplătot tot în Sibiu și tot la Festivalul Internațional de Teatru. It’s love at first sight, iar dacă n-ați văzut Gospel până acum, eu cred că ar trebui urgent să rezolvați problema asta. Nu puneți întrebări, vă rog, doar mulțumiți-mi mai târziu, ok? Perfect!

Also, în ultima zi de festival pentru mine, adică luni, m-am jucat puțin și pe contul de Instagram al Festivalului. Ce-a ieșit, puteți vedea în link-ul ăsta.